Cum să repari un sistem educațional... fără prea mulți bani

Seema Bansal a croit calea pentru reformarea sistemului public de educație în 15.000 de școli din Haryana, India, stabilind un obiectiv ambițios: până în 2020, 80% din copii ar trebui să aibă cunoștințele corespunzătoare vârstei. Ea încearcă să atingă acest obiectiv căutând reforme care să funcționeze în orice școală, fără resurse suplimentare. Bansal și echipa sa au atins succesul utilizând tehnici creative de comunicare directă cu profesorii prin grupuri de SMS, reușind astfel să îmbunătățească implicarea și rezultatele învățării pentru elevii școlilor din Haryana.

Fiecare avem prejudecățile noastre.

De pildă, unii din noi cred că e prea greu

să transformi
un sistem guvernamental ineficient.

Când ne gândim
la sistemele guvernamentale,

le considerăm arhaice, rigide,

și poate conducerea e prea birocratică

pentru a putea produce schimbări.

Dar azi voi combate această teorie.

Voi spune povestea unui sistem imens,

care nu doar a intrat pe calea reformei,

dar a și produs rezultate spectaculoase

în mai puțin de trei ani!

Așa arată o sală de clasă
într-o școală de stat din India.

În India sunt un milion de școli ca asta.

Chiar și pe mine,

care am trăit în India toată viața,

când intru într-o astfel de școală,

mă doare sufletul.

Până la vârsta de 11 ani,

50% din copii rămân în urmă la învățătură

fără nicio șansă de recuperare.

Copii de 11 ani nu pot face o adunare,

nu pot formula o propoziție corectă.

Sunt lucruri pe care ne-am aștepta
să le facă și un copil de 8 ani.

Până la vârsta de 13-14 ani,

copiii abandonează școală.

În India, școlile de stat oferă
nu numai educație gratuită,

ci și manuale gratuite,
culegeri gratuite, prânz gratuit,

uneori chiar și burse în numerar.

Cu toate astea, 40% din părinții de azi

aleg să-și retragă copiii
de la școala de stat

și să plătească din buzunarul propriu
pentru a-i înscrie în școli particulare.

În comparație,
într-o țară cu mult mai bogată, SUA,

această cifră este doar de 10%.

Asta spune multe despre ineficiența
sistemului public de educație din India.

În acest context, am primit un apel
în vara anului 2013

din partea unei doamne extraordinare,
pe nume Surina Rajan.

Era, pe atunci, directorul
Departamentului de Educație Școlară

dintr-un stat indian, numit Haryana.

Ne-a spus:
„Conduc acest departament de doi ani.

Am încercat o serie de lucruri,
și nimic nu pare să funcționeze.

Oare mă poți ajuta?”

Să vă descriu puțin Haryana.

E un stat cu 30 de milioane de locuitori.

Are 15.000 de școli publice

și peste 2 milioane de copii
în aceste școli.

Așadar, cu acel apel telefonic,

am promis că ajut un sistem de stat

la fel de mare ca Peru sau Canada

să se transforme.

La începutul proiectului

eram foarte conștientă de două lucruri:

unu, nu mai făcusem așa ceva niciodată,

doi, mulți alții încercaseră,
fără prea mult succes.

Împreună cu colegii mei,

am căutat în toată țara și în toată lumea

și nu am găsit niciun exemplu

pe care să-l luăm drept model

și să-l implementăm în Haryana.

Știam că va trebui să ne croim
propriul drum.

Oricum, ne-am apucat de treabă,

și imediat ne-au venit tot felul de idei.

Unii au spus „hai să schimbăm
modul de recrutare a profesorilor,

hai să angajăm directori noi
și să-i formăm,

să-i trimitem în schimburi
de experiență în alte țări,

să aducem tehnologia în sălile de clasă.”

La finalul primei săptămâni
aveam pe masă 50 de idei,

toate minunate, toate păreau bune.

Dar n-aveam nicio șansă
să le punem în practică pe toate 50.

Așa că am spus „Stați așa, stop!

Haideți mai întâi să stabilim
ce dorim să obținem.”

După un lung șir de presiuni și dezbateri,

Haryana și-a stabilit obiectivul:

până în anul 2020, vrem ca 80% din copii

să aibă un nivel de cunoștințe
corespunzător vârstei.

Detaliile obiectivului nu contează,

ce contează, însă,
e cât de specific este obiectivul.

Asta ne-a permis să luăm toate acele idei

care au venit de-a valma

și să decidem pe care le vom implementa.

Această idee ne sprijină obiectivul?
Dacă da, o păstrăm.

Dar dacă nu, sau nu suntem siguri,
mai bine s-o lăsăm deoparte.

Pare atât de simplu,
dar existența unui obiectiv specific

ne-a permis un nivel ridicat
de precizie și focalizare

în călătoria noastră de transformare.

Dacă privim în urmă,
la cei doi ani și jumătate,

acesta a fost un aspect pozitiv enorm.

Așadar, aveam obiectivul

iar acum trebuia să stabilim
ce nu merge, care sunt problemele.

Înainte de a vizita școli,
mulți oameni ne spuneau

că nivelul educației e scăzut

pentru că ori profesorii nu-și fac treaba,
nu vin la școală,

ori sunt incompetenți,
de fapt habar n-au să predea.

Când am intrat în școli,
am descoperit cu totul altceva.

În cele mai multe zile,
majoritatea profesorilor erau la școală.

Când am discutat cu ei,

am descoperit că știau foarte bine
să predea la clasele primare.

Numai că, din păcate, nu predau!

Am vizitat o școală

unde profesorii supravegheau
construcția unei săli de clasă

și a toaletei.

Într-o altă școală,

doi profesori erau la banca din apropiere

pentru a depune banii de bursă
în contul copiilor.

La ora mesei,
majoritatea profesorilor erau ocupați

să supravegheze prepararea
și servirea mesei de prânz.

I-am întrebat pe profesori:

„Ce se întâmplă? De ce nu predați?”,

iar ei ne-au răspuns:
„Asta se așteaptă de la noi.

Când vine un inspector în vizită,

exact acestea sunt lucrurile
pe care le verifică.

S-a construit toaleta?
S-a servit prânzul?

Când directorul nostru merge
la ședință la centru,

acestea sunt lucrurile care se discută.”

În ultimele două decenii

India luptase pentru accesul la educație,
să existe suficiente școli,

să fie toți copiii înscriși la școală.

Guvernul lansase o pleiadă de programe

ca răspuns la aceste provocări,

iar profesorii deveniseră
executanții impliciți ai acestor programe.

Nu explicit, ci implicit.

De fapt, nu era nevoie
să fie formați profesorii

sau să li se urmărească prezența,

ci trebuia să li se spună
că cel mai important lucru

era ca ei să intre în sălile de clasă
și să predea.

Era necesar să fie urmăriți,
evaluați și recompensați

pentru calitatea predării,

nu pentru tot felul de alte lucruri.

Analizând astfel sistemul educațional,
intrând în profunzime,

am descoperit câteva
astfel de cauze esențiale

care determinau comportamentul
celor din sistem

și ne-am dat seama că dacă nu le schimbăm,

n-am fi putut realiza alte lucruri.

Puteam forma profesori,
puteam aduce tehnologie în clase,

dar sistemul nu s-ar fi schimbat.

Rezolvarea acestor aspecte esențiale,
dar nu atât de evidente,

a devenit un element cheie al programului.

Aveam obiectivul,
știam care sunt problemele,

acum trebuia să găsim soluțiile.

Desigur, nu doream să reinventăm roata,

așa că am spus: „Hai să ne uităm în jur,
să vedem ce găsim.”

Am descoperit o serie
de experimente pilot minunate

în toată țara și în toată lumea.

Acțiuni mici, realizate de ONG-uri,
de fundații.

Dar, interesant, niciuna din acestea
nu fusese extinsă la scară mare.

Toate se limitau la 50,
100 sau 500 de școli.

Iar noi căutam o soluție
pentru 15.000 de școli.

Ne-am întrebat de ce,

dacă aceste soluții aveau efect,
de ce nu erau extinse?

Se pare că atunci când un ONG se implică,

contribuie nu doar cu expertiză,

ci și cu resurse suplimentare.

Posibil cu bani,

sau cu personal,

sau cu tehnologie.

Iar în cele 50 sau 100 de școli
în care operează

acele resurse suplimentare
chiar au impact.

Acum imaginați-vă că președintele
unui astfel de ONG

merge la directorul
Departamentului Educației Școlare

și spune „Bun, acum haideți
să extindem proiectul în 15.000 de școli.”

De unde va găsi acea persoană
banii necesari

pentru a extinde proiectul
la 15.000 de școli?

Nu are banii necesari,

nu deține resurse suplimentare.

Prin urmare, inovația nu poate fi extinsă.

Așa că la începutul proiectului
ne-am spus:

„Orice vom face,
trebuie să poată fi extins,

trebuie să funcționeze
în toate cele 15.000 de școli.”

Prin urmare, trebuie să funcționeze
în limitele bugetului existent

și ale resurselor
pe care le deține statul.”

Ușor de zis, greu de făcut!

(Râsete)

Cred că în exact acest moment,

echipa mea a început să mă urască.

Am stat multe ore la birou, în cafenele,

uneori chiar în baruri,

scărpinându-ne în cap și întrebându-ne:

„Unde sunt soluțiile?

Cum vom rezolva problema?”

În final, cred că am găsit soluții

pentru multe din probleme.

Să vă dau un exemplu.

În contextul învățării eficiente,

se vorbește mult despre învățarea activă:

copiii n-ar trebui să memoreze
lucruri din cărți,

ci ar trebui implicați în activități,

un mod de învățare mult mai eficient.

Practic, asta înseamnă
să oferi copiilor obiecte,

cum ar fi bile, bețigașe, socotitori.

Însă nu aveam bugetul necesar
să asigurăm aceste lucruri

pentru 15.000 de școli,
cu 2 milioane de copii.

Aveam nevoie de o altă soluție.

Nu ne-a venit niciuna în minte.

Într-o zi, unul din membrii echipei
a vizitat o școală,

și-a observat un profesor care-a adunat
bețișoare și pietricele din grădină,

le-a dus în clasă

și le-a dat copiilor.

Pentru noi acela a fost momentul „evrika”.

Acum, în fiecare manual școlar din Haryana

am introdus un chenar după fiecare lecție,

cu sugestii pentru profesori care spun:

„Pentru a preda acest concept,

iată ce activități poți face cu copiii.

iar ca să poți realiza activitățile,

iată ce poți găsi în mediul apropiat,

în grădina școlii, sau în sala de clasă,

lucruri ce pot fi folosite
ca material didactic pentru copii.”

Acum, profesorii din tot statul Haryana

folosesc o serie de lucruri creative
pentru a le preda copiilor.

În felul acesta, tot ce am proiectat

putea fi implementat
în toate cele 15.000 de școli

încă din prima zi.

Cu asta ajung la ultima idee.

Cum anume implementezi ceva
în 15.000 de școli, cu 100.000 profesori?

Departamentul avea un proces
foarte interesant.

Îmi place să-l numesc „Lanțul speranței”.

Scriau o scrisoare de la centru,

și o trimiteau la nivelul următor,

adică la birourile teritoriale.

Sperau că în fiecare birou teritorial

un funcționar va primi scrisoarea,
o va deschide, o va citi

și o va trimite mai departe
la următorul nivel,

la birourile locale.

Și sperau că în fiecare birou,
cineva va primi scrisoarea,

o va deschide, o va citi,

și o va trimite în final
la cei 15.000 de directori de școală.

Apoi sperau că directorii
vor primi scrisoarea,

o vor citi și-o vor înțelege,

apoi o vor pune în practică.

Era puțin ridicol.

Știam că tehnologia era răspunsul,

dar mai știam că majoritatea acestor școli

nu aveau calculator sau e-mail.

Însă toți profesorii aveau smartphone.

Sunt tot timpul pe SMS,
pe Facebook sau WhatsApp.

Așa că acum, în Haryana,

toți directorii și profesorii
sunt împărțiți în sute de grupuri WhatsApp

și când trebuie transmisă o informație,

e postată pe grupurile WhatsApp.

Se extinde ca un incendiu de vegetație.

Poți vedea imediat cine a primit-o,

cine a citit-o.

Profesorii pot cere lămuriri pe loc,

și e interesant că nu doar
inspectorii oferă răspunsuri,

ci un profesor dintr-o cu totul altă zonă

poate interveni imediat cu răspunsuri.

Toți se poartă ca niște colegi,

iar ideile noi sunt puse în practică.

Azi, când intri într-o școală din Haryana

lucrurile arată diferit.

Profesorii s-au întors în clase,

predau,

deseori cu tehnici inovative.

Când un inspector intră în clasă,

verifică nu doar cum e construită toaleta,

ci și calitatea predării.

Odată pe trimestru sunt evaluate
rezultatele învățării pentru toți elevii.

Școlile cu rezultate bune sunt premiate,

iar școlile cu rezultate mai puțin bune,

au de oferit explicații
în conversații nu tocmai plăcute.

Desigur, li se oferă și sprijinul necesar

pentru a-și îmbunătăți
rezultatele în viitor.

În domeniul educației

e foarte dificil să vezi rezultate rapid.

Când vorbim despre
schimbări sistemice, la scară mare,

vorbim de 7 ani sau 10 ani.

Nu și în Haryana.

Anul trecut s-au realizat
trei studii independente

pentru a măsura
rezultatele învățării la elevi,

care arată că în Haryana
are loc ceva fundamental, unic.

Nivelul învățării nu mai e în scădere,

și a început să crească.

Haryana e unul din puținele state din țară

în care apare progres

și cu siguranță unul în care întâlnim
cea mai mare rată de progres.

E încă devreme, mai sunt multe de făcut,

dar asta ne dă multe speranțe
pentru viitor.

Recent, am vizitat o școală,

la ieșire am dat peste o doamnă,

se numea Parvati,

era mama unui elev,

și zâmbea.

Am întrebat-o:
„De ce zâmbiți? Care-i treaba?”

A răspuns: „Nu știu care-i treaba,

dar știu că copiii mei învață,

se simt bine,

și deocamdată, am renunțat
să le mai caut

o școală particulară.

Mă întorc de unde am pornit.

Pot să se transforme sistemele de stat?

Cu siguranță cred că da!

Cred că dacă au pârghiile corecte,

pot muta munții.

Mulțumesc.

(Aplauze)