Ce se întâmplă dacă elimini hipocampul? - Sam Kean

Urmăriți lecția completă: http://ed.ted.com/lessons/what-happens-when-you-remove-the-hippocampus-sam-kean

Când Henry Molaison (acum cunoscut ca H.M.) și-a fracturat cutia craniană într-un accident, a început să leșine și să aibă crize. În încercarea de a-l trata, neînfricatul chirurg Dr. William Skoville i-a extras hipocampul lui H.M. Din fericire, crizele au încetat, dar odată cu ele și memoria! Sam Kean ne prezintă acest extraordinar caz medical și ne explică tot ce ne-a învățat H.M. despre creier și memorie.

Lecție de Sam Kean, animație de Anton Bogaty.

La 1 septembrie 1953,

William Scoville a folosit o manivelă
și un burghiu ieftin

ca să perforeze craniul unui om,
să taie porțiuni vitale din creier

și să le aspire printr-un tub de metal.

Nu era o scenă de film horror
sau dintr-un raport macabru al poliției.

Dr. Scoville era unul din cei mai renumiți
neurochirurgi la vremea lui,

iar tânărul era Henry Molaison,
faimosul pacient H.M.,

cazul căruia a oferit informații valoroase
despre funcționarea creierului.

În copilărie, Henry își crăpase craniul
într-un accident

și curând a început să aibă crize, să-și
piardă cunoștința și controlul corpului.

După ani întregi de episoade frecvente,
timp în care a renunțat și la școală,

tânărul disperat
l-a contactat pe Dr. Scolville,

un excentric cunoscut
pentru operațiile riscante.

Lobotomiile parțiale erau deja folosite
de decenii în tratarea bolnavilor mintal,

pornind de la faptul că funcțiile mentale
sunt localizate în zone specifice.

Utilizate cu succes în reducerea
crizelor la psihotici,

Scoville a decis să îndepărteze
hipocampul lui H.M.,

parte a sistemului limbic
asociată cu emoțiile,

dar a cărui funcție era necunoscută.

La prima vedere operația a avut succes.

Crizele lui H.M. au dispărut aparent
fără schimbări de personalitate,

chiar și IQ-ul i s-a îmbunătățit.

Dar era o problemă:
memoria lui era distrusă.

Pe lângă pierderea multor amintiri
din ultimii 10 ani,

H.M. nu mai putea forma altele noi,
uita ce zi este,

repeta comentarii și chiar mânca
de mai multe ori la rând.

Când Scolville a comunicat rezultatele
unui alt expert, Wilder Penfield,

el a trimis-o pe doctoranda Brenda Milner
să-l studieze pe H.M. acasă,

unde își petrecea zile
cu treburi casnice ciudate

și urmărind, întruna, filme vechi
pentru prima dată.

Descoperirile ei
prin teste și interviuri

nu numai că au contribuit enorm
la studiul memoriei,

ci au redefinit complet memoria.

Una din descoperirile lui Milner
a dezvăluit faptul evident

că deși H.M. nu putea crea noi amintiri,
el reținea informația

destul timp încât să termine
o propoziție sau să găsească baia.

Când Milner i-a spus un număr oarecare,

el a reușit să-l rețină pentru 15 minute

repetându-l constant.

Dar după doar 5 minute
a și uitat că a făcut testul.

Neurocercetătorii consideraseră
memoria monolitică,

practic toată identică
și stocată în tot creierul.

Rezultatele lui Milner nu numai că au fost
prima dovadă a distincției acum cunoscute

între memoria de scurtă durată
și cea de lungă durată,

ci au arătat că ele utilizează
zone diferite din creier.

Acum știm că memoria se formează
în mai multe etape.

După ce informația senzorială imediată
e prelucrată temporar de neuroni în cortex

ea trece la hipocamp,

unde proteine speciale consolidează
conexiunile sinaptice corticale.

Dacă experiența e puternică

sau ne-o amintim în mod repetat
în următoarele zile,

hipocampul transferă amintirea înapoi
în cortex, pentru a fi stocată definitiv.

Mintea lui H.M. putea forma
impresii inițiale,

dar fără un hipocamp
să-i consolideze amintirile,

ele păleau, ca mesajele scrise în nisip.

Dar asta nu era singura diferență
de memorie descoperită de Milner.

Într-un experiment celebru,
l-a rugat pe H.M. să traseze o stea

în spațiul îngust dintre contururile
altor două stele concentrice,

văzându-și hârtia și creionul
doar într-o oglindă.

Ca oricine care face un test așa ciudat
pentru prima dată,

nu s-a descurcat.

Dar, surprinzător, s-a îmbunătățit
cu fiecare încercare,

deși nu-și amintea încercările precedente.

Centrii lui motori inconștienți aminteau
ce uitase mintea conștientă.

Milner a descoperit că memoria declarativă
a numelor, datelor și faptelor

diferă de memoria procedurală, ca mersul
pe bicicletă sau semnătura personală.

Acum știm că memoria procedurală

se bazează mai mult
pe ganglionii bazali și cerebel,

structuri intacte în creierul lui H.M.

Distincția dintre ”a ști ce”
și ”a ști cum”

a stat la baza cercetării memoriei
de atunci încolo.

H.M. a murit la 82 de ani după o viață
liniștită într-un centru de îngrijire.

De-a lungul anilor a fost examinat
de peste 100 de neurocercetători,

determinând ca mintea lui
să fie cea mai studiată din istorie.

La moarte, creierul i-a fost
conservat și scanat

înainte de a fi tăiat în peste 2000
de bucăți individuale

și fotografiat pentru a crea o hartă
digitală la scara neuronilor individuali.

Totul a fost transmis live
și urmărit de 400.000 de oameni.

Deși H.M. și-a petrecut viața
uitând lucruri,

el și contribuția lui
la înțelegerea memoriei

vor fi amintite de-a lungul generațiilor.