Cum să faci o mumie - Len Bloch

Vezi lecţia completă: http://ed.ted.com/lessons/how-to-make-a-mummy-len-bloch

Cine a văzut o mumie ştie că preoţii egipteni s-au străduit mult pentru a evita descompunerea. Dar cât de bine le reuşea? Len Bloch ne oferă detalii despre procesul de mumificare şi examinează rezultatele acestuia mii de ani mai târziu.

Lecţie Len Bloch, animaţie The Moving Company Animation Studio.

Moartea şi taxele sunt faimoasele
lucruri inevitabile, dar descompunerea?

Cine a văzut o mumie ştie

că egiptenii antici s-au străduit mult
pentru a evita descompunerea.

Cât de bine le reuşea acest lucru?

Celulele vii se reînnoiesc constant.

Enzimele specializate
descompun structurile vechi,

iar materiile prime sunt folosite
pentru a crea unele noi.

Dar ce se întâmplă
atunci când cineva moare?

Celulele moarte nu se mai pot regenera,

dar enzimele continuă să distrugă totul.

Oricine dorea să înhumeze un corp

trebuia să acţioneze
înainte ca ţesutul să putrezească.

Neuronii mor uşor,

deci creierele erau o cauză pierdută
pentru mumificatorii egipteni antici,

iată de ce,
potrivit istoricului grec Herodot,

aceştia începeau procesul
cu baterea unui cui în craniu,

zdrobind creierul,
eliminându-l prin nas

şi turnând răşină de copac în craniu
pentru a preveni descompunerea.

Creierele se pot degrada primele, însă
degradarea intestinelor e şi mai gravă.

Ficatul, stomacul şi intestinele
conţin enzime digestive şi bacterii,

care, înainte de moarte,
încep să mănânce cadavrul din interior.

Preoţii scoteau în primul rând
plămânii şi organele abdominale.

Era dificil să scoţi plămânii
fără a deteriora inima,

dar fiindcă inima se considera
a fi locul sufletului,

ei o tratau cu o grijă deosebită.

Ei puneau organele viscerale în vase

pline cu sare naturală numită natron.

Ca orice altă sare, natronul poate preveni
descompunerea ucigând bacteriile,

împiedicând enzimele digestive
naturale ale corpului să funcţioneze.

Dar natronul nu e orice fel de sare.

Este un amestec din două săruri alcaline,

soda calcinată şi bicarbonatul de sodiu.

Sărurile alcaline sunt în special
letale pentru bacterii.

Pot transforma membranele grase
într-o substanţă dură şi spumoasă,

astfel menţinând structura cadavrului.

După ce s-a ocupat de organele interne,

preotul umplea cavitatea corpului
cu mai mult natron

şi îl curăţa bine
pentru a dezinfecta pielea.

Apoi, cadavrul era pus pe un pat
cu şi mai mult natron

pentru circa 35 de zile
pentru a păstra ţesutul exterior.

Până la înlăturarea sa,

sărurile alcaline deja au absorbit
lichidul din corp

şi au format aglomerări tari
de culoare maro.

Cadavrul nu era putred,

dar nici nu mirosea prea bine.

Preoţii turnau răşina de copac
peste corp pentru a-l sigila,

îl masau cu un amestec de ceară
ce includea ulei de cedru

şi apoi îl înfăşurau în pânză.

În final, puneau mumia
într-o serie de sicrie

şi uneori într-un sarcofag de piatră.

Cât de bine reuşeau egiptenii antici
să evite descompunerea?

Pe de o parte, mumiile nu sunt
deloc corpuri umane intacte.

Creierul lor era zdrobit şi extras,

organele lor erau eliminate
şi sărate precum salamul,

şi aproape jumătate din masa corpului
rămasă era desecată.

Totuşi, ceea ce rămâne
este surprinzător de bine păstrat.

Chiar şi după mii de ani,

cercetătorii pot face autopsii pe mumii

pentru a determina cauzele morţii

şi chiar pentru a izola mostre de ADN.

Aceasta ne-a oferit o nouă informaţie.

De exemplu, se pare că poluarea aerului
era o problemă gravă în Egiptul Antic,

probabil din cauza focurilor din casă
utilizate pentru coacerea pâinii.

Boala cardiovasculară era de asemenea
întâlnită, la fel ca tuberculoza.

Astfel, egiptenii antici reușeau
într-un fel să evite descompunerea.

Totuşi, ca şi moartea,
taxele sunt inevitabile.

Atunci când mumiile erau transportate,
acestea erau taxate drept peşte sărat.