Acesta este creierul tău în comunicare

Neurologul Uri Hasson cercetează bazele comunicării umane, iar experimentele din laboratorul său demonstrează că în diferite limbi are loc aceeași activitate în creierele noastre, se „aliniază”, când auzim aceeași idee sau poveste. Acest mecanism neuronal fascinant ne permite să transmitem tipare ale creierului, împărtășind amintiri și cunoștințe. „Putem comunica deoarece avem un cod comun care implică înțelesul”, spune Hasson.

Imaginați-vă că ați inventat un dispozitiv

care-mi poate înregistra amintirile,

visele, ideile

și le transmite creierului vostru.

Ar fi o tehnologie revoluționară, nu?

De fapt, avem deja acest dispozitiv.

Este sistemul uman de comunicare

și de povestire eficientă.

Pentru a înțelege acest mecanism,

trebuie să privim în creier

și să formulăm întrebarea puţin diferit.

Trebuie să întrebăm

cum tiparele neuronilor din creierul meu

asociate cu amintirile și ideile mele

sunt transmise în creierele voastre.

Credem că sunt doi factori
care ne permit să comunicăm.

Primul: creierul vostru acum
e cuplat fizic la unda sonoră

pe care eu o transmit către el.

Al doilea: noi am dezvoltat
un protocol neuronal comun

care ne permite să comunicăm.

Cum știm asta?

În laboratorul meu în Princeton

scanăm creierele subiecților
cu rezonanță magnetică funcțională (IRMf)

în timp ce ei spun sau ascultă
povești din viața reală.

Să vă faceți o idee
despre stimulul pe care-l folosim,

voi porni 20 de secunde
dintr-o povestire pe care-o folosim,

narată de un povestitor talentat,

Jim O'Grady.

(Audio) Jim O'Grady:
Deci bag o poveste și știu că-i bună

și-ncep s-o fac și mai bună --

(Râsete)

adăugând câteva înflorituri.

Reporterii numesc asta „vrăjeală”.

(Râsete)

Ei recomandă să nu întrecem măsura.

Dar am văzut-o întrecută
între un decan influent

și asalt cu patiserie.

Și mi-a plăcut.”

Uri Hasson: Acum să ne uităm
în creierul vostru

și să vedem ce se întâmplă
când ascultați astfel de povestiri.

Să începem simplu,
cu un ascultător și o zonă din creier:

cortexul auditiv care procesează
sunetele ce vin de la ureche.

După cum vedeți,
în această zonă din creier

reacțiile merg în sus și-n jos
pe parcursul povestirii.

Acum putem lua reacțiile

să le comparăm
cu cele ale altor ascultători

în aceeași zonă din creier.

Putem întreba:

Cât de similare sunt reacțiile
tuturor ascultătorilor?

Iată cinci ascultători.

Începem să le scanăm creierul
înainte să înceapă povestea,

când ei așteaptă în întuneric
să înceapă povestea.

După cum vedeți,

zona din creier se mișcă
în sus și-n jos în fiecare,

dar reacțiile sunt foarte diferite,

nu sunt sincronizate.

Totuși, de-ndată ce povestea începe,

se întâmplă ceva extraordinar.

(Audio) JO: Deci bag o poveste
și știu că-i bună

și-ncep s-o fac --

UH: Deodată, vedeți
că reacțiile tuturor subiecților

se leagă de poveste,

iar acum se mișcă de sus în jos
în mod asemănător

la toți ascultătorii.

De fapt, chiar asta se întâmplă
acum în creierele voastre,

când ascultaţi sunetul vocii mele.

Numim acest efect „antrenare neurală”.

Ca să vă explic ce înseamnă
antrenarea neurală,

vă explic mai întâi ce este
antrenarea fizică.

Iată 5 metronoame.

Gândiți-vă la ele ca la 5 creiere.

Asemenea ascultătorilor
înainte să înceapă povestea,

metronoamele vor face clic,

dar nesincronizate.

(Clic)

Acum iată ce se întâmplă
când le conectez,

punându-le pe acești doi cilindri.

(Clic)

Acum cilindrii încep să se rotească.

Vibrația de rotație trece prin lemn

și va lega metronoamele.

Acum ascultați clicul.

(Clic sincronizat)

Asta se numește antrenare fizică.

Să revenim la creier:

Ce influențează antrenarea neurală?

Doar sunetele produse de un vorbitor?

Sau poate cuvintele.

Sau poate mesajul pe care
vorbitorul încearcă să-l transmită.

Ca să testăm asta, am realizat
următorul experiment.

Întâi am redat povestea
de la coadă la cap.

S-au păstrat multe
din aspectele auditive originale,

dar s-a pierdut înţelesul.

A sunat cam așa.

(Audio) JO: (Ininteligibil)

Am proiectat flashuri colorate
în cele două creiere

pentru a indica zonele din creier
foarte similare între oameni.

După cum vedeți,

acest sunet a indus antrenare
sau aliniere în toate creierele

în cortexurile auditive
care procesează sunetele,

dar nu s-a răspândit mai adânc în creier.

Acum putem forma cuvinte
din aceste sunete.

Dacă îl luăm pe Jim O'Grady
și amestecăm cuvintele,

avem o listă de cuvinte.

(Audio) JO: ... un animal...
fapte clasificate...

și așa... plăcintar...
potențial... poveștile mele...

UH: Vedeți că aceste cuvinte
încep să inducă aliniere

în zonele specifice limbajului,
dar nu mai mult de-atât.

Acum putem forma propoziții
din cuvinte.

(Audio) JO: Și ei recomandă
să nu sărim linia.

El zice: „Dragă Jim,
Bună poveste. Detalii drăguțe.

Ea nu-l cunoștea prin intermediul meu?”

UH: Vedeți că reacțiile
în toate zonele specifice limbajului

care procesează fluxul de limbaj

devin aliniate sau similare
în toți ascultătorii.

Totuși, doar când folosim
povestea integrală, coerentă,

reacțiile se răspândesc adânc în creier,

în zonele de ordin superior,

care includ cortexul frontal
și cortexul parietal

și le fac să răspundă asemănător.

Credem că aceste reacții
de ordin superior sunt induse

sau devin similare în toți ascultătorii

din cauza înțelesului
transmis de vorbitor,

și nu a cuvintelor sau a sunetului.

Dacă avem dreptate, putem prezice

că dacă vă spun aceleași idei

folosind două seturi diferite de cuvinte,

reacțiile creierelor voastre
tot vor fi similare.

Am testat asta în laboratorul meu
prin următorul experiment.

Am luat povestea în engleză

și am tradus-o în rusă.

Acum avem două sisteme diferite
de sunete și de limbaj,

care transmit același înțeles.

Prezentăm povestea în engleză
ascultătorilor englezi,

iar povestea în rusă, ascultătorilor ruși

și comparăm reacțiile dintre grupuri.

Când am făcut asta,
nu am observat reacții similare

în cortexurile auditive în limbaj,

deoarece limba și sunetul
sunt foarte diferite.

Totuși, vedeți că reacțiile
în zonele de ordin superior

au fost similare în cele două grupuri.

Credem că asta e din cauză că ei
au înțeles povestea în mod asemănător,

după cum am confirmat noi
printr-un test la finalul poveștii.

Credem că această aliniere
e necesară pentru comunicare.

De exemplu, vă dați seama

că nu sunt vorbitor nativ de engleză.

Am crescut cu altă limbă,

la fel ca mulți dintre voi.

Totuși, comunicăm.

Cum?

Credem că putem comunica
deoarece avem un cod comun

care prezintă înțeles.

Până acum am vorbit despre ce
se întâmplă în creierul ascultătorului,

al vostru, când ascultați o discuție.

Dar ce se întâmplă
în creierul vorbitorului, al meu,

când vă vorbesc?

Ca să privim în creierul vorbitorului,

l-am rugat să intre în scanner,

i-am scanat creierul

și am comparat reacțiile creierului
cu cele ale creierelor ascultătorilor,

cei care au ascultat povestea.

Amintiți-vă că producerea
și înțelegerea limbajului

sunt procese foarte diferite.

Ne întrebăm: Cât de similare sunt?

Spre surpriza noastră,

am văzut că toate aceste
tipare complexe din ascultători

provin de fapt din creierul vorbitorului.

Deci producerea și înțelegerea
se bazează pe procese foarte similare.

Am mai descoperit

că cu cât creierul ascultătorului
și cel al vorbitorului

sunt mai similare,

cu atât e mai bună comunicarea.

Deci știu că dacă acum sunteți confuzi,

dar sper că nu e cazul,

reacțiile creierului vostru
sunt diferite de ale mele.

Dar știu și că dacă mă înțelegeți bine,

atunci creierul tău, și al tău, și al tău

sunt foarte similare cu al meu.

Acum să adunăm informațiile
și să ne întrebăm:

cum le putem folosi pentru a transmite
o amintire pe care o am eu

de la creierul meu la al vostru?

Am făcut următorul experiment.

Am rugat participanții
să urmărească pentru prima dată

un episod din serialul BBC Sherlock
în timp ce le scanăm creierele.

Apoi i-am pus iar în scanner

și ei au povestit unei persoane
care nu a văzut episodul.

Să fim clari.

Gândiți-vă la această scenă,

când la Londra, Sherlock intră în taxiul

condus de criminalul pe care-l urmărește.

În creierul meu, ca spectator,

e un tipar specific când îl urmăresc.

Acum pot reactiva
același tipar în creierul meu

spunând oamenilor:
Sherlock, Londra, criminal.

Când transmit aceste cuvinte
către creierele voastre,

trebuie să reconstruiți scena
în mintea voastră.

De fapt, vedem cum apare acum
acest tipar în creierele voastre.

Am fost foarte surprinși să vedem

că tiparul pe care-l aveți acum în creier,

când eu descriu scenele,

ar fi foarte similar cu tiparul meu
când am urmărit episodul

acum câteva luni în scanner.

Asta sugerează ceva despre mecanismul

prin care putem spune povești
și transmite informații.

De exemplu,

acum ascultați cu atenție
și încercați să înțelegeți ce spun.

Știu că nu e ușor.

Dar sper că la un moment dat
am făcut clic și m-ați înțeles.

Cred că în câteva ore,
câteva zile, câteva luni,

veți întâlni pe cineva la o petrecere

și îi veți spune despre acest discurs

și brusc va fi ca și cum
acea persoană ar fi aici cu noi.

Acum vedeți cum,
cu ajutorul acestui mecanism,

putem încerca să transmitem amintiri
și cunoștințe altor oameni,

ceea ce e minunat, nu?

Dar abilitatea noastră de a comunica
se bazează pe abilitatea

de a avea ceva în comun.

De exemplu,

dacă folosesc sinonimul
din engleza britanică

„hackney carriage” în loc de „cab”
(„taxi”),

știu că nu voi fi aliniat
cu majoritatea publicului.

Alinierea nu depinde
doar de abilitatea noastră

de a înțelege conceptul de bază;

depinde și de abilitatea de a dezvolta
un teren comun și înțelgere

și sisteme de credințe comune.

Știm că în multe cazuri

oamenii înțeleg aceeași poveste
în moduri complet diferite.

Am testat asta prin următorul experiment.

Am luat o povestire de J.D. Salinger

în care, la o petrecere,
un soț își pierde soția

și își întreabă prietenul:
„Ai văzut-o pe soția mea?”

La jumătate din subiecți

le-am spus că soția
avea relație cu prietenul soțului.

Celorlalți le-am spus

că soția era loială,
iar soțul era foarte gelos.

Această propoziție
înainte să înceapă povestea

a fost de-ajuns
să facă reacțiile creierelor

celor care credeau
că soția avea o relație

să fie foarte similare
în zonele de ordin superior

și diferite de celălalt grup.

Dacă o propoziție e de-ajuns
să facă creierul tău similar

cu al celor care gândesc ca tine,

și foarte diferit de al celor
care gândesc altfel decât tine,

gândiți-vă cum e amplificat
acest efect în viața reală,

când toți ascultăm aceleași știri

după ce am fost expuși zi de zi

la diferite canale TV,
ca Fox News sau The New York Times,

care ne dau perspective diferite
asupra realității.

Să recapitulăm.

Dacă totul a mers bine în seara asta,

mi-am folosit abilitatea de a emite sunete
cuplate la creierele voastre.

Am folosit această legătură

să transmit tiparele creierului meu
asociate cu amintiri și idei

către creierele voastre.

Astfel, încep să dezvălui
mecanismul neural ascuns

prin care comunicăm.

Știm că în viitor
ne va permite să îmbunătățim

și să facilităm comunicarea.

Dar aceste studii mai dezvăluie

că comunicarea se bazează
pe un teren comun.

Ca societate, trebuie să fim
foarte îngrijorați

dacă pierdem acest teren comun
și abilitatea de a vorbi cu oameni

care sunt puţin diferiți de noi,

fiindcă lăsăm câteva canale
mass-media foarte puternice

să preia microfonul

și să manipuleze și să controleze
modul în care noi toți gândim.

Nu știu cum să rezolvăm asta,
fiindcă sunt doar om de știință.

Dar poate o soluție

e întoarcerea la modul
de comunicare mai natural,

adică dialogul,

în care nu doar eu vă vorbesc,

ci un mod natural de vorbire,

în care eu vorbesc și ascult,

iar împreună încercăm
să găsim puncte comune și idei noi.

La urma urmei,

oamenii cu care suntem conectați
definesc cine suntem.

Dorința noastră
de a fi conectați la alt creier

e una de bază, începe la o vârstă fragedă.

Voi încheia cu un exemplu
din viața mea privată,

cred că ilustrează bine
cum conectarea cu alți oameni

chiar definește cine suntem.

El e fiul meu Jonathan la câțiva anișori.

Iată cum a dezvoltat un joc vocal
împreună cu soția mea,

doar din dorința și bucuria pură
de a fi conectat cu o altă persoană.

(Ambii scot sunete)

(Râsete)

Gândiți-vă cum abilitatea fiului meu

de a fi conectat cu noi
și cu alte persoane din viața lui,

îl va forma ca viitor bărbat.

Gândiți-vă cum vă schimbați zilnic

prin interacțiunea și conectarea
cu alte persoane din viața voastră.

Continuați să vă conectați cu alți oameni.

Continuați să vă împărtășiți ideile,

fiindcă suma tuturor, conectați împreună,

e mai mare decât părțile noastre.

Mulțumesc.

(Aplauze)