Într-o dimineață călduroasă de octombrie, am coborât din trenul de noapte în Mandalay, fosta capitală regală a Burmei, care acum este Myanmar. Pe stradă, am întâlnit un grup de bărbați cu bicicletele lor de tip ricșă. Unul dintre ei s-a apropiat și s-a oferit să-mi arate împrejurimile. Suma pe care mi-a cerut-o era ridicolă! Era mai puțin decât aș fi dat acasă pe o ciocolată! Așa că m-am urcat în bicicleta lui și a început sa pedaleze ușor printre palate și pagode. În timpul ăsta, mi-a povestit cum ajunsese la oraș, de la sat. Absolvent cu o diplomă în matematică, visul lui era să fie profesor. Desigur, viața e grea sub o dictatură militară, așa că, pentru moment, ricșa e singurul mod de a se întreține. Mi-a povestit cum de multe ori chiar a dormit în ea ca să prindă primii turiști veniți cu trenul de noapte. Curând, am descoperit că din anumite privințe aveam multe lucruri în comun: amândoi aveam 20 ani, eram fascinați de alte culturi... și astfel, m-a invitat la el acasă. Am părăsit bulevardele și străzile aglomerate și am început să ne zdruncinăm pe drumuri pietroase și retrase. Erau colibe dărâmate pretutindeni, îmi pierdusem orice sens de orientare. și atunci mi-am dat seama că mi se putea întâmpla orice. Puteam fi jefuit sau drogat, sau ceva mai rău de atât. Nimeni nu ar fi știut. Într-un final, s-a oprit și m-a invitat într-o colibă care avea o singură cameră de mărime foarte mică. Apoi s-a aplecat și a căutat ceva sub pat. Atunci am înlemnit. Am așteptat să văd ce scoate de sub pat. În cele din urmă, a scos o cutie. Înăuntru, erau toate scrisorile primite de la vizitatori din străinătate și pe plicurile unora dintre ele erau lipite mici poze învechite alb-negru cu noii lui prieteni din străinătate. Când ne-am luat rămas bun în seara aceea, am realizat că pe lângă poze, mi-a arătat și secretul călătoriei: să îți asumi riscuri și să explorezi atât psihic, cât și fizic, locuri unde altfel nu ai ajunge niciodată, să explorezi incertitudinea, ambiguitatea, chiar și frica. Când ești acasă, e foarte ușor să te simți stăpân pe situație. Dar atunci când călătorești, ți se dovedește mereu opusul, fără a înțelege exact motivul. Pretutindeni, „Oamenii doresc să trăiască în liniște." Ralph Waldo Emerson ne amintește că numai în măsura în care aceasta este perturbată, există speranță pentru noi. La această conferință, am fost îndeajuns de norocoși să fim martori la câteva idei și descoperiri captivante, de fapt, la toate modalitățile prin care informația avansează cu viteză maximă. Dar la un moment dat, cunoașterea nu mai e de folos. Atunci este momentul când trăiești cu adevărat: te îndrăgostești, pierzi un prieten, pierzi speranța. În momentul acela când te simți pierdut, confuz sau în afara elementului tău, atunci afli cine ești cu adevărat. Eu nu cred că ignoranța aduce fericire. Fără îndoială, știința a luminat, a prelungit și a îmbunătățit starea de sănătate a vieților noastre. Sunt veșnic recunoscător profesorilor care m-au învățat legile fizicii și care mi-au explicat că 3 x 3 = 9. Pot să fac calculul ăsta pe degete în orice moment din zi sau noapte. Dar când un matematician îmi spune că - 3 x (-3) = 9, tipul ăsta de logică devine un fel de încredere. Opusul cunoașterii, prin urmare, nu este mereu ignoranța. Poate fi curiozitatea, misterul, sau posibilitatea. Iar pe parcursul vieții mele, am aflat că lucrurile pe care nu le știu m-au ridicat și m-au împins de la spate, mult mai mult decât lucrurile pe care le cunosc. Tot lucrurile pe care nu le știu m-au adus de multe ori mai aproape de oamenii care mă înconjoară. Timp de opt ani consecutivi, în luna noiembrie, am călătorit de-a lungul Japoniei împreună cu Dalai Lama. Singurul lucru pe care-l spunea zilnic și care le dădea oamenilor siguranță și încredere era: „Nu știu.” „Ce se va întâmpla cu Tibetul?” „Când vom ajunge la pace mondială?” „Care e cea mai bună metodă de a crește copii?” „Sincer — spuse acest om foarte înțelept — nu știu." Câștigătorul premiului Nobel pentru economie, Daniel Kahneman, a cercetat comportamentul uman timp de mai mult de 60 de ani și concluzia lui este că suntem mult mai încrezători în ceea ce credem că știm decât ar trebui. Potrivit cuvintelor sale memorabile, avem „o abilitate nelimitată de a ne ignora ignoranța.” Credem că echipa noastră preferată va câștiga meciul weekend-ul ăsta, dar ne aducem aminte de pronosticul nostru doar atunci când am avut dreptate. De cele mai multe ori, nu avem nicio idee. Iar acolo se regăsește de fapt adevărata intimitate. Știi cumva ce va face iubitul tău mâine? Ai vrea să știi? Așa numiții părinți ai tuturor, Adam și Eva, nu puteau muri, atâta vreme cât mâncau din copacul vieții. Dar îndată ce au început să consume din copacul cunoașterii binelui și răului, aceștia și-au pierdut inocența. I-a cuprins rușinea, mânia, conștiința de sine. Au învățat prea târziu poate că sunt lucruri pe care, cu siguranță, trebuie să le știm, dar că sunt multe, multe altele care trebuie lăsate neexplorate. Când eram copil, știam tot, evident. Am petrecut 20 de ani în săli de clasă, adunând dovezi, lucram de fapt în domeniului informației, scriind articole pentru Time Magazine. Atunci am călătorit prima dată în Japonia, timp de aproximativ două săptămâni și m-am întors cu un eseu de 40 de pagini care explora în detaliu templele Japoniei, obiceiurile ei, jocurile de baseball, esența acestei țări. Dar mai mult de atât, ceva inexplicabil m-a influențat într-un fel de nedescris să merg să trăiesc în Japonia. Acum că au trecut 28 de ani de când locuiesc acolo, tot nu aș avea prea multe de spus despre țara mea adoptivă. Asta este minunat, pentru că înseamnă că în fiecare zi descopăr lucruri noi și în timpul ăsta, apreciez lucrurile care mă înconjoară și văd alte mii de sute ce nu le voi cunoaște niciodată. Cunoașterea este un dar prețios. Dar iluzia cunoașterii poate fi mult mai periculoasă decât ignoranța. Să crezi că-ți cunoști prietenul sau dușmanul poate fi mult mai înșelător decât să recunoști că nu îi vei cunoaște niciodată. În fiecare dimineață, în Japonia, când soarele pătrunde în apartamentul nostru micuț, mă abțin mereu din a verifica starea meteo, pentru că dacă o fac, mintea mea va fi aglomerată, distrasă, chiar și atunci când ziua e însorită. Se fac 34 de ani de când sunt scriitor. Un lucru pe care l-am învățat este că transformarea vine atunci când nu deținem controlul, când nu știu ce o să se întâmple, când nu pot să presupun că sunt mai mare decât orice din jurul meu. Iar același lucru se aplică și în dragoste sau într-un moment de criză. Deodată, ne regăsim în acea ricșă din nou și ne zdruncinăm pe bulevarde, pe străzi puternic luminate și ne amintim, de fapt, de prima regulă a călătoriei, și prin urmare a vieții: suntem puternici când suntem dispuşi să renunțăm la control. În cele din urmă, poate, să fii om e mult mai important decât să fii atotcunoscător. Vă mulțumesc! (Aplauze)