Există o limită a progresului tehnologic?

Vezi lecţia în întregime: http://ed.ted.com/lessons/is-there-a-limit-to-technological-progress-clement-vidal

Multe generaţii au simţit că au atins apogeul progresului tehnologic. Cu toate acestea, dacă priviţi cu 100 de ani în urmă, tehnologiile care ni se par ceva banal astăzi ar fi părut magie imposibilă atunci. Aşadar, va exista un punct în care chiar vom atinge limita progresului tehnologic? Şi dacă da, suntem cumva aproape de a atinge acea limită acum? Clément Vidal consultă scara lui Kardashev pentru a afla.

Lecţie de Clément Vidal, animaţie de CUB animation.

Multe generaţii au simţit
că au atins apogeul

progresului tehnologic.

Totuşi, priviţi în urmă cu 100 de ani,

şi tehnologii pe care le considerăm
ceva banal astăzi

ar fi părut magie imposibilă atunci.

Va exista, deci, un punct

în care vom atinge limita
progresului tehnologic?

Şi dacă da, suntem cumva aproape
de a atinge acea limită?

Acum o jumătate de secol,

astronomul rus Nikolai Kardashev
și-a pus aceleaşi întrebări

când a găsit o metodă
de a măsura progresul tehnologic,

chiar şi atunci când nu avem habar
cum ar putea el arăta.

Orice vom face în viitor
va necesita energie.

Astfel, scara Kardashev
clasifică posibilele civilzaţii

fie ele extratereste, răspândite
în univers, fie a noastră,

pe trei niveluri, în funcţie
de cosumul de energie.

Cantitatea foarte mică de energie
pe care o consumăm acum

pare nimic pe lângă
ceea ce lăsăm neexploatat.

O civilizaţie de Tip I, sau planetară,

poate accesa toate resursele energetice
ale planetei sale.

În cazul nostru, cei 174.000 de terawaţi
pe care Pământul îi primeşte de la Soare.

În prezent, exploatăm doar
în jur de 15 terawaţi,

îndeosebi, prin arderea energiei solare
acumulată în combustibilii fosili.

Pentru a putea deveni
o civilizaţie de Tip I,

ar trebui să captăm energia solară
mai direct şi mai eficient,

acoperind planeta cu panouri solare.

Conform celor mai optimiste simulări,

am putea realiza asta
în doar patru secole.

Ce ar urma?

Ei bine, Pământul primeşte
doar o părticică din energia Soarelui,

în timp ce restul de 400 de yottawaţi
sunt irosiţi în spaţiul cosmic.

Dar o civilizaţie de Tip II, sau stelară

ar profita la maximum
de energia stelei sale.

În loc să monteze panouri solare
în jurul planetei,

o civilizaţie de Tip II le-ar instala
direct pe orbita stelei sale,

formând o structură ipotetică
numită sfera Dyson.

Şi al treilea pas?

O civilizaţie de tip III ar exploata
toată energia galaxiei sale.

Dar ne putem gândi la progres
şi în sens opus.

Ce dimensiuni
putem lua în considerare?

Astfel, cosmologul John Barrow

a clasificat civilizaţiile
după mărimea obiectelor controlate.

Ele variază de la structuri mecanice
la scară normală,

la elemente ce construiesc
organismul noastru,

până la analiza atomilor înşişi.

Acum am atins nivelul atomic,
deşi controlul rămâne limitat.

Dar am putea să mergem
la o scară şi mai mică în viitor.

Pentru a vedea în ce măsură
acest lucru este corect,

universul observabil

este cu 26 de ordine de mărime
mai mare decât corpul uman.

Adică, dacă aţi lărgi cadrul
la o scară de 10 la puterea 26.

aţi fi la scara universului.

Dar pentru a ajunge la scara minimă
de lungime, numită scara Planck,

ar trebui să măriţi imaginea de 35 de ori.

Fizicianul Richard Feynman spunea cândva:
„Este destul loc la fund".

În loc de una sau de cealaltă,

este posibil ca civilizaţia noastră
să se dezvolte

atât pe scara lui Kardashev,
cât şi pe scara lui Barrow.

Precizia la o scară mai mică ne permite
să folosim energia mai eficient

şi ne dă acces la noi surse de energie,
cum ar fi fuziunea nucleară

sau chiar şi antimateria.

Iar această energie sporită ne va permite
să construim la o scară mai mare.

Atunci, o civilizaţie
cu adevărat avansată

ar exploata atât energia stelară,
cât şi tehnologiile subatomice.

Dar aceste predicţii nu au fost făcute
doar pentru noi, oamenii.

Ele sunt şi un instrument de detectare
a vieţii inteligente în univers.

Dacă găsim o sferă Dyson
în jurul unei stele îndepărtate,

avem un indiciu convingător.

Sau, dacă în locul unei structuri pasive
care să absoarbă energia stelei,

ca o plantă,

o civilizaţie extraterestră ar construi
una care să extragă energia din stea

ca o pasăre colibri.

E chiar înfricoşător: au fost observate
corpuri celeste super dense

de mărimea unei planete

care extrag energie
dintr-o stea mult mai mare.

Ar fi mult prea prematur
să conchidem

că aceasta reprezintă
dovada vieţii în univers.

Există şi explicaţii
penru aceste observări,

care nu implică
forme de viaţă extratereste.

Dar asta nu ne împiedică
să ne întrebăm: „Şi dacă?"