Aveţi grijă, colegi plutocraţi, vin furcile

Nick Hanauer este un bogătaş, un capitalist nepocăit - şi are ceva de spus colegilor lui plutocraţi: Treziţi-vă! Inegalitatea crescândă este pe cale să ne împingă societăţile în condiţii care seamănă cu Franţa pre-revoluţionară. Ascultaţi argumentul lui explicând de ce o mărire dramatică a salariului minim poate creşte clasa de mijloc, produce prosperitate economică ... şi preveni o revoluţie.

Probabil nu mă cunoaşteţi,

dar sunt unul din cei 0,1%

despre care aţi auzit şi aţi citit,

şi sunt, prin orice definiţie
rezonabilă, un plutocrat.

Şi, în această seară,
vreau să mă adresez direct

altor plutocraţi, oamenilor mei,

deoarece se pare că este timpul
ca noi toţi

să avem o discuţie.

Ca majoritatea plutocraţilor,
şi eu sunt

un capitalist mândru şi lipsit de regrete.

Am fondat, co-fondat şi finanţat

peste 30 de companii
într-o gamă largă de industrii.

Am fost primul investitor în Amazon.com
din afara familiei.

Am co-fondat o companie denumită aQuantive

pe care am vândut-o companiei Microsoft
pentru 6,4 miliarde dolari.

Prietenii mei şi eu deţinem o bancă.

Vă spun asta - (Râsete) -

De necrezut, nu?

Vă spun asta pentru a vă arăta

că viaţa mea este
ca a majorităţii plutocraţilor.

Am o perspectivă largă a capitalismului

şi a afacerilor,

şi am fost obscen răsplătit
pentru asta

cu o viaţă pe care majoritatea dintre voi

nici nu puteţi să v-o imaginaţi:

case multiple, un yaht,
propriul meu avion,

etc., etc., etc.

Dar, să fim cinstiţi: nu-s cea mai
inteligentă persoană pe aţi întâlnit-o.

Cu certitudine, nu muncesc cel mai mult.

Am fost un student mediocru.

Nu mă pricep deloc la tehnică.

Nu pot să scriu nici măcar
un cuvânt de cod.

Cu adevărat, succesul meu e consecinţa

unui noroc spectaculos,

a naşterii, a circustanţelor şi a sincronizării.

Dar, sunt de fapt destul de bun
la câteva lucruri.

Unul, am o toleranţă
neobişnuit de ridicată la risc,

şi altul este că am un simţ bun,

o bună intuiţie despre
ce se va întâmpla în viitor,

şi cred că această intuiţie
despre viitor

este esenţa unui bun antreprenoriat.

Deci, ce văd eu azi în viitorul nostru,

mă întrebaţi?

Văd furci,

ca la mulţimile furioase cu furci,

deoarece, în timp ce oamenii ca noi,
plutocraţii

trăiesc dincolo de visurile avariţiei,

restul de 99% al compatrioţilor noştri

rămân din ce în ce mai în urmă.

În 1980, cei 1% mai bogaţi americani

deţineau cam 8% din venitul naţional,

în timp ce, cei 50% mai săraci americani

deţineau 18%.

Treizeci de ani mai târziu,
cei 1% mai bogaţi

deţin peste 20% din venitul naţional,

în timp ce cei mai săraci
50% din americani

deţin 12% sau 13%.

Dacă tendinţa continuă,

cei mai bogaţi 1% vor deţine

peste 30% din venitul naţional

în alţi 30 de ani,

în timp ce cei mai săraci 50% din americani

vor deţine doar 6%.

Vedeţi, problema nu-i că avem

o oarecare inechitate.

O oarecare inechitate este necesară

pentru o democraţie capitalistă
înalt-funcţională.

Problema este că inechitatea

se găseşte azi la cote istorice maxime

şi situaţia se înrăutăţeşte cu fiecare zi.

Şi dacă bogăţia, puterea şi venitul

continuă să se concentreze

la vârful vârfului,

sociatea noastră se va schimba

dintr-o democraţie capitalistă

într-o societate rentieră neo-feudală

ca Franţa secolului XVIII.

Asta era Franţa

înaintea revoluţiei

şi a mulţimilor cu furci.

Deci am un mesaj
pentru colegii mei plutocraţi

şi trilionari

şi pentru oricine trăieşte

într-o lume balon închisă:

Treziţi-vă.

Treziţi-vă. Nu poate dura.

Dacă noi nu facem nimic

să reparăm inechităţile economice
evidente din societatea noastră,

furcile vor veni asupra noastră,

pentru că nicio societate liberă şi
deschisă nu poate susţine pe termen lung

acest tip de inegalitate
economică în creştere.

Nu s-a întâmplat niciodată.
Nu există astfel de exemple.

Arătaţi-mi o societate extrem de inegală,

şi vă voi arăta un stat poliţienesc

sau o revoltă.

Furcile vor veni asupra noastră

dacă nu îi acordăm ateţie.

Nu se pune problema dacă, ci când.

Şi va fi teribil când vor veni

pentru oricine,

dar, mai ales pentru oameni
ca noi, plutocraţii.

Ştiu că probabil par a fi un
binefăcător liberal oarecare.

Nu sunt. Nu aduc un argument moral

că inegalitatea economică e greşită.

Ce argumentez este că inegalitatea
economică în creştere

e o prostie şi, în cele din urmă,
autodestructivă.

Creşterea inegalităţii nu numai
că ne măreşte riscurile

de a avea parte de furci,

dar este, de asemenea,
teribilă şi pentru afaceri.

Modelul pentru noi, băieţii bogaţi,
ar trebui să fie Henry Ford.

Atunci când Ford, în mod faimos,
a introdus salariul de 5 dolari pe zi,

care era dublul câştigului mediu
din acel timp,

el nu numai că a crescut productivitatea

fabricilor sale,

i-a şi transformat pe muncitorii
exploataţi, săraci,

într-o clasă de mijloc înfloritoare,
care îşi permitea acum

să cumpere produsele pe care le fabricau.

Ford a intuit ceea ce noi ştim acum
că este adevărat,

că o economie e cel mai bine
înţeleasă ca un ecosistem

şi caracterizată prin acelaşi tip

de bucle feedback pe care le găsiţi

într-un ecosistem natural,

o buclă feedback
între cumpărători şi afaceri.

Creşterea salariilor creşte şi cererea,

care creşte angajările,

care, la rândul lor, cresc salariile

şi cererea şi profiturile,

şi acel cerc virtuos
al unei prosperităţi înfloritoare

este exact ce lipseşte

recuperării economice de astăzi.

De aceea avem nevoie să abolim

politicile de scurgere a veniturilor,
care domină

ambele partide politice

şi să adoptăm ceva ce eu denumesc
economia de mijloc.

Economia de mijloc respinge

ideea economică neo-clasică

conform căreia economiile sunt eficiente,
liniare, mecanice,

că tind spre echilibru şi justeţe,

și în schimb să adoptăm ideea secolului XXI

că economiile sunt complexe, adaptive,

ecosistemice,

că au tendinţa să fugă de echilibru
şi se îndreaptă spre inegalitate

că nu sunt deloc eficiente

dar sunt eficiente,
dacă sunt bine administrate.

Perspectiva secolului XXI

ne permite să vedem clar: capitalismul

nu funcţionează prin alocarea eficientă

a resurselor existente.

Funcţionează prin crearea
eficientă de noi soluţii

la problemele umane.

Geniul capitalismului

este că-i un sistem evoluţionist
care găseşte soluţii.

Îi răsplăteşte pe oameni pentru că
rezolvă problemele altor oameni.

Diferenţa între o societate săracă

şi o societate bogată, evident,

e gradul în care acea societate

a generat soluţii sub forma

produselor pentru cetăţenii săi.

Suma soluţiilor

pe care le avem în societatea noastră

este, cu adevărat, bogăţia noastră,

şi asta explică de ce companii
precum Google şi Amazon

şi Microsoft şi Apple

şi întreprinzătorii
care au creat aceste companii

au contribuit atât de mult

la prosperitatea naţiunii noastre.

Această perspectivă a secolului XXI

face clar, de asemenea,

că, ce gândim că este creştere economică

este cel mai bine înţeles ca

ritmul în care rezolvăm probleme.

Dar, acest ritm este total dependent

de câţi rezolvatori de probleme,

rezolvatori de probleme diverşi, capabili
avem

şi, astfel, de câţi concetăţeni de ai noştri

participă activ,

ca întreprinzători care pot oferi soluţii

şi în calitate de consumatori
care să le consume.

Dar acest lucru
care maximizează participatrea

nu are loc accidental.

Nu se întâmplă de la sine.

Solicită efort şi investiţii,

şi de aceea

toate democraţiile capitaliste prospere

sunt caracterizate prin investiţii masive

în clasa de mijloc şi în infrastructura

de care depind.

Noi, plutocraţii, avem nevoie
să lăsăm această

scurgere economică în urma noastră,

această ideee că,
cu cât ne merge nouă mai bine

cu atât mai bine
le merge tuturor celorlalţi.

Nu este adevărat. Cum ar putea fi?

Căştig de 1.000 ori mai mult
decât salariul mediu,

dar, nu cumpăr de 1.000 ori
mai multe lucruri,

nu-i aşa?

De fapt, am cumpărat
două perechi din aceşti pantaloni,

pe care partenerul meu Mike
îi denumeşte

pantalonii mei de manager.

Aş fi putut cumpăra 2.000 de perechi,

dar, ce aş face cu ei? (Râsete)

De câte ori mă pot tunde?

Cât de des pot lua cina în oraş?

Nu contează cât de bogaţi
pot fi câţiva plutocraţi,

nu vom putea niciodată să propulsăm
o mare economie naţională.

Numai o clasă de mijloc prosperă
poate face acest lucru.

Nu se poate face nimic,

ar putea spune prietenii mei plutocraţi.

Henry Ford a trăit în alte vremuri.

Poate nu putem face unele lucruri.

Poate putem face unele lucruri.

Pe 19 iunie 2013,

Bloomber a publicat un articol
pe care l-am scris,

"Pledoaria capitalistului pentru
un salariu minim de 15 dolari".

Bunii oameni de la revista Forbes,

printre cei mai mari admiratori ai mei,

au numit-o "Propunearea
aproape nebună a lui Nick Hanauer",

Şi totuşi, după doar 350 de zile

după ce a fost publicat articolul,

primarul oraşului Seattle, Ed Murray, a aprobat

o ordonanţă prin care a crescut
salariul minim în Seattle

la 15 dolari pe oră,

mai mult decât dublul

a cât e rata federală
predominantă de 7,25 dolari.

Cum s-a întâmplat asta,

se pot întreba oamenii rezonabili.

S-a întâmplat, deoarece o parte din noi

şi-a adus aminte că în clasa de mijloc

este sursa

creşterii şi prosperităţii
în economiile capitaliste.

Le-am adus aminte că
atunci când muncitorii au bani,

afacerile au mai mulţi clienţi,

şi au nevoie de mai mulţi angajaţi.

Le-am adus aminte că, dacă afacerile

plătesc angajaţilor salarii rezonabile,

contribuabilii sunt eliberaţi

de povara finanţării programelor de sărăcie,

precum bonurile de masă
şi asistenţa medicală

şi asistenţa de chirie

de care acei angajaţi au nevoie.

Le-am adus aminte că angajaţii
care au salarii de subzistenţă

sunt contribuabili teribili,

şi că atunci când creşti salariul minim

pentru toate afacerile,

toate afacerile au de câştigat

şi, totuşi, toate pot concura.

Reacţia ortodoxă, desigur, este că

creşterea salariului minim presupune
pierderea de locuri de muncă. Corect?

Politicienii voştri întotdeauna se fac ecoul

acelei idei de scurgere a banilor,
spunând:

„Ei bine, dacă creşti preţul angajărilor,

ghici ce se întâmplă?
Pierzi multe din ele".

Sunteţi siguri?

Deoarece există ceva dovezi contrare.

Din 1980, salariile CEO din ţara noastră

au crescut de la 30 ori salariile medii

la de 500 ori.

Asta a crescut preţul angajărilor.

Şi totuşi, din cunoştinţele mele,

nu am văzut niciodată ca vreo companie

să-şi externalizeze sarcinile de CEO,
să-şi automatizeze sarcinile acestora,

să-şi exporte slujbele în China.

De fapt, se pare că angajăm

mai mulţi directori şi administratori
seniori decât oricând.

La fel şi în cazul angajaţilor din servicii

şi a celor din serviciile financiare,

care câştigă de multe ori mai mult
decât salariul mediu

şi totuşi angajăm din ce în ce mai mulţi,

aşa încât e clar că puteţi
creşte preţul angajării

şi să obţineţi mai mult prin aceasta.

Ştiu că majoritatea oamenilor

cred că salariul minim de 15 dolari

e un experiment economic nebun, riscant.

Nu suntem de acord.

Noi credem că salariul minim de 15 dolari

din Seattle

este, de fapt, continuarea

unei politici economice logice.

Îi permite oraşului nostru

să îi dea un picior în fund
oraşului vostru.

Deoarece, vedeţi,

statul Washington are deja

cel mai mare salariu minim

dintre toate statele naţiunii noastre.

Noi le plătim tuturor angajaţilor
9,32 dolari,

care e cu 30% mai mult

decât minimul federal de 7,25 dolari,

dar, crucial, cu 427% mai mult

decât minimul federal de salarii
din bacşişuri, de 2,13 dolari.

Dacă gânditorii scurgerii
banilor aveau dreptate

atunci statul Washington ar trebui
să aibe un şomaj masiv.

Seattle ar trebui
să alunece în ocean.

Şi totuşi, Seattle

este oraşul cu creşterea
cea mai rapidă din ţară.

Statul Washington generează
locuri de muncă în afacerile mici

într-un ritm mai ridicat
decât orice alt oraş mare

din ţară.

Afacerea restaurantelor
din Seattle? Explozivă.

De ce? Deoarece legea fundamentală
a capitalismului spune

că atunci când muncitorii
au mai mulţi bani,

afacerile au mai mulţi clienţi

şi au nevoie de mai mulţi angajaţi.

Atunci când restaurantele
le plătesc angajaţilor lor suficient

aşa încât chiar şi ei să-şi permită
să mănânce în restaurante,

asta nu este rău
pentru afacerea restaunantelor.

Asta este bine pentru ea,

în ciuda a ceea ce v-ar putea spune
unii proprietari de restaurante.

Este mai complicat decât v-o spun eu?

Sigur că este.

Sunt o mulţime
de elemente dinamice în joc.

Dar, vă rog, putem înceta să insistăm

că, dacă angajaţii cu salarii
de subzistenţă câştigă mai mult,

şomajul va exploda,

iar economia se va prăbuşi?

Nu sunt dovezi în acest sens.

Cel mai insidios lucru

despre economia scurgerii banilor

nu e afirmaţia că,
dacă bogaţii devin mai bogaţi,

toată lumea o duce mai bine.

E afirmaţia făcută
de acei care se opun

oricărei creşteri a salariului minim

căci, dacă săracii devin mai bogaţi,

asta va fi rău pentru economie.

Este un non-sens.

Aşa încât, putem, vă rog,
să ne lipsim de această retorică

care spune că tipii bogaţi,
ca mine

şi prietenii mei plutocraţi

au făcut ţara noastră?

Noi, plutocraţii ştim,

chiar dacă nu ne place
să admitem în public,

că dacă am fi fost născuţi
în altă parte,

nu aici, în Statele Unite,

am fi putut foarte bine să fim
vreun tip cu picioarele goale

pe marginea unui drum murdar,
vânzând fructe.

Nu-i vorba că ei n-au
întreprinzători buni în alte locuri,

chiar în locuri foarte, foarte sărace.

ci doar că asta este tot

ce clienţii acelor
întreprinzători îşi pot permite.

Deci iată o idee
pentru un nou tip de economii,

un nou tip de politică

pe care eu o denumesc
noul capitalism.

Hai să recunoaştem,

capitalismul bate alternativele,

dar şi că, de asemenea, cu cât
includem mai mulţi oameni

atât ca întreprinzători,
cât şi în calitate de clienţi,

cu atât mai bine funcţionează.

Hai să reducem prin toate mijloacele
marimea guvernului,

dar nu prin ciuntirea
programelor de sărăcie,

ci prin asigurarea că angajaţii
sunt plătitţi suficient

aşa încât ei nu mai au nevoie
de acele programe.

Hai să investim suficient
în clasa de mijloc

pentru a face economia noastră
mai echitabilă şi mai inclusivă,

şi, prin echitabilitate, mai competitivă,

şi de mai multe ori
cu adevărat competitivă,

mai capabilă să genereze soluţii

pentru problemele umane,

care sunt adevăratele motoare
ale creşterii şi prosperităţii.

Capitalismul este cea mai mare
tehnologie socială

inventată vreodată

pentru a crea prosperitate
în societăţile umane,

dacă sunt bine conduse,

dar capitalismul, datorită

dinamicilor fundamentale multiplicative
ale sistemelor complexe,

tinde spre inegalitate inexorabilă,

concentrare şi colaps.

Sarcina democraţiilor

este să maximizeze incluziunea
celor mulţi

pentru a crea prosperitate,

nu să le permită câtorva
să acumuleze bani.

Guvernul chiar crează
prosperitate şi creştere

prin crearea condiţiilor care permit

atât întreprinzătorilor,
cât şi clienţilor lor

să prospere.

Echilibrarea puterii
capitaliştilor, ca mine

şi a angajaţilor, nu-i rea
pentru capitalism.

Este esenţială pentru el.

Programe precum
un salariu minim rezonabil,

asistenţă medicală
la preţuri accesibile,

concedii medicale plătite,

şi taxarea progresivă, necesară

pentru a plăti
importanta infrastructură

necesară educării clasei de mijloc,
R şi D,

care sunt unelte indispensabile

pe care capitaliştii vicleni
ar trebui să le îmbrăţişeze

pentru a propulsa creşterea, deoarece
nimeni nu beneficiază de ea

ca noi.

Mulţi economişti ar dori să crezi

că domeniul lor este o ştiinţă obiectivă.

Nu sunt de acord,
şi cred că asta este atât

o unealtă pe care oamenii o utilizează

pentru a pune în aplicare
şi a codifica

preferinţele şi prejudecăţile
noastre sociale şi morale

despre statut şi putere,

de care unii plutocraţi, ca mine,

au avut întotdeauna nevoie pentru
a găsi poveşti convingătoare

pe care să le spună oricărui altcuiva

despre de ce poziţiile noastre relative

sunt din punct de vedere moral
drepte şi bune pentru toată lumea:

precum, noi suntem indispensabili,
creatorii de locuri de muncă,

şi voi nu sunteţi;

precum, tăierile de taxe pentru
noi crează creştere,

dar investiţiile în voi

vor creşte rapid datoria noastră

şi va falimenta marea noastră ţară;

că noi contăm;

că voi nu contaţi.

De mii de ani, aceste poveşti
au fost denumite

dreptul divin.

Astăzi, noi am sifonat economia.

Cât de evidentă,
de transparentă autoservire

sunt toate acestea.

Noi, plutocraţii, avem nevoie să vedem

că Statele Unite ale Americii
ne-au făcut pe noi

nu vicecersa;

că o clasă de mijloc
înfloritoare este sursa

prosperităţii în economiile
capitaliste,

nu o consecinţă a ei.

Şi nu ar trebui să uităm niciodată

că şi cei mai buni dintre noi,
în cele mai proaste circumstanţe

sunt desculţi pe marinea unui
drum murdar, vânzând fructe.

Colegi plutocraţi, cred că,
poate este timpul ca noi

să ne reangajăm faţă de ţara noastră

să ne dedicăm unui nou
tip de capitalism

care este și mai inclusiv şi mai eficient,

un capitalism care va asigura

că economia Americii rămâne

cea mai dinamică şi prosperă din lume.

Să ne asigurăm viitorul
pentru noi înşine

copiii noştri şi copiii lor.

Sau, putem să nu facem nimic,

să ne ascundem
în comunităţile noastre închise

şi şcolile private,

să ne bucurăm de avioanele
şi yahturile noastre

- sunt distractive -

şi să aşteptăm furcile.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)