Curajul de a spune o poveste ascunsă

Eman Mohammed este una dintre puținele fotojurnaliste din Fâșia Gaza.
Deși colegii săi bărbați o evită în mod deschis, Eman se bucură de un acces fără precedent în zone interzise bărbaților. În această scurtă prezentare cu imagini, Eman analizează normele bazate pe gen din comunitatea sa aducând la lumină povești ascunse.

Când am împlinit 19 ani
mi-am început cariera în fotojurnalism,

prima femeie cu această meserie
în Fâșia Gaza din Palestina.

Munca mea de fotografă

era considerată o insultă gravă
adusă tradițiilor locale

și a dat naștere unui stigmat de durată
asupra mea și familiei mele.

Mediul dominat de bărbați
îmi respingea prezența în fel și chip.

Mi s-a spus clar că o femeie
nu trebuie să facă meseria unui bărbat.

Agențiile fotografice din Gaza au refuzat
să mă instruiască din cauza sexului meu.

Mesajul de refuz a fost destul de clar.

Trei dintre colegii mei
au mers până într-acolo

încât m-au dus cu mașina
într-o zonă de atacuri aeriene

unde tot ce puteam să aud
era sunetul exploziilor.

Praful plutea în aer, iar pământul
se cutremura sub mine ca un leagăn.

Mi-am dat seama că nu ne aflam
acolo pentru un reportaj

abia când cei trei s-au urcat
din nou în jeepul blindat

și au plecat făcându-mi
cu mâna și râzând,

lăsându-mă singură
în zona atacurilor aeriene.

Pentru un moment m-am simțit
îngrozită, umilită

și-mi era milă de mine.

Fapta colegilor mei nu a fost singura
amenințare cu moartea pe care am primit-o,

dar a fost cea mai periculoasă.

Există percepția
că viața femeilor din Gaza e pasivă.

Până nu demult, multe femei nu aveau voie
să muncească sau să-și facă studiile.

În vremuri ca acum
când războiul e dublu,

atât cu restricții sociale pentru femei

cât și cu conflictul Israel–Palestina,

poveștile întunecate și cele luminoase
ale femeilor se pierdeau.

Pentru bărbați poveștile femeilor
erau neimportante.

Am început să acord mai multă atenție
vieții femeilor din Gaza.

Ca femeie am avut acces
în lumi interzise colegilor mei.

Dincolo de suferința evidentă și de luptă

am găsit și o doză sănătoasă
de râsete și împliniri.

În fața unei baze a poliției
din orașul Gaza

în timpul primului război din regiune,

un raid aerian israelian a reușit
să distrugă baza

și să-mi rupă nasul.

Pentru o clipă, tot ce am văzut era alb,
de un alb strălucitor

ca aceste lumini.

Am crezut că ori am rămas oarbă,

ori am ajuns în Rai.

Când am reușit să deschid ochii

am surprins acest moment.

Mohammed Khader, un muncitor palestinian
care a trăit douăzeci de ani în Israel,

a hotărât ca atunci când iese la pensie
să construiască o casă cu patru etaje.

Doar că la prima operațiune
pe teren din cartierul său

casa a fost dărâmată la pământ.

N-a rămas nimic în afară de
porumbeii pe care-i crescuse

și de un jacuzzi, o cadă
pe care o avea din Tel Aviv.

Mohammed a pus cada de baie
în vârful mormanului de moloz

și de atunci le face copiilor săi
în fiecare dimineață o baie cu spumă.

Munca mea nu-i menită
să ascundă cicatricile lăsate de război,

ci să prezinte un tablou complet
al întâmplărilor nevăzute din Gaza.

Ca fotografă palestiniană

drumul acesta de luptă,
supraviețuire și viață de zi cu zi

m-a inspirat să depășesc tabuul social

și să văd o altă față a războiului
și a urmărilor sale.

Am devenit un martor
cu libertatea de a alege

să fug sau să rămân.

Mulțumesc.

(Aplauze)