Cum am devenit artist

When Jarrett J. Krosoczka era un copil căruia nu-i plăcea sportul, dar iubea arta. El ne prezintă povestea impresionantă şi amuzantă a unui băiat care şi-a urmărit pasiunea: aceea de a desena şi scrie poveşti. Cu ajutorul suportului oferit de familie şi profesori, protagonistul nostru a reuşit să devină un scriitor de succes de cărţi pentru copii şi un susţinător înfocat al educaţiei prin artă.

Buna ziua! Mă numesc Jarrett Krosoczka,

scriu şi ilustrez cărţi pentru copii.

Pentru mine imaginaţia e un full-time job.

Mult înainte ca imaginaţia să devină o vocaţie,

imaginația mi-a salvat viaţa.

Când eram copil, adoram să desenez,

şi cel mai talentat artist pe care l-am cunoscut

a fost mama mea,

însă mama era dependentă de heroină.

Când părintele e dependent de droguri,

eşti ca Charlie Brown, mimând că joci fotbal,

oricât vrei să iubeşti acea persoană,

oricât ai vrea să primeşti iubire de la ea,

de fiecare dată cand îţi deschizi inima, eşti doborât.

În copilărie, mama a fost închisă

iar tata - nu i-am ştiut nici numele mic până într-a şasea.

Dar i-am avut pe bunicii din partea mamei,

Joseph şi Shirley,

care m-au adoptat înainte să împlinesc trei ani

şi m-au crescut ca pe propriul lor copil,

după ce deja crescuseră alţi cinci.

Aşa că doi oameni care au crescut în Marea Recesiune,

la începutul anilor '80, au luat în grijă un alt copil.

Eram Vărul Oliver din serialul

familiei Krosoczka,

copilul nou, apărut de nicăieri.

Aş vrea să spun că viaţa a fost mai uşoară cu ei.

Fiecare fuma două pachete de tigări fără filtru

şi la vârsta de 6 ani

puteam comanda Southern Comfort Manhattan,

sec, cu lămâie şi gheaţă separat,

pentru a putea pune mai mult alcool în băutură.

Dar m-au iubit nespus.

Şi mi-au susţinut eforturile creative,

pentru că bunicul s-a ridicat prin propriile sale eforturi.

A condus şi a lucrat într-o fabrică.

Bunica mea era casnică.

Eu eram un copil care iubea Transformers,

Snoopy şi Ninja Turtles

şi mă îndrăgosteam de personajele despre care citeam,

deveneau prietenii mei.

Cei mai buni prieteni ai mei erau personajele

despre care citeam în cărţi.

La şcoala primară Gates Lane în Worcester, Massachusetts

am avut profesori extraordinari,

mai ales Doamna Alisch din clasa I.

Îmi aduc aminte, de dragostea pe care

ne-o oferea, nouă, elevilor săi.

În clasa a III-a

a avut loc un eveniment măreţ.

Un autor, Jack Gantos, ne-a vizitat şcoala.

Un autor publicat a venit să ne vorbească

despre ce făcea pentru a-şi câstiga existenţa.

Apoi, ne-am întors cu toţii în clase

şi am desenat în versiunea noastră personajul principal,

Rotten Ralph.

Autorul a intrat brusc în clasă,

şi îmi amintesc cum se plimba printre bănci,

privind tăcut desenul fiecărui copil.

În dreptul meu s-a oprit,

a bătut în bancă şi a spus,

„Drăguţă pisică." (Râsete)

Şi a plecat.

Două cuvinte care au însemnat enorm pentru mine.

În clasa a III- a am scris prima carte,

„Bufniţa care se credea cea mai pricepută zburătoare." (Râsete)

A trebuit să scriem propriul mit grecesc,

propria poveste, aşa că am scris despre o bufniţă

care l-a provocat pe Hermes la o întrecere în zbor,

şi bufniţa a trişat,

iar Hermes - zeul grec, s-a înfuriat,

şi a transformat-o într-o lună,

iar ea şi-a petrecut restul vieţii

privind cum familia şi prietenii se jucau noaptea.

Da. (Râsete)

Cartea mea a avut o pagină pentru titlu.

La 8 ani eram clar ingrijorat pentru proprietatea mea intelectuală.

(Râsete)

Iar povestea era spusă cu cuvinte și imagini,

exact aşa cum fac astăzi în munca mea,

şi câteodată las cuvintele să iasă singure,

alteori îngădui imaginilor să lucreze de la sine

pentru a spune povestea.

Pagina mea favorită este cea „Despre autor".

(Răsete)

Am învăţat să scriu despre mine la persoana a III-a

de când eram mic.

Îmi place ultima propoziţie:
„I-a plăcut să scrie această carte."

Mi-a plăcut să fac cartea
pentru că îmi plăcea să-mi folosesc imaginaţia,

şi asta înseamnă scrisul.

Să scrii înseamnă să-ţi pui imaginaţia pe hârtie,

iar acum sunt îngrozit că merg prin şcoli

şi văd copii care nu ştiu că scrisul

înseamnă să-ţi pui imaginaţia pe hârtie,

chiar când pot să scrie în orele de curs.

Îmi plăcea atât de mult să scriu,
încăt veneam de la şcoală

şi luam bucăţi de hârtie,

pe care le capsam,

şi le umpleam cu cuvinte şi imagini

doar pentru că îmi placea să-mi folosesc imaginaţia.

Aşa au devenit aceste personaje prietenii mei.

A fost odată un ou, o roșie, o salată şi un dovleac

care trăiau în oraşul frigider,

şi într-una din aventurile lor au mers la o casă bântuită

care era plină de primejdii

cum ar fi un blender rău care voia să le taie,

un prăjitor care voia să răpească feliile de pâine,

şi un cuptor cu microunde care voia să le topească prietenul,

bucata de unt. (Râsete)

Îmi fac propriile benzi desenate,

alt mod prin care spun poveşti,

prin cuvinte şi imagini.

Când eram în clasa a VI-a,

bugetul artelor nu a mai fost finanţat

în sistemul de şcoli publice.

Am început să avem materia săptămânal,

apoi de două ori pe lună,

o dată pe lună şi apoi deloc.

Iar bunicul, care era înţelept,

şi-a dat seama, pentru că ştia

că era ce îmi doream.
Nu-mi plăcea sa fac sport.

Aveam arta.

Într-o seară a intrat în camera mea,

s-a aşezat pe marginea patului,

şi a spus, „Jarrett, dacă vrei te trimitem la

la cursurile de la Muzeul de Artă Worcester."

Am fost încântat.

Deci din clasa a VI-a până în a XII-a,

o dată, de două, câteodată de trei ori pe săptămână,

mergeam la cursuri la muzeul de artă,

şi eram înconjurat de copii care iubeau să deseneze,

copii cu aceeaşi pasiune.

Cariera a început când am proiectat coperta

cărţii mele din clasa a VIII-a,

şi am reprezentat mascota,

în stilul Bell Biv DeVoe şi MC Hammer

şi Vanilla Ice. (Râsete)

Pot face şi astăzi karaoke la „Ice, Ice, Baby."

fără să mă uit la ecran.

Nu mă provocaţi!

Am fost trimis la o şcoală privată,

erau opt astfel de şcoli publice,

dar bunicul a fost supărat că cineva

de la şcoala locală a fost ucis,

aşa că nu a vrut să merg acolo.

A vrut să merg la o şcoală privată şi mi-a dat de ales.

Poţi merge la Holy Name, care e mixtă,

sau St.John care-i doar pentru băieţi.

Înţelept om pentru ca ştia că mă simţeam

ca şi cum luam eu decizia,

şi ştia că nu voi alege St.John,

aşa că m-am dus la Holy Name High School,

o tranziţie grea, pentru că

nu îmi plăcea sportul,

iar acolo se punea accent pe sport,

dar m-am consolat în clasa de artă a D-lui Shilale.

Acolo am înflorit.

Abia aşteptam să ajung în clasă.

Cum mi-am făcut prieteni?

Desenam imagini amuzante ale profesorilor. (Răsete)

Și le circulam prin clasă.

La ora de engleză într-a IX-a,

prietenul meu John, care stătea lângă mine,

a râs un pic prea tare.

D-l Greenwood s-a supărat.

(Râsete)

A ştiut că eu eram motivul agitaţiei,

şi pentru prima dată am fost dat afară din clasă,

gândindu-mă „Sunt terminat.

Bunicul o să mă omoare."

A ieşit pe hol şi mi-a spus,

„Să văd hârtia."

M-am gândit, „Of, crede că-i o fiţuică."

Am luat imaginea şi i-am dat-o.

Un timp am tăcut amândoi,

iar el a spus,

„Eşti talentat." (Râsete)

„Eşti chiar bun. Ziarul şcolii are nevoie

de un caricaturist şi tu ar trebui să fii acela.

Dar nu mai desena la ora mea."

Părinţii mei n-au aflat niciodată de asta.

Am fost prezentat D-nei Casey,

care conducea ziarul,

şi trei ani jumate

am fost caricaturistul ziarului şcolii,

unde m-am confruntat cu probleme dificile ca,

cei mari sunt răi,

bobocii sunt tocilari,

balul e scump. Incredibil de scump.

M-am legat şi de director,

şi am scris un serial despre un băiat numit Wesley

care n-avea noroc în dragoste

şi a trebuit să jur că nu era vorba despre mine,

dar aşa era.

Era atât de tare să pot scrie acele poveşti,

să pot prezenta acele idei,

care să fie publicate în ziarul şcolii,

iar oameni necunoscuţi să le citească.

Îmi plăcea că-mi pot împărtăşi ideile tipărite.

La 14 ani, bunicii mei

mi-au făcut cel mai dorit cadou:

o masă de desen la care lucrez de atunci.

După 20 de ani, lucrez zilnic la aceeaşi masă.

În seara aniversării mele de 14 ani,

am primit acest cadou şi am avut mâncare chinezească.

Iar răvaşul meu spunea:

„Vei avea succes în munca ta."

L-am lipit în stânga-sus de masa de desen,

unde e şi astăzi.

Nu am cerut nimic bunicilor,

în afară de două lucruri: pe Rusty, un hamster

care a trăit până cand eram în clasa a IV-a.

(Râsete)

Şi o cameră video.

Voiam să am una.

Şi după ce m-am tot milogit, de Crăciun,

am primit una la mâna a doua

şi am început să fac propria animaţie

de unul singur,

şi am continuat pe parcursul şcolii.

Am convins-o pe profa de engleză dintr-a X-a

să mă lase să-mi fac rezumatul la cartea lui Stephen King

ca o scurtă animaţie. (Râsete)

Şi am continuat să fac benzi desenate.

Iar la Muzeul de Artă Worcester,

un educator mi-a dat cel mai preţios sfat.

Mark Lynch, un minunat profesor

care îmi este încă prieten drag,

iar când aveam 14 sau 15 ani

şi am intrat în clasa lui la jumătatea orei

eram atat de emoţionat, încât radiam.

Aveam cartea cu tehnica Marvel pentru benzi desenate

care mă învăţa cum să desenez eroii,

o femeie, muşchii

în mod corect

dacă aş fi vrut să desenez pe X-Men sau Spiderman.

Iar el s-a schimbat la faţă

m-a privit şi mi-a spus,

„Uită tot ce ştii."

Nu înţelegeam. A spus, „Ai un stil propriu.

Bucură-te. Ieşi din tipar.

Desenează cum ştii,

pentru că eşti cu adevărat bun."

În adolescenţă, am fost şi eu furios,

pentru că mama timp de 17 ani

intra şi ieşea din viaţa mea ca un yo-yo,

iar tatăl nu avea chip, am fost furios.

Iar la 17 ani, l-am cunoscut pe tata,

şi am aflat ca am un frate şi o soră de care nu ştiam.

Iar în ziua când l-a întâlnit prima dată,

am fost respins de Şcoala de Design din Rhode Island,

singura mea alegere pentru colegiu.

În acelaşi timp însă am fost în Tabăra Sunshine

ca voluntar şi am lucrat cu nişte copii minunaţi,

cu leucemie, iar Eric mi-a schimbat viaţa.

Eric n-a apucat a şasea aniversare,

dar îi păstrez vie amintirea.

După această experienţă, profesorul meu D-l Shilale,

mi-a adus aceste cărţi de desen,

şi m-am gândit, „Cărţi de desen pentru copii!"

şi am început să scriu cărţi pentru copii

pe când eram la liceu.

Până la urmă am intrat la Şcoala de Design din Rhode Island.(RISD)

M-am transferat la RISD în anul II de studenţie

şi acolo am urmat toate cursurile de scris.

Am scris o poveste despre un melc gigantic portocaliu

care voia să fie prieten cu un copil.

Care nu avea răbdare cu el.

Am trimis această carte la 12 edituri

şi am fost respins de fiecare dată,

dar eram implicat şi în Tabăra Hole in The Wall Gang

o minunată tabără pentru copii cu diferite afecţiuni

şi acei copii mi-au citit poveştile,

le-am citit şi eu lor şi le-am văzut reacţia.

Am absolvit RISD. Bunicii erau foarte mândri,

m-am mutat la Boston şi am deschis o afacere.

Am înfiinţat un studio şi am încercat să fiu publicat.

Am trimis cărţile. Am trimis sute de vederi

editorilor şi directorilor,

dar nu am primit răspuns.

Iar bunicul mă suna săptămânal:

„Cum merge Jarrett? Ai un job?"

Pentru că investise o grămadă de bani

în educaţia mea.

„Da. Scriu și ilustrez cărţi pentru copii."

„Bine şi cine te plăteşte pentru asta?"

Eu spuneam, „Încă nimeni.

Dar ştiu că se va întâmpla."

Lucram în weekend la Hole în afara sezonului

să fac rost de bani ca să mă stabilizez un pic,

unde era acest băiat, un hiper copil,

pe care am început să-l numesc „Monkey Boy".

Am scris o carte „Noapte bună Monkey Boy."

Şi am trimis încă un rând de vederi.

Am primit un mail de la un editor de la Random House

cu subiectul: „Bună treabă!"

„Dragă Jarrett, am primit vederea ta.

Îmi place ce faci, aşa că ţi-am vizitat site-ul

şi mă întreb dacă ai încercat să scrii poveşti,

pentru că îmi place arta ta şi s-ar potirvi cu nişte poveşti.

Anunţă-mă dacă ajungi prin New York."

Era de la un editor de la Random House.

În weekend-ul următor eram acolo „din întâmplare".

(Râsete)

M-am întâlnit cu acel editor,

şi am plecat cu un contract pentru prima carte:

„Noapte bună Monkey Boy",

care a fost publicată pe 12 Iunie 2001.

Iar ziarul meu local a sărbătorit asta.

Magazinul local a organizat un mare eveniment.

Şi-au vândut toate cărţile.

Prietenul meu spunea că e ca un priveghi fericit

pentru că toţi voiau să mă vadă,

dar eu eram în viaţă. Le semnam cărţile.

Bunicii mei, erau în mijlocul evenimentului,

atât de fericiţi, mândri peste măsură.

D-na Alish, D-l Shilale, D-na Casey, erau acolo.

D-na Alish a înaintat şi a spus,

„Eu l-am învăţat să citească." (Râsete)

Apoi ceva mi-a schimbat viaţa.

Am primit primul mail de la un fan,

căruia îi plăcea foarte mult Monkey Boy

încât voia un tort cu el.

Pentru un copil de 2 ani, asta e ca un tatuaj. (Râsete)

Pentru că aniversarea este o dată pe an.

Iar pentru el era a doua.

Am luat imaginea şi m-am gândit,

„Imaginea asta va rămâne în mintea lui

toată viaţa. Va avea această fotografie

în albumul familiei sale."

De atunci, acea fotografie e înrămată

şi am avut-o în faţă cât timp mi-am scris toate cărţile.

Am 10 cărţi ilustrate:

„Ferma Punk", „Baghead", „Ollie Elefantul Violet."

Am terminat a 9-a carte

din seria „Lunch Lady" o serie de nuvele grafice

despre o doamnă care luptă împotriva fărădelegilor.

Aştept vernisajul unei cărţi cu capitole –

„Platypus Police Squad: The Frog Who Croaked."

Călătoresc prin ţară şi vizitez şcoli,

spunând copiilor că desenează pisici minunate.

I-am întâlnit pe Bagheads.

Lunch ladies mă tratează foarte bine.

Şi mi-am văzut numele în lumină

pentru că aşa fac copiii.

De două ori, seria „Lunch Lady" a câştigat

Cartea anului pentru Copiii la categoria claselor III-IV,

şi câştigătorii au fost afişaţi

pe un ecran în Times Square.

„Punk Farm" şi „Lunch Lady" vor deveni filme,

aşa că sunt producător de film

şi cred că datorită acelei camere video

primită în clasa a IX-a.

Oamenii organizează onomastici „Punk Farm"

se îmbracă aşa de Halloween,

fac o cameră „Punk Farm" pentru copil,

dar pe termen lung mă îngrijorează pentru acel copil.

Am primit cel mai minunat mail de la fani,

am participat la cele mai minunate proiecte,

iar cel mai mare moment a fost Halloween-ul trecut.

A sunat cineva costumat ca personajul meu.

A fost tare.

Bunicii mei nu mai trăiesc,

dar în cinstea lor am înfiinţat o bursă la Muzeul Worcester

pentru copiii aflaţi în situaţii dificile

şi care nu îşi permit cursurile.

Am prezentat primii 10 ani de carieră

şi ştiţi cine a fost acolo? D-na Alish.

Am întrebat-o: „Ce mai faceţi D-nă Alish?"

Iar ea mi-a răspuns, „Sunt aici." (Râsete)

Adevărat. Trăiţi şi asta-i foarte bine.

Cel mai important pentru mine acum,

cel mai interesant job e cel de a tată,

am două fete minunate,

iar scopul meu este să le înconjur cu inspiraţie,

prin cărţile care se află în fiecare cameră din casă

şi prin picturile făcute de mine în camerele lor

până la momentele de creativitate în care ne relaxăm

desenând feţe pe terasă

lăsându-le să stea la biroul

la care am stat în ultimii 20 de ani.

Mulţumesc. (Aplauze)