Când un pește e adus la suprafață vedem uneori că e umflat. Are ochii ieșiți din orbite și stomacul îi iese pe gură, ca și cum ar fi fost umflat ca un balon. Acest tip de afecțiune e cauzat de o schimbare rapidă de presiune și se numește „barotraumatism”. În apă presiunea crește cu 1 kilogram pe centimetru pătrat la fiecare 10 metri de adâncime. De exemplu, sebasta cu ochi galbeni poate trăi chiar și la o adâncime de 550 m, unde presiunea e de 550 kg pe fiecare centimetru pătrat. E echivalentul greutății unui urs polar stând pe o monedă. Legea lui Boyle spune că volumul unui gaz variază invers proporțional cu presiunea. Deci orice spațiu cu aer, ca bășica unui pește sau plămânii oamenilor, se va comprima pe măsură ce coborâm și se va extinde la urcare. După ce peștele mușcă momeala și e adus rapid la suprafață, aerul din bășica sa începe să se dilate. Dilatarea sa rapidă reușește să împingă stomacul afară pe gură, iar presiunea internă crescută scoate ochii din orbite, stare ce se numește „exoftalmie”. Uneori ochii sebastei au un aspect cristalizat, cauzat de emfizemul corneei, adică de micile bule de aer care se formează în cornee. Din fericire, scafandrii n-au o bășică de aer pentru care să-și facă griji. Un scafandru își poate regla presiunea din plămâni expirând în timpul ascensiunii, dar trebuie să țină cont de alte legi ale fizicii ce guvernează fundul mării. Legea lui Henry spune că cantitatea de gaz dizolvată într-un lichid e proporțională cu presiunea sa parțială. Aerul respirat de un scafandru are 78% azot. La o presiune mare sub apă, azotul din rezervorul scafandrului difuzează în țesuturi în concentrații mai mari decât la suprafață. Dacă scafandrul urcă prea repede, azotul acumulat poate ieși din soluție și forma bule microscopice în țesuturi, sânge și articulații, cauzând un accident de decompresie. Fenomenul e similar cu efervescența dioxidului de carbon din sifon. Gazul iese din soluție când scade presiunea. Dar în cazul scafandrului bulele cauzează o durere puternică și uneori chiar moartea. Scafandrii evită accidentul revenind la suprafață încet și făcând pauze pe traseu la așa-numitele „paliere de decompresie”, și astfel gazul are timp să difuzeze din țesuturi și să fie eliberat prin expirație. Așa cum scafandrul are nevoie de decompresie, un pește ca să-și revină are nevoie de recomprimare, ce poate fi realizată punându-l înapoi în apă. Dar asta nu înseamnă să-l aruncăm simplu în apă. Un corp umflat va pluti și va fi mâncat de vreun leu de mare flămând sau ciugulit de pescăruși. Spun unii că dacă îi înțepi stomacul cu un ac, aerul va ieși și peștele va putea înota singur spre adâncuri. Dar stomacul e un balon ce nu ar trebui spart. Pentru a-l readuce în habitatul său, pescarul poate folosi un dispozitiv de coborâre pentru a-l coborî cu undița și elibera la adâncimea potrivită. În drum spre casă, recomprimarea reduce volumul gazului, ochii reintră în orbite și se vindecă și stomacul se reîntoarce în poziția sa inițială. Acest pește va supraviețui, va înota iarăși liber, se va hrăni, reproduce și va reface populația.