Preţul rușinii

„Sportul sângeros al umilirii publice trebuie să înceteze" -- spune Monica Lewinsky. În 1998, spune ea, „am fost Pacientul Zero în pierderea reputației personale la scară globală aproape instantaneu”. Astăzi, tipul de umilire publică pe Internet prin care ea a trecut a este o constantă, putând fi letal. Într-o prelegere curajoasă, ea privește critic cultura umilirii online, în dorința unei schimbări.

Femeia la care vă uitați a tăcut
în public timp de un deceniu.

Desigur, m-am schimbat,
dar doar recent.

Cu câteva luni în urmă am ținut
primul meu discurs important

la summit-ul „Forbes 30 Under 30”:

1500 de oameni talentaţi,
toţi sub vârsta de 30 de ani.

Asta însemna că în 1998,

cei mai în vârstă din grup
aveau doar 14 ani,

iar cei mai tineri, doar 4 ani.

Am glumit cu ei că unii
s-ar putea să fi auzit de mine

doar din melodiile rap.

Da, sunt în cântece rap.

În aproape 40 de melodii rap.
(Râsete)

Dar în seara discursului meu
s-a întâmplat un lucru neașteptat.

La vârsta de 41 de ani, un tip
de 27 de ani a flirtat cu mine.

Incredibil, nu-i așa?

Era fermecător și am fost flatată,

și l-am refuzat.

Știţi în ce a constat replica
lui nereușită?

Mă poate face să mă simt
din nou ca la 22 de ani.

(Râsete)
(Aplauze)

Am realizat mai târziu în acea noapte,
că sunt probabil singura persoană

de peste 40 de ani
care nu vrea să aibă din nou 22.

(Râsete)

(Aplauze)

La 22 de ani m-am îndrăgostit
de șeful meu,

iar la 24 am văzut
consecințele devastatoare.

Pot să ridice mâna cei care la 22 de ani
n-au făcut o greșeală, ceva regretabil?

Întocmai cum am crezut.

Ca și mine, la 22 de ani
unii au luat decizii greșite,

s-au îndrăgostit de persoana greșită,
poate chiar de șeful vostru.

Spre deosebire de mine, șeful vostru
nu era președintele Statelor Unite.

Desigur, viața e plină de surprize.

Nu trece o zi fără să-mi fie
amintită greșeala

și regret profund acea greșeală.

În 1998, după ce am fost prinsă
într-o poveste de dragoste imposibilă,

am fost prinsă în mijlocul
unui vârtej politic, juridic și mediatic

cum nu se mai văzuse înainte.

Amintiți-vă, cu doar câțiva ani înainte,
știrile veneau doar din trei surse:

citind un ziar sau o revistă,
ascultând radioul,

sau urmărind televiziunea.

Și atât.

Soarta mea nu a fost asta.

Acest scandal v-a fost adus
de revoluția digitală.

Asta însemna că puteam accesa
toate informațiile pe care le doream,

când ne doream, oricând, oriunde.

Când povestea a izbucnit
în ianuarie 1998, a început online.

Pentru prima dată știrile tradiționale
au fost uzurpate de Internet

pentru a difuza o informație majoră.

Un click care a cutremurat lumea.

Ce a însemnat asta pentru mine personal

a fost că peste noapte m-am transformat
dintr-o persoană privată

la una umilită public la nivel mondial.

Am fost „pacientul zero”
în pierderea reputației personale

la scală globală, aproape instantaneu.

Aceasta grabă de a judeca,
activată de tehnologie,

a condus la o mulțime de
„aruncători cu pietre" virtuali.

Desigur, a fost înainte
de rețelele de socializare,

dar oamenii puteau comenta online,

puteau trimite email-uri și, desigur,
puteau trimite glume răutăcioase.

Sursele de știri au postat
fotografiile mele peste tot

pentru a vinde ziare,
bannere publicitare online

și pentru a ține oamenii
în faţa televizorului.

Vă amintiți o anumită imagine a mea...

purtând o beretă?

Acum, recunosc că am făcut greșeli,

mai ales purtând acea beretă.

Dar atenția și criticile
pe care le-am primit, nu povestea,

au fost fără precedent.

Am fost etichetată drept târfă,

vagaboandă, prostituată, pițipoancă

și, desigur, femeia aceea.

Mulți m-au văzut,

dar puțini m-au cunoscut.

Și înțeleg: era simplu să se uite
că acea femeie era dimensională,

că avea un suflet,
care era cândva intact.

Acum 17 ani, nu exista un termen
pentru ce mi s-a întâmplat.

Acum i se zice „cyberbullying”,
hărțuire online.

Astăzi vreau să împărtășesc cu voi
puțin din experiența mea,

să vorbesc despre cum acea experiență
mi-a definit observațiile culturale.

și cum sper ca experiența trecutului meu
să ducă la o schimbare

din care să rezulte
mai puțină suferință pentru alții.

În 1998, mi-am pierdut reputația
și demnitatea.

Am pierdut aproape totul,

și aproape mi-am pierdut viața.

Permiteți-mi să vă redau o imagine:

E septembrie 1998.

Stau într-un birou fără geamuri

în interiorul Biroului
Consiliului Independent,

sub pâlpâitul
luminilor fluorescente.

Îmi ascult propria voce,

vocea mea înregistrată
în apelurile telefonice

pe care un așa-zis prieten
le făcuse cu un an înainte.

Sunt aici pentru că
mi s-a cerut legal

să autentific personal cele 20 de ore
de conversație înregistrată.

În ultimele opt luni, conținutul
misterios al acestor înregistrări

atârnase precum Sabia lui Damocles
deasupra capului meu.

Cine-și poate aminti
ce a spus cu un an în urmă?

Speriată și împietrită, ascult.

Ascult cum pălăvrăgeam
despre rămășițele și rebuturile zilei;

ascult cum îmi mărturiseam
dragostea pentru președinte,

și, desigur, decepția dragostei;

mă ascult cum eram uneori
tendențioasă, vulgară, stupidă,

crudă, neiertătoare, aspră.

Ascult, atât de rușinată,
ce spunea cea mai rea parte a mea,

un sine pe care nici nu-l recunosc.

După câteva zile, reportul Starr
e trimis Congresului,

toate casetele și stenogramele,
cuvintele furate, fac parte din el.

Faptul că oamenii pot citi stenogramele
e îndeajuns de îngrozitor,

dar după câteva săptămâni, casetele
audio au fost difuzate la televizor

și porțiuni semnificative postate online.

Umilirea publică era îngrozitoare.

Viața era aproape insuportabilă.

Nu era ceva ce se întâmpla
frecvent în 1998.

Prin asta mă refer la furtul vorbelor,
al acțiunilor private ale cuiva,

a conversațiilor sau a fotografiilor

și distribuirea lor publică,

fără permisiune,

fără context,

și fără compasiune.

Sărim 12 ani, în 2010,
apărea mass-media pe rețele sociale.

Apăruseră mult mai multe
exemple ca al meu,

fie că persoana respectivă
făcuse sau nu o greșeală,

și acum sunt implicate
persoane publice și private.

Pentru unii, consecințele
au fost dezastruoase.

Vorbeam la telefon cu mama mea
în septembrie 2010

despre știrea că un student de anul I
de la Rutgers University,

Tyler Clementi

-- blând, sensibil, creativ --

a fost filmat în secret
de colegul lui de cameră

având relații intime cu alt bărbat.

Când s-a aflat online, au început
ridiculizarea și umilirea.

După câteva zile,

Tyler s-a aruncat
de pe podul George Washington

și a murit.

Avea 18 ani.

Mama mea era atât de afectată
de povestea lui Tyler și a familiei lui

și suferea cu adevărat,

într-un fel pe care nu îl înțelegeam.

În final am realizat:

ea retrăia 1998.

Retrăia momentele când veghea
la patul meu în fiecare noapte,

retrăia cum mă obliga să fac duș
cu ușa de la baie deschisă,

retrăia o perioadă în care părinții mei

se temeau că aș putea fi umilită de moarte

la propriu.

Astăzi, prea mulți părinți
nu au avut șansa

să intervină și să-i salveze
pe cei dragi.

Prea mulți părinți au aflat
de suferința și umilința copilului lor

după ce era prea târziu.

Moartea tragică și lipsită de sens
a lui Tyler mi-a deschis ochii.

M-a ajutat să îmi recontextualizez
experiențele,

să privesc la lumea umilirii
și batjocoririi din jurul meu

și să văd ceva diferit.

În 1998 nu aveam cum să știm
unde ne va duce

această nouă tehnologie, Internetul.

De atunci, a conectat oamenii
în moduri neînchipuite,

a reunit frați despărțiți,
a salvat vieți și a declanșat revoluții.

Dar aspectele negative, „cyberbullying”
și umilirea pe care eu le-am trăit,

s-au răspândit.

Zilnic pe Internet, oameni,
mai ales tineri,

care nu sunt destul de maturi
să facă față,

sunt abuzați și umiliți

în așa fel încât nu-și pot imagina
să trăiască și ziua de mâine.

Tragic, unii nu o mai apucă.

Nu e nimic virtual în asta.

ChildLine, o organizație din Regatul Unit
care oferă ajutor tinerilor

a publicat un studiu șocant
la sfârșitul anului trecut:

în 2012 - 2013 s-a înregistrat
o creștere de 87%

în numărul apelurilor și email-urilor
legate de „cyberbullying”.

Un studiu făcut din Olanda
a arătat că pentru prima dată

umilirea online duce la
mai multe intenții sinucigașe

decât batjocura din afara
mediului virtual.

Ce m-a șocat, chiar dacă nu ar fi trebuit,

a fost un alt studiu de anul trecut,
arătând că umilirea

e o emoție mai intensă
decât fericirea sau chiar furia.

Cruzimea nu e ceva nou,

dar în mediul online
e amplificată de tehnologie,

e necontroltă și e mereu accesibilă.

Ecoul rușinii obișnuia să se extindă
doar în familie, în sat,

școală sau comunitate.

Acum se extinde și în comunitatea online.

Milioane de oameni, sub anonimat,
te pot răni cu vorbele lor,

asta cauzează multă durere.

Nu există limite pentru câți oameni
te pot observa public

și te pot pune la zid.

Există un preț foarte personal
pentru umilirea publică,

iar dezvoltarea Internetului
l-a făcut să explodeze.

De aproape două decenii,

am pus semințele rușinii
și umilirii publice

în solul nostru cultural,
online și offline.

Site-uri de bârfe, paparazzi,
reality show-uri, politica,

știrile și, uneori, hackerii,
toți „trafichează” rușinea.

Asta a dus la desensibilizare
și la crearea unui mediu online permisiv

care se pretează la batjocură,
invadarea intimității și „cyberbullying”.

Această schimbare a creat
ceea ce profesorul Nicolaus Mills numește

„cultura umilirii”.

Gândiți-vă la câteva exemple faimoase
doar din ultimele șase luni.

Snapchat, serivicul folosit în principal
de generația tânără,

pretinde că mesajele
sunt stocate doar câteva secunde.

Imaginați-vă ce conținut variat
au acestea.

O aplicație suplemetară folosită
pentru stocarea mesajelor

a fost spartă de hackeri

și 100000 de conversații personale,
poze și video-uri au circulat online

și acum au o durată de viață permanentă.

Lui Jennifer Lawrence și altor actori
le-au fost sparte conturile iCloud

și imagini private nud au fost
împrăștiate pe Internet

fără acordul lor.

Un site de bârfe a avut peste 5 milioane
de accesări pentru această postare.

Cât despre spargerea Sony Pictures?

Documentele care au primit
cea mai multă atenție

erau email-uri private cu potențial
maxim de umilire.

În această cultură a umilirii,

există un alt preț atașat
batjocorii publice.

Prețul nu măsoară
prejudiciul adus victimei,

pe care Tyler și mulți alții,
în special femei, minorități

și membrii comunității LGBTQ
l-au plătit;

prețul măsoară profitul celor
care abuzează de aceștia.

Invadarea celorlalți e materia primă,

exploatată eficient și fără scrupule,
împachetată și vândută pentru profit.

A apărut piața, umilirea publică
devenind marfa industriei rușinii.

Cum se fac bani din asta?

Prin click-uri.

Mai mare rușinea, mai multe click-uri.

Mai multe click-uri, mai mulți bani
din reclame.

E un cerc vicios.

Cu cât accesăm acest fel de bârfă,

cu atât devenim mai indiferenți
la viețile din spatele ei.

Și cu cât devenim mai indiferenți,
cu atât accesăm mai mult.

Între timp, cineva face bani
din suferința altcuiva.

Cu fiecare click, facem o alegere.

Cu cât ne saturăm cultura
cu umilire publică,

cu atât aceasta devine acceptabilă

și constatăm mai multe comportamente
precum „cyberbullying”,

batjocură, spargerea conturilor
și hărțuire online.

De ce? Pentru că toate
au umilirea ca fundament.

Acest comportament e un simptom
al culturii pe care am creat-o.

Gândiți-vă.

Schimbarea comportamentelor începe
cu evoluția ideilor.

Am demonstrat asta cu rasismul, homofobia
și alte prejudecăți, acum și în trecut.

Cum am schimbat viziunea despre
mariajul între persoane de același sex,

mai multor oameni li s-au oferit
libertăți egale.

Când am început
să valorificăm sustenabilitatea,

mai mulți oameni au început
să recicleze.

Cât despre cultura umilirii,

avem nevoie de o revoluție culturală.

Sportul sângeros al umilirii publice
trebuie să înceteze.

Este timpul pentru o intervenție
pe Internet și în cultura noastră.

Schimbarea începe din ceva simplu,
dar nu e ușor.

Trebuie să ne întoarcem la valorile
tradiționale: compasiune și empatie.

Online avem un deficit de compasiune,
o criză de empatie.

Cercetătoarea Brene Brown a spus, citez:

„Rușinea nu poate supraviețui empatiei”

Rușinea nu poate supraviețui empatiei.

Am trecut printr-o perioadă grea în viață,

iar compasiunea și empatia familiei,
a prietenilor, a celor specializați

și uneori chiar a străinilor
m-a salvat.

Chiar și empatia unei singure persoane
poate fi foarte importantă.

Teoria despre influența minorității
propusă de psihologul Serge Moscovici,

spune că și în număr mic,
dacă există continuitate în timp,

poate duce la schimbare.

În lumea online, putem asigura
dezvoltarea influenței minorității

luând poziție.

A lua poziție înseamnă,
în locul apatiei pasive,

să postăm comentarii pozitive
și să reportăm hărțuirea.

Credeți-mă, comentariile care arată
compasiune combat negativismul.

Putem lupta împotriva acestei culturi
sprijinind organizațiile

care se ocupă cu astfel de lucruri,

ca Fundația Tyler Clementi în SUA,

Anti-Bullying Pro în Regatul Unit

și Proiectul Rockit în Australia.

Discutăm mult despre dreptul nostru
la liberă exprimare,

dar trebuie să vorbim mai mult despre
responsabilitatea pe care o implică.

Cu toții vrem să fim auziți,

dar haideți să recunoaștem diferența
dintre a te exprima cu intenție

și a te exprima pentru atenție.

Internetul este mediul ideal
pentru exprimare,

A fi empatic online
e în folosul tuturor

și ajută la crearea unei lumi
mai sigure și mai bune.

Trebuie să comunicăm
online cu compasiune,

să consumăm știri cu compasiune,

să accesăm pagini cu compasiune.

Imaginați-vă cum ar fi să trăiți
o zi în profilul altcuiva.

Aș vrea să închei într-o notă personală.

În ultimele nouă luni, întrebarea primită
cel mai des a fost de ce.

De ce acum? De ce mă expun?

Puteți citi printre rânduri
aceste întrebări,

dar răspunsul nu are
nimic de-a face cu politica.

Răspunsul a fost mereu și este:
acum e timpul.

E timpul să nu mă mai feresc
de trecutul meu.

E timpul să încetez să trăiesc
cu această stigmă.

Și e timpul să îmi revendic povestea.

Și nu fac asta doar
pentru a mă salva pe mine.

Oricine suferă din cauza rușinii
și a umilirii publice

trebuie să știe un lucru:

Îi poți supraviețui.

Știu că este greu.

Poate nu este lipsit de durere,
rapid sau ușor,

dar poți lupta pentru un alt final
al poveștii tale.

Să ai compasiune pentru tine.

Cu toții merităm compasiune

și merităm să trăim online și offline
într-o lume mai empatică.

Vă mulțumesc pentru că ați ascultat.

(Aplauze)