Multe generaţii au simţit că au atins apogeul progresului tehnologic. Totuşi, priviţi în urmă cu 100 de ani, şi tehnologii pe care le considerăm ceva banal astăzi ar fi părut magie imposibilă atunci. Va exista, deci, un punct în care vom atinge limita progresului tehnologic? Şi dacă da, suntem cumva aproape de a atinge acea limită? Acum o jumătate de secol, astronomul rus Nikolai Kardashev și-a pus aceleaşi întrebări când a găsit o metodă de a măsura progresul tehnologic, chiar şi atunci când nu avem habar cum ar putea el arăta. Orice vom face în viitor va necesita energie. Astfel, scara Kardashev clasifică posibilele civilzaţii fie ele extratereste, răspândite în univers, fie a noastră, pe trei niveluri, în funcţie de cosumul de energie. Cantitatea foarte mică de energie pe care o consumăm acum pare nimic pe lângă ceea ce lăsăm neexploatat. O civilizaţie de Tip I, sau planetară, poate accesa toate resursele energetice ale planetei sale. În cazul nostru, cei 174.000 de terawaţi pe care Pământul îi primeşte de la Soare. În prezent, exploatăm doar în jur de 15 terawaţi, îndeosebi, prin arderea energiei solare acumulată în combustibilii fosili. Pentru a putea deveni o civilizaţie de Tip I, ar trebui să captăm energia solară mai direct şi mai eficient, acoperind planeta cu panouri solare. Conform celor mai optimiste simulări, am putea realiza asta în doar patru secole. Ce ar urma? Ei bine, Pământul primeşte doar o părticică din energia Soarelui, în timp ce restul de 400 de yottawaţi sunt irosiţi în spaţiul cosmic. Dar o civilizaţie de Tip II, sau stelară ar profita la maximum de energia stelei sale. În loc să monteze panouri solare în jurul planetei, o civilizaţie de Tip II le-ar instala direct pe orbita stelei sale, formând o structură ipotetică numită sfera Dyson. Şi al treilea pas? O civilizaţie de tip III ar exploata toată energia galaxiei sale. Dar ne putem gândi la progres şi în sens opus. Ce dimensiuni putem lua în considerare? Astfel, cosmologul John Barrow a clasificat civilizaţiile după mărimea obiectelor controlate. Ele variază de la structuri mecanice la scară normală, la elemente ce construiesc organismul noastru, până la analiza atomilor înşişi. Acum am atins nivelul atomic, deşi controlul rămâne limitat. Dar am putea să mergem la o scară şi mai mică în viitor. Pentru a vedea în ce măsură acest lucru este corect, universul observabil este cu 26 de ordine de mărime mai mare decât corpul uman. Adică, dacă aţi lărgi cadrul la o scară de 10 la puterea 26. aţi fi la scara universului. Dar pentru a ajunge la scara minimă de lungime, numită scara Planck, ar trebui să măriţi imaginea de 35 de ori. Fizicianul Richard Feynman spunea cândva: „Este destul loc la fund". În loc de una sau de cealaltă, este posibil ca civilizaţia noastră să se dezvolte atât pe scara lui Kardashev, cât şi pe scara lui Barrow. Precizia la o scară mai mică ne permite să folosim energia mai eficient şi ne dă acces la noi surse de energie, cum ar fi fuziunea nucleară sau chiar şi antimateria. Iar această energie sporită ne va permite să construim la o scară mai mare. Atunci, o civilizaţie cu adevărat avansată ar exploata atât energia stelară, cât şi tehnologiile subatomice. Dar aceste predicţii nu au fost făcute doar pentru noi, oamenii. Ele sunt şi un instrument de detectare a vieţii inteligente în univers. Dacă găsim o sferă Dyson în jurul unei stele îndepărtate, avem un indiciu convingător. Sau, dacă în locul unei structuri pasive care să absoarbă energia stelei, ca o plantă, o civilizaţie extraterestră ar construi una care să extragă energia din stea ca o pasăre colibri. E chiar înfricoşător: au fost observate corpuri celeste super dense de mărimea unei planete care extrag energie dintr-o stea mult mai mare. Ar fi mult prea prematur să conchidem că aceasta reprezintă dovada vieţii în univers. Există şi explicaţii penru aceste observări, care nu implică forme de viaţă extratereste. Dar asta nu ne împiedică să ne întrebăm: „Şi dacă?"