Viitorul știrilor? Realitatea virtuală

Cum ar fi dacă ați putea percepe o întâmplare cu întregul corp, nu doar cu mintea? Nonny de la Peña lucrează la o nouă formă de jurnalism care combină reportajul tradițional cu tehnologiile RV emergente pentru a plasa auditoriul în mijlocul evenimentului. Rezultatul e o experiență evocatoare care, speră de la Peña, va ajuta oamenii să înțeleagă știrile într-un mod cu totul nou.

Cum ar fi să vă prezint o întâmplare

pe care să v-o amintiți cu-ntregul corp

și nu doar cu mintea?

Toată viața mea de jurnalist,
am fost obligată

să-ncerc să fac reportaje
care pot schimba ceva

și inspira oamenii să le pese.

Am lucrat la tipărire,
la documentare,

la difuzare,

însă doar când m-am implicat
în realitatea virtuală

am început să văd la oameni

aceste reacții intense, autentice

care m-au impresionat teribil.

Ideea e că în RV, realitatea virtuală,

vă pot plasa

în mijlocul evenimentului.

Punându-vă acei ochelari
care urmăresc privirea pretutindeni,

simțiți senzația în tot corpul,

de parcă ați fi acolo.

Așadar, cam acum cinci ani
am început cu adevărat

să combin realitatea virtuală
cu jurnalismul.

Am vrut să fac un material
despre foamete.

În America familii rabdă foame,
băncile de alimente sunt copleșite,

și adesea rămân fără hrană.

Știam că nu pot să-i fac pe oameni
să simtă foamea,

dar poate găseam o cale
de a-i face să simtă ceva fizic.

Așa că - asta era acum cinci ani -

să aduci jurnalismul
și realitatea virtuală împreună

era considerată o idee foarte proastă

și nu aveam finanțare.

Credeți-mă, mulți colegi au râs de mine.

Totuși, am avut o stagiară grozavă,

Michaela Kobsa-Mark.

Mergeam la băncile de alimente

și făceam înregistrări audio
și fotografii.

Într-o zi a venit la birou,

țipa și plângea.

Fusese de față la o coadă lungă,

unde femeia care se ocupa de coadă
se simțea copleșită

și striga: „Sunt prea mulți oameni!

Prea mulți oameni!”

Și bărbatul acesta cu diabet nu primește
mâncare la timp,

glicemia îi scade prea tare
și intră în comă.

Când am auzit înregistrarea,

am știu că era materialul evocator

care putea descrie ce se întâmpla
într-o bancă de alimente.

Iată coada.
Vedeți cât de mare e, da?

Și, după cum spuneam,
nu aveam finanțare prea mare,

așa că a trebuit să o recreez
cu oameni virtuali donați,

iar oamenii cereau și împrumutau favoruri
ca să mă ajute să creez modelele

și să fac lucrurile cât mai veridice.

Am încercat apoi să recreăm
ce s-a întâmplat atunci

cu cât mai mare acuratețe.

(Video) Voce: Sunt prea mulți oameni!
Sunt prea mulți oameni!

Voce: Are o criză.

Voce: Avem nevoie de ambulanță.

Nonny de la Peña: Bărbatul din dreapta

se mișcă în jurul corpului.

E în cameră cu corpul acela.

Tipul acela e la picioarele lui.

Chiar dacă, prin vederea sa periferică,

poate vedea că e în acest laborator,

ar trebui să poată vedea
că nu e pe stradă,

dar simte de parcă e acolo
cu toți acei oameni.

E foarte atent să nu calce pe acest tip

care, de fapt, nu e acolo.

Materialul acesta a ajuns
la Sundance în 2012,

o chestie minunată, și a fost primul film
de realitate virtuală

făcut până atunci.

Când am mers acolo, am fost îngrozită.

Nu știam cum vor reacționa oamenii

și ce urma să se întâmple.

Am apărut cu ochelarii ăștia
lipiți cu bandă adezivă.

(Video) O, plângi.
Gina, plângi.

Puteți auzi surpriza din vocea mea, da?

Acest tip de reacție a ajuns să fie
reacția pe care am văzut-o

iarăși și iarăși:

oameni încercând să ajute
victima în criză,

încercând să-i șoptească ceva la ureche

sau să fie de ajutor în vreun fel,
chiar dacă nu puteau.

Mulți veneau și spuneau:

„Dumnezeule, era atât de frustrant.
N-am putut să-l ajut,”

și se-ntorceau la viața lor cu asta.

După ce a fost făcut acest material,

decanul școlii de cinematografie
de la University of Southern Carolina

l-a adus pe șeful World Economic Forum
să încerce „Foamea”,

și-a scos ochelarii

și a comandat pe loc
un material despre Siria.

Chiar vroiam să fac ceva
despre copiii refugiați din Siria,

deoarece copiii au fost cei mai afectați
de războiul civil de acolo.

Am trimis o echipă la granița cu Irak
să filmeze taberele de refugiați,

o zonă în care nu aș trimite
o echipă acum,

deoarece ISIS e foarte activ acolo.

Apoi am recreat o scenă de stradă

în care o fată cântă
și o bombă explodează.

Când ești în mijlocul acelei scene

și auzi acele sunete

și vezi răniții din jurul tău,

e un sentiment incredibil de înfricoșător
și de real.

Persoane care au fost implicate
în bombardări reale mi-au spus

că evocă același tip de frică.

[Războiul civil din Siria
poate părea departe]

[până ce nu-l trăiești chiar tu]

(Fată cântând)

(Explozie)

[Proiectul Siria]

[O experiență de realitate virtuală]

NP: Am fost invitați să ducem materialul

la Victoria and Albert Museum din Londra.

Nu i s-a făcut reclamă.

Am fost puși în camera tapiseriei.

Nu se scrisese în presă,

așa că oricine venea la muzeu în acea zi

ne vedea cu luminile astea nebunești.

Poate vroiau să vadă vechile povești
de pe tapiserii.

Erau întâmpinați de camerele
de realitate virtuală.

Mulți le-au încercat și după cinci zile
de expunere

am avut 54 de pagini de comentarii
în cartea vizitatorilor

și custozii de acolo ne-au spus

că nu văzuseră nicicând un așa aflux.

Lucruri de genul: „E atât de real”,
„Foarte convingător”,

sau cel care m-a încântat,

„Un sentiment real, de parcă erai
în mijlocul a ceva

ce vezi în mod normal la știrile TV.”

Deci, funcționează, nu?
Chestia asta funcționează.

Nu contează de unde ești
sau câți ani ai --

e evocator.

Nu mă-nțelegeți greșit -- nu spun
că dacă ești într-un material video,

uiți că ești aici.

Dar se pare că ne simțim
de parcă am fi simultan în două locuri.

Putem avea ceea ce eu numesc
dualitatea prezenței

și cred că asta-mi permite să am acces
la sentimentele de empatie.

Nu-i așa?

Bineînțeles, asta înseamnă

că trebuie să fiu foarte precaută
când fac aceste materiale.

Trebuie să folosesc
cele mai bune metode jurnalistice,

să mă asigur că aceste povești puternice

sunt făcute cu integritate.

Dacă nu realizăm chiar noi materialul,

trebuie să fim foarte riguroși

când stabilim proveniența,
de unde vine materialul

și dacă e autentic.

Să vă dau un exemplu.

Cazul Trayvon Martin -
acesta e un tip, un băiat

de 17 ani care a cumpărat apă minerală
și o bomboană de la magazin,

iar pe drumul spre casă a fost urmărit
de un paznic al cartierului,

George Zimmerman,
care a tras în el și l-a ucis.

Pentru a recrea scena,

am obținut planurile arhitecturale
ale întregului complex,

și am recreat întreaga scenă,
bazându-ne pe acele planuri.

Toată acțiunea

e documentată din înregistrările
apelurilor reale 911 la poliție.

În mod interesant, am făcut știri
cu povestea asta.

Firma care a făcut reconstrucția
audio, Primeau Productions,

spun că vor depune mărturie

că George Zimmerman,
când a coborât din mașină,

a ridicat piedica la armă
înainte să fugă după Martin.

Puteți vedea că principiile
fundamentale ale jurnalismului

nu prea se schimbă aici, nu?

Încă urmăm aceleași principii
pe care le-am urmat mereu.

Ce e diferit e sentimentul
de a fi la locul faptei,

fie că privești un tip cum leșină de foame

sau că te simți
în mijlocul unui bombardament.

Asta m-a făcut să merg mai departe
cu aceste materiale

și să mă gândesc cum să le fac.

Încercăm să facem acest lucru
mai accesibil, dincolo de căști.

Creăm materiale mobile,
cum ar fi cel cu Trayvon Martin.

Aceste lucruri au avut impact.

Mulți americani mi-au spus
că au donat

deduceri directe din contul lor bancar,
bani ce merg la copiii sirieni refugiați.

„Foamea în LA” a ajutat

la inițierea unei noi forme de jurnalism

care cred că se va alătura
tuturor celorlalte platforme normale

în viitor.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)