Frumusețea a ceea ce nu vom ști niciodată

În urmă cu aproape 30 de ani, Pico Iyer a călătorit în Japonia, s-a îndrăgostit de această țară și s-a mutat acolo. Un observator înrăit al spiritului uman, Iyer dezvăluie cum simte că știe mult mai puțin despre Japonia, sau într-adevăr, despre orice altceva, decât credea că știe acum trei decenii. În această meditație lirică la înțelepciune, Iyer explorează secretul curios al cunoașterii câștigate odată cu vârsta: cu cât știm mai mult, cu atât realizăm cât de puțin știm.

Într-o dimineață călduroasă de octombrie,

am coborât din trenul de noapte

în Mandalay,

fosta capitală regală a Burmei,

care acum este Myanmar.

Pe stradă,

am întâlnit un grup de bărbați
cu bicicletele lor de tip ricșă.

Unul dintre ei s-a apropiat
și s-a oferit să-mi arate împrejurimile.

Suma pe care mi-a cerut-o era ridicolă!

Era mai puțin decât aș fi dat acasă
pe o ciocolată!

Așa că m-am urcat în bicicleta lui

și a început sa pedaleze ușor
printre palate și pagode.

În timpul ăsta, mi-a povestit
cum ajunsese la oraș, de la sat.

Absolvent cu o diplomă în matematică,
visul lui era să fie profesor.

Desigur, viața e grea
sub o dictatură militară,

așa că, pentru moment, ricșa
e singurul mod de a se întreține.

Mi-a povestit cum de multe ori
chiar a dormit în ea

ca să prindă primii turiști
veniți cu trenul de noapte.

Curând, am descoperit
că din anumite privințe

aveam multe lucruri în comun:

amândoi aveam 20 ani,
eram fascinați de alte culturi...

și astfel, m-a invitat la el acasă.

Am părăsit bulevardele
și străzile aglomerate

și am început să ne zdruncinăm
pe drumuri pietroase și retrase.

Erau colibe dărâmate pretutindeni,
îmi pierdusem orice sens de orientare.

și atunci mi-am dat seama
că mi se putea întâmpla orice.

Puteam fi jefuit sau drogat,
sau ceva mai rău de atât.

Nimeni nu ar fi știut.

Într-un final, s-a oprit
și m-a invitat într-o colibă

care avea o singură cameră
de mărime foarte mică.

Apoi s-a aplecat și a căutat ceva sub pat.

Atunci am înlemnit.

Am așteptat să văd ce scoate de sub pat.

În cele din urmă, a scos o cutie.

Înăuntru, erau toate scrisorile
primite de la vizitatori din străinătate

și pe plicurile unora dintre ele
erau lipite mici poze învechite alb-negru

cu noii lui prieteni din străinătate.

Când ne-am luat rămas bun în seara aceea,
am realizat că pe lângă poze,

mi-a arătat și secretul călătoriei:

să îți asumi riscuri

și să explorezi atât psihic, cât și fizic,

locuri unde altfel nu ai ajunge niciodată,

să explorezi incertitudinea,

ambiguitatea,

chiar și frica.

Când ești acasă, e foarte ușor

să te simți stăpân pe situație.

Dar atunci când călătorești,
ți se dovedește mereu opusul,

fără a înțelege exact motivul.

Pretutindeni, „Oamenii doresc
să trăiască în liniște."

Ralph Waldo Emerson ne amintește

că numai în măsura în care aceasta
este perturbată,

există speranță pentru noi.

La această conferință,
am fost îndeajuns de norocoși

să fim martori la câteva idei
și descoperiri captivante,

de fapt, la toate modalitățile

prin care informația avansează
cu viteză maximă.

Dar la un moment dat,
cunoașterea nu mai e de folos.

Atunci este momentul

când trăiești cu adevărat:

te îndrăgostești,

pierzi un prieten,

pierzi speranța.

În momentul acela când te simți pierdut,
confuz sau în afara elementului tău,

atunci afli cine ești cu adevărat.

Eu nu cred că ignoranța aduce fericire.

Fără îndoială, știința
a luminat, a prelungit

și a îmbunătățit starea de sănătate
a vieților noastre.

Sunt veșnic recunoscător profesorilor
care m-au învățat legile fizicii

și care mi-au explicat că 3 x 3 = 9.

Pot să fac calculul ăsta pe degete

în orice moment din zi sau noapte.

Dar când un matematician îmi spune

că - 3 x (-3) = 9,

tipul ăsta de logică devine
un fel de încredere.

Opusul cunoașterii, prin urmare,
nu este mereu ignoranța.

Poate fi curiozitatea,

misterul,

sau posibilitatea.

Iar pe parcursul vieții mele,
am aflat că lucrurile pe care nu le știu

m-au ridicat și m-au împins de la spate,

mult mai mult decât lucrurile
pe care le cunosc.

Tot lucrurile pe care nu le știu

m-au adus de multe ori mai aproape
de oamenii care mă înconjoară.

Timp de opt ani consecutivi,
în luna noiembrie,

am călătorit de-a lungul Japoniei
împreună cu Dalai Lama.

Singurul lucru pe care-l spunea zilnic

și care le dădea oamenilor
siguranță și încredere era: „Nu știu.”

„Ce se va întâmpla cu Tibetul?”

„Când vom ajunge la pace mondială?”

„Care e cea mai bună metodă
de a crește copii?”

„Sincer — spuse acest om foarte înțelept —
nu știu."

Câștigătorul premiului Nobel
pentru economie, Daniel Kahneman,

a cercetat comportamentul uman
timp de mai mult de 60 de ani

și concluzia lui este

că suntem mult mai încrezători
în ceea ce credem că știm

decât ar trebui.

Potrivit cuvintelor sale memorabile,

avem „o abilitate nelimitată
de a ne ignora ignoranța.”

Credem că echipa noastră preferată
va câștiga meciul weekend-ul ăsta,

dar ne aducem aminte de pronosticul nostru

doar atunci când am avut dreptate.

De cele mai multe ori, nu avem nicio idee.

Iar acolo se regăsește de fapt

adevărata intimitate.

Știi cumva ce va face iubitul tău mâine?

Ai vrea să știi?

Așa numiții părinți ai tuturor,

Adam și Eva,

nu puteau muri, atâta vreme
cât mâncau din copacul vieții.

Dar îndată ce au început să consume

din copacul cunoașterii binelui și răului,

aceștia și-au pierdut inocența.

I-a cuprins rușinea, mânia,

conștiința de sine.

Au învățat prea târziu poate

că sunt lucruri pe care, cu siguranță,
trebuie să le știm,

dar că sunt multe, multe altele
care trebuie lăsate neexplorate.

Când eram copil,

știam tot, evident.

Am petrecut 20 de ani
în săli de clasă, adunând dovezi,

lucram de fapt în domeniului informației,

scriind articole pentru Time Magazine.

Atunci am călătorit prima dată în Japonia,
timp de aproximativ două săptămâni

și m-am întors cu un eseu de 40 de pagini

care explora în detaliu templele Japoniei,

obiceiurile ei, jocurile de baseball,

esența acestei țări.

Dar mai mult de atât,

ceva inexplicabil

m-a influențat într-un fel de nedescris

să merg să trăiesc în Japonia.

Acum că au trecut 28 de ani
de când locuiesc acolo,

tot nu aș avea prea multe de spus

despre țara mea adoptivă.

Asta este minunat,

pentru că înseamnă că în fiecare zi
descopăr lucruri noi

și în timpul ăsta,

apreciez lucrurile care mă înconjoară
și văd alte mii de sute

ce nu le voi cunoaște niciodată.

Cunoașterea este un dar prețios.

Dar iluzia cunoașterii poate fi
mult mai periculoasă decât ignoranța.

Să crezi că-ți cunoști prietenul

sau dușmanul

poate fi mult mai înșelător

decât să recunoști
că nu îi vei cunoaște niciodată.

În fiecare dimineață, în Japonia,
când soarele pătrunde

în apartamentul nostru micuț, mă abțin
mereu din a verifica starea meteo,

pentru că dacă o fac,

mintea mea va fi aglomerată, distrasă,

chiar și atunci când ziua e însorită.

Se fac 34 de ani de când sunt scriitor.

Un lucru pe care l-am învățat

este că transformarea vine
atunci când nu deținem controlul,

când nu știu ce o să se întâmple,

când nu pot să presupun că sunt
mai mare decât orice din jurul meu.

Iar același lucru se aplică și în dragoste

sau într-un moment de criză.

Deodată, ne regăsim în acea ricșă din nou

și ne zdruncinăm pe bulevarde,
pe străzi puternic luminate

și ne amintim, de fapt,
de prima regulă a călătoriei,

și prin urmare a vieții:

suntem puternici când suntem dispuşi
să renunțăm la control.

În cele din urmă, poate,

să fii om

e mult mai important

decât să fii atotcunoscător.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)