Moartea şi taxele sunt faimoasele lucruri inevitabile, dar descompunerea? Cine a văzut o mumie ştie că egiptenii antici s-au străduit mult pentru a evita descompunerea. Cât de bine le reuşea acest lucru? Celulele vii se reînnoiesc constant. Enzimele specializate descompun structurile vechi, iar materiile prime sunt folosite pentru a crea unele noi. Dar ce se întâmplă atunci când cineva moare? Celulele moarte nu se mai pot regenera, dar enzimele continuă să distrugă totul. Oricine dorea să înhumeze un corp trebuia să acţioneze înainte ca ţesutul să putrezească. Neuronii mor uşor, deci creierele erau o cauză pierdută pentru mumificatorii egipteni antici, iată de ce, potrivit istoricului grec Herodot, aceştia începeau procesul cu baterea unui cui în craniu, zdrobind creierul, eliminându-l prin nas şi turnând răşină de copac în craniu pentru a preveni descompunerea. Creierele se pot degrada primele, însă degradarea intestinelor e şi mai gravă. Ficatul, stomacul şi intestinele conţin enzime digestive şi bacterii, care, înainte de moarte, încep să mănânce cadavrul din interior. Preoţii scoteau în primul rând plămânii şi organele abdominale. Era dificil să scoţi plămânii fără a deteriora inima, dar fiindcă inima se considera a fi locul sufletului, ei o tratau cu o grijă deosebită. Ei puneau organele viscerale în vase pline cu sare naturală numită natron. Ca orice altă sare, natronul poate preveni descompunerea ucigând bacteriile, împiedicând enzimele digestive naturale ale corpului să funcţioneze. Dar natronul nu e orice fel de sare. Este un amestec din două săruri alcaline, soda calcinată şi bicarbonatul de sodiu. Sărurile alcaline sunt în special letale pentru bacterii. Pot transforma membranele grase într-o substanţă dură şi spumoasă, astfel menţinând structura cadavrului. După ce s-a ocupat de organele interne, preotul umplea cavitatea corpului cu mai mult natron şi îl curăţa bine pentru a dezinfecta pielea. Apoi, cadavrul era pus pe un pat cu şi mai mult natron pentru circa 35 de zile pentru a păstra ţesutul exterior. Până la înlăturarea sa, sărurile alcaline deja au absorbit lichidul din corp şi au format aglomerări tari de culoare maro. Cadavrul nu era putred, dar nici nu mirosea prea bine. Preoţii turnau răşina de copac peste corp pentru a-l sigila, îl masau cu un amestec de ceară ce includea ulei de cedru şi apoi îl înfăşurau în pânză. În final, puneau mumia într-o serie de sicrie şi uneori într-un sarcofag de piatră. Cât de bine reuşeau egiptenii antici să evite descompunerea? Pe de o parte, mumiile nu sunt deloc corpuri umane intacte. Creierul lor era zdrobit şi extras, organele lor erau eliminate şi sărate precum salamul, şi aproape jumătate din masa corpului rămasă era desecată. Totuşi, ceea ce rămâne este surprinzător de bine păstrat. Chiar şi după mii de ani, cercetătorii pot face autopsii pe mumii pentru a determina cauzele morţii şi chiar pentru a izola mostre de ADN. Aceasta ne-a oferit o nouă informaţie. De exemplu, se pare că poluarea aerului era o problemă gravă în Egiptul Antic, probabil din cauza focurilor din casă utilizate pentru coacerea pâinii. Boala cardiovasculară era de asemenea întâlnită, la fel ca tuberculoza. Astfel, egiptenii antici reușeau într-un fel să evite descompunerea. Totuşi, ca şi moartea, taxele sunt inevitabile. Atunci când mumiile erau transportate, acestea erau taxate drept peşte sărat.