Efectul presiunii subacvatice asupra corpului - Neosha S Kashef

Vezi întreaga lecție: http://ed.ted.com/lessons/the-effects-of-underwater-pressure-on-the-body-neosha-s-kashef

De ce îi iese stomacul pe gură unui pește? Ce cauzează formarea micilor bule dureroase din articulațiile scafandrilor? Neosha S Kashef detaliază caracteristicile principale ale barotraumatismului, explicând cum sunt influențați oamenii și peștii de legile fizicii în adâncurile mării.

Lecție de Neosha S Kashef, animație de The Moving Company Animation Studio.

Când un pește e adus la suprafață

vedem uneori că e umflat.

Are ochii ieșiți din orbite

și stomacul îi iese pe gură,

ca și cum ar fi fost umflat ca un balon.

Acest tip de afecțiune e cauzat de o
schimbare rapidă de presiune

și se numește „barotraumatism”.

În apă presiunea crește cu
1 kilogram pe centimetru pătrat

la fiecare 10 metri de adâncime.

De exemplu, sebasta cu ochi galbeni

poate trăi chiar și
la o adâncime de 550 m,

unde presiunea e de 550 kg
pe fiecare centimetru pătrat.

E echivalentul greutății unui urs polar
stând pe o monedă.

Legea lui Boyle

spune că volumul unui gaz
variază invers proporțional cu presiunea.

Deci orice spațiu cu aer,
ca bășica unui pește

sau plămânii oamenilor,

se va comprima pe măsură ce coborâm

și se va extinde la urcare.

După ce peștele mușcă momeala
și e adus rapid la suprafață,

aerul din bășica sa începe să se dilate.

Dilatarea sa rapidă reușește
să împingă stomacul afară pe gură,

iar presiunea internă crescută
scoate ochii din orbite,

stare ce se numește „exoftalmie”.

Uneori ochii sebastei
au un aspect cristalizat,

cauzat de emfizemul corneei,

adică de micile bule de aer
care se formează în cornee.

Din fericire, scafandrii n-au o bășică
de aer pentru care să-și facă griji.

Un scafandru își poate regla presiunea din
plămâni expirând în timpul ascensiunii,

dar trebuie să țină cont de alte legi
ale fizicii ce guvernează fundul mării.

Legea lui Henry spune că cantitatea de gaz
dizolvată într-un lichid

e proporțională cu presiunea sa parțială.

Aerul respirat de un scafandru
are 78% azot.

La o presiune mare sub apă,

azotul din rezervorul scafandrului

difuzează în țesuturi în concentrații
mai mari decât la suprafață.

Dacă scafandrul urcă prea repede,

azotul acumulat poate ieși din soluție

și forma bule microscopice
în țesuturi, sânge și articulații,

cauzând un accident de decompresie.

Fenomenul e similar cu efervescența
dioxidului de carbon din sifon.

Gazul iese din soluție
când scade presiunea.

Dar în cazul scafandrului

bulele cauzează o durere puternică
și uneori chiar moartea.

Scafandrii evită accidentul
revenind la suprafață încet

și făcând pauze pe traseu
la așa-numitele „paliere de decompresie”,

și astfel gazul are timp
să difuzeze din țesuturi

și să fie eliberat prin expirație.

Așa cum scafandrul
are nevoie de decompresie,

un pește ca să-și revină
are nevoie de recomprimare,

ce poate fi realizată
punându-l înapoi în apă.

Dar asta nu înseamnă
să-l aruncăm simplu în apă.

Un corp umflat va pluti și va fi mâncat

de vreun leu de mare flămând
sau ciugulit de pescăruși.

Spun unii că dacă îi înțepi stomacul
cu un ac, aerul va ieși

și peștele va putea înota
singur spre adâncuri.

Dar stomacul e un balon
ce nu ar trebui spart.

Pentru a-l readuce în habitatul său,

pescarul poate folosi
un dispozitiv de coborâre

pentru a-l coborî cu undița
și elibera la adâncimea potrivită.

În drum spre casă,
recomprimarea reduce volumul gazului,

ochii reintră în orbite și se vindecă

și stomacul se reîntoarce
în poziția sa inițială.

Acest pește va supraviețui,

va înota iarăși liber, se va hrăni,
reproduce și va reface populația.