Imaginați-vă că ați inventat un dispozitiv care-mi poate înregistra amintirile, visele, ideile și le transmite creierului vostru. Ar fi o tehnologie revoluționară, nu? De fapt, avem deja acest dispozitiv. Este sistemul uman de comunicare și de povestire eficientă. Pentru a înțelege acest mecanism, trebuie să privim în creier și să formulăm întrebarea puţin diferit. Trebuie să întrebăm cum tiparele neuronilor din creierul meu asociate cu amintirile și ideile mele sunt transmise în creierele voastre. Credem că sunt doi factori care ne permit să comunicăm. Primul: creierul vostru acum e cuplat fizic la unda sonoră pe care eu o transmit către el. Al doilea: noi am dezvoltat un protocol neuronal comun care ne permite să comunicăm. Cum știm asta? În laboratorul meu în Princeton scanăm creierele subiecților cu rezonanță magnetică funcțională (IRMf) în timp ce ei spun sau ascultă povești din viața reală. Să vă faceți o idee despre stimulul pe care-l folosim, voi porni 20 de secunde dintr-o povestire pe care-o folosim, narată de un povestitor talentat, Jim O'Grady. (Audio) Jim O'Grady: Deci bag o poveste și știu că-i bună și-ncep s-o fac și mai bună -- (Râsete) adăugând câteva înflorituri. Reporterii numesc asta „vrăjeală”. (Râsete) Ei recomandă să nu întrecem măsura. Dar am văzut-o întrecută între un decan influent și asalt cu patiserie. Și mi-a plăcut.” Uri Hasson: Acum să ne uităm în creierul vostru și să vedem ce se întâmplă când ascultați astfel de povestiri. Să începem simplu, cu un ascultător și o zonă din creier: cortexul auditiv care procesează sunetele ce vin de la ureche. După cum vedeți, în această zonă din creier reacțiile merg în sus și-n jos pe parcursul povestirii. Acum putem lua reacțiile să le comparăm cu cele ale altor ascultători în aceeași zonă din creier. Putem întreba: Cât de similare sunt reacțiile tuturor ascultătorilor? Iată cinci ascultători. Începem să le scanăm creierul înainte să înceapă povestea, când ei așteaptă în întuneric să înceapă povestea. După cum vedeți, zona din creier se mișcă în sus și-n jos în fiecare, dar reacțiile sunt foarte diferite, nu sunt sincronizate. Totuși, de-ndată ce povestea începe, se întâmplă ceva extraordinar. (Audio) JO: Deci bag o poveste și știu că-i bună și-ncep s-o fac -- UH: Deodată, vedeți că reacțiile tuturor subiecților se leagă de poveste, iar acum se mișcă de sus în jos în mod asemănător la toți ascultătorii. De fapt, chiar asta se întâmplă acum în creierele voastre, când ascultaţi sunetul vocii mele. Numim acest efect „antrenare neurală”. Ca să vă explic ce înseamnă antrenarea neurală, vă explic mai întâi ce este antrenarea fizică. Iată 5 metronoame. Gândiți-vă la ele ca la 5 creiere. Asemenea ascultătorilor înainte să înceapă povestea, metronoamele vor face clic, dar nesincronizate. (Clic) Acum iată ce se întâmplă când le conectez, punându-le pe acești doi cilindri. (Clic) Acum cilindrii încep să se rotească. Vibrația de rotație trece prin lemn și va lega metronoamele. Acum ascultați clicul. (Clic sincronizat) Asta se numește antrenare fizică. Să revenim la creier: Ce influențează antrenarea neurală? Doar sunetele produse de un vorbitor? Sau poate cuvintele. Sau poate mesajul pe care vorbitorul încearcă să-l transmită. Ca să testăm asta, am realizat următorul experiment. Întâi am redat povestea de la coadă la cap. S-au păstrat multe din aspectele auditive originale, dar s-a pierdut înţelesul. A sunat cam așa. (Audio) JO: (Ininteligibil) Am proiectat flashuri colorate în cele două creiere pentru a indica zonele din creier foarte similare între oameni. După cum vedeți, acest sunet a indus antrenare sau aliniere în toate creierele în cortexurile auditive care procesează sunetele, dar nu s-a răspândit mai adânc în creier. Acum putem forma cuvinte din aceste sunete. Dacă îl luăm pe Jim O'Grady și amestecăm cuvintele, avem o listă de cuvinte. (Audio) JO: ... un animal... fapte clasificate... și așa... plăcintar... potențial... poveștile mele... UH: Vedeți că aceste cuvinte încep să inducă aliniere în zonele specifice limbajului, dar nu mai mult de-atât. Acum putem forma propoziții din cuvinte. (Audio) JO: Și ei recomandă să nu sărim linia. El zice: „Dragă Jim, Bună poveste. Detalii drăguțe. Ea nu-l cunoștea prin intermediul meu?” UH: Vedeți că reacțiile în toate zonele specifice limbajului care procesează fluxul de limbaj devin aliniate sau similare în toți ascultătorii. Totuși, doar când folosim povestea integrală, coerentă, reacțiile se răspândesc adânc în creier, în zonele de ordin superior, care includ cortexul frontal și cortexul parietal și le fac să răspundă asemănător. Credem că aceste reacții de ordin superior sunt induse sau devin similare în toți ascultătorii din cauza înțelesului transmis de vorbitor, și nu a cuvintelor sau a sunetului. Dacă avem dreptate, putem prezice că dacă vă spun aceleași idei folosind două seturi diferite de cuvinte, reacțiile creierelor voastre tot vor fi similare. Am testat asta în laboratorul meu prin următorul experiment. Am luat povestea în engleză și am tradus-o în rusă. Acum avem două sisteme diferite de sunete și de limbaj, care transmit același înțeles. Prezentăm povestea în engleză ascultătorilor englezi, iar povestea în rusă, ascultătorilor ruși și comparăm reacțiile dintre grupuri. Când am făcut asta, nu am observat reacții similare în cortexurile auditive în limbaj, deoarece limba și sunetul sunt foarte diferite. Totuși, vedeți că reacțiile în zonele de ordin superior au fost similare în cele două grupuri. Credem că asta e din cauză că ei au înțeles povestea în mod asemănător, după cum am confirmat noi printr-un test la finalul poveștii. Credem că această aliniere e necesară pentru comunicare. De exemplu, vă dați seama că nu sunt vorbitor nativ de engleză. Am crescut cu altă limbă, la fel ca mulți dintre voi. Totuși, comunicăm. Cum? Credem că putem comunica deoarece avem un cod comun care prezintă înțeles. Până acum am vorbit despre ce se întâmplă în creierul ascultătorului, al vostru, când ascultați o discuție. Dar ce se întâmplă în creierul vorbitorului, al meu, când vă vorbesc? Ca să privim în creierul vorbitorului, l-am rugat să intre în scanner, i-am scanat creierul și am comparat reacțiile creierului cu cele ale creierelor ascultătorilor, cei care au ascultat povestea. Amintiți-vă că producerea și înțelegerea limbajului sunt procese foarte diferite. Ne întrebăm: Cât de similare sunt? Spre surpriza noastră, am văzut că toate aceste tipare complexe din ascultători provin de fapt din creierul vorbitorului. Deci producerea și înțelegerea se bazează pe procese foarte similare. Am mai descoperit că cu cât creierul ascultătorului și cel al vorbitorului sunt mai similare, cu atât e mai bună comunicarea. Deci știu că dacă acum sunteți confuzi, dar sper că nu e cazul, reacțiile creierului vostru sunt diferite de ale mele. Dar știu și că dacă mă înțelegeți bine, atunci creierul tău, și al tău, și al tău sunt foarte similare cu al meu. Acum să adunăm informațiile și să ne întrebăm: cum le putem folosi pentru a transmite o amintire pe care o am eu de la creierul meu la al vostru? Am făcut următorul experiment. Am rugat participanții să urmărească pentru prima dată un episod din serialul BBC Sherlock în timp ce le scanăm creierele. Apoi i-am pus iar în scanner și ei au povestit unei persoane care nu a văzut episodul. Să fim clari. Gândiți-vă la această scenă, când la Londra, Sherlock intră în taxiul condus de criminalul pe care-l urmărește. În creierul meu, ca spectator, e un tipar specific când îl urmăresc. Acum pot reactiva același tipar în creierul meu spunând oamenilor: Sherlock, Londra, criminal. Când transmit aceste cuvinte către creierele voastre, trebuie să reconstruiți scena în mintea voastră. De fapt, vedem cum apare acum acest tipar în creierele voastre. Am fost foarte surprinși să vedem că tiparul pe care-l aveți acum în creier, când eu descriu scenele, ar fi foarte similar cu tiparul meu când am urmărit episodul acum câteva luni în scanner. Asta sugerează ceva despre mecanismul prin care putem spune povești și transmite informații. De exemplu, acum ascultați cu atenție și încercați să înțelegeți ce spun. Știu că nu e ușor. Dar sper că la un moment dat am făcut clic și m-ați înțeles. Cred că în câteva ore, câteva zile, câteva luni, veți întâlni pe cineva la o petrecere și îi veți spune despre acest discurs și brusc va fi ca și cum acea persoană ar fi aici cu noi. Acum vedeți cum, cu ajutorul acestui mecanism, putem încerca să transmitem amintiri și cunoștințe altor oameni, ceea ce e minunat, nu? Dar abilitatea noastră de a comunica se bazează pe abilitatea de a avea ceva în comun. De exemplu, dacă folosesc sinonimul din engleza britanică „hackney carriage” în loc de „cab” („taxi”), știu că nu voi fi aliniat cu majoritatea publicului. Alinierea nu depinde doar de abilitatea noastră de a înțelege conceptul de bază; depinde și de abilitatea de a dezvolta un teren comun și înțelgere și sisteme de credințe comune. Știm că în multe cazuri oamenii înțeleg aceeași poveste în moduri complet diferite. Am testat asta prin următorul experiment. Am luat o povestire de J.D. Salinger în care, la o petrecere, un soț își pierde soția și își întreabă prietenul: „Ai văzut-o pe soția mea?” La jumătate din subiecți le-am spus că soția avea relație cu prietenul soțului. Celorlalți le-am spus că soția era loială, iar soțul era foarte gelos. Această propoziție înainte să înceapă povestea a fost de-ajuns să facă reacțiile creierelor celor care credeau că soția avea o relație să fie foarte similare în zonele de ordin superior și diferite de celălalt grup. Dacă o propoziție e de-ajuns să facă creierul tău similar cu al celor care gândesc ca tine, și foarte diferit de al celor care gândesc altfel decât tine, gândiți-vă cum e amplificat acest efect în viața reală, când toți ascultăm aceleași știri după ce am fost expuși zi de zi la diferite canale TV, ca Fox News sau The New York Times, care ne dau perspective diferite asupra realității. Să recapitulăm. Dacă totul a mers bine în seara asta, mi-am folosit abilitatea de a emite sunete cuplate la creierele voastre. Am folosit această legătură să transmit tiparele creierului meu asociate cu amintiri și idei către creierele voastre. Astfel, încep să dezvălui mecanismul neural ascuns prin care comunicăm. Știm că în viitor ne va permite să îmbunătățim și să facilităm comunicarea. Dar aceste studii mai dezvăluie că comunicarea se bazează pe un teren comun. Ca societate, trebuie să fim foarte îngrijorați dacă pierdem acest teren comun și abilitatea de a vorbi cu oameni care sunt puţin diferiți de noi, fiindcă lăsăm câteva canale mass-media foarte puternice să preia microfonul și să manipuleze și să controleze modul în care noi toți gândim. Nu știu cum să rezolvăm asta, fiindcă sunt doar om de știință. Dar poate o soluție e întoarcerea la modul de comunicare mai natural, adică dialogul, în care nu doar eu vă vorbesc, ci un mod natural de vorbire, în care eu vorbesc și ascult, iar împreună încercăm să găsim puncte comune și idei noi. La urma urmei, oamenii cu care suntem conectați definesc cine suntem. Dorința noastră de a fi conectați la alt creier e una de bază, începe la o vârstă fragedă. Voi încheia cu un exemplu din viața mea privată, cred că ilustrează bine cum conectarea cu alți oameni chiar definește cine suntem. El e fiul meu Jonathan la câțiva anișori. Iată cum a dezvoltat un joc vocal împreună cu soția mea, doar din dorința și bucuria pură de a fi conectat cu o altă persoană. (Ambii scot sunete) (Râsete) Gândiți-vă cum abilitatea fiului meu de a fi conectat cu noi și cu alte persoane din viața lui, îl va forma ca viitor bărbat. Gândiți-vă cum vă schimbați zilnic prin interacțiunea și conectarea cu alte persoane din viața voastră. Continuați să vă conectați cu alți oameni. Continuați să vă împărtășiți ideile, fiindcă suma tuturor, conectați împreună, e mai mare decât părțile noastre. Mulțumesc. (Aplauze)