Dorința mea: să protejez oceanele

Legendara cercetătoare oceanografă Sylvia Earle împărtăşeşte imagini surprinzătoare ale oceanului -- şi statistici şocante despre declinul lui rapid -- în timp ce îşi pune dorinţa câştigătoare a Premiului TED: aceea de a ne alătura ei în protejarea vitalei inimi albastre ale planetei.

Acum cincizeci de ani, când am început să explorez oceanul,

nimeni -- nici Jacques Perrin, nici Jacques Cousteau sau Rachel Carson --

nu şi-a imaginat că am putea face ceva să vătămăm oceanul

prin ce punem în el sau prin ce scoatem din el.

Părea, la acea vreme, să fie o mare a Edenului,

dar acum ştim, şi acum ne confruntăm cu paradisul pierdut.

Vreau să împărătăşesc cu dumneavoastră

părerile mele personale despre modificările din mare care ne afectează pe noi toţi

şi să iau în consideraţie de ce contează că în 50 de ani am pierdut --

de fapt, am luat, am mâncat --

mai mult de 90% din peştii mari din mare,

de ce ar trebui să vă pese că aproape jumătate din recifele de corali au dispărut,

de ce o misterioasă epuizare a oxigenului pe suprafeţe largi ale Pacificului

ar trebui să îngrijoreze nu doar creaturile care mor

dar ar trebui să vă intereseze şi pe dumneavoastră.

Vă interesează şi pe dumneavoastră.

Sunt bântuită de gândul pe care Ray Anderson îl numeşte "copilul de mâine,"

întrebându-ne de ce nu am făcut ceva când a fost timpul nostru

pentru a salva rechinii şi tonul albastru şi calmarii şi recifele de corali şi oceanul viu

când încă mai era timp.

Ei bine, acum este acel timp.

Doresc ajutorul dumneavostră

pentru a explora şi a proteja oceanul sălbatic

în modalităţi care vor restaura sănătatea şi,

în acest mod, asigurând speranţă pentru umanitate.

Sănătatea oceanului înseamnă sănătate pentru noi.

Şi sper că dorinţa lui Jill Tarter de a implica pământenii include delfinii şi balenele

şi alte creaturi marine

în această căutare a vieţii inteligente în alte părţi ale universului.

Şi sper, Jill, că într-o zi

vom găsi dovezi că există viaţă inteligentă printre oamenii acestei planete.

(Râsete)

Chiar am spus asta? Presupun că da.

Pentru mine, ca un om de ştiinţă,

totul a început în 1953

când am încercat o scufundare pentru prima oară.

Atunci am ajuns să văd peşti înotând

în altceva decât felii de lămâie şi unt.

Chiar ador scufundările noaptea.

Vedeţi mulţi peşti pe care nu-i puteţi vedea în timpul zilei.

Scufundările frecvente au fost foarte uşoare pentru mine în 1970

când am condus o echipă de acvanauţi care trăiau sub apă pentru săptămâni la rând

în acelaşi timp când astronauţii păşeau pe lună.

În 1979 am avut şansa să păşesc pe fundul oceanului

folosind acest submersibil personal numit Jim.

Era la şase mile distanţă de mal şi 1250 picioare în jos (381 metri).

Este unul dintre costumele mele de baie favorite.

De atunci, am folosit aproape 30 de feluri de submarine

şi am lansat trei companii şi o fundaţie nonprofit intitulată Deep Search (Căutare în Adâncuri)

pentru a modela şi a construi sisteme

de acces în adâncurile mării.

Am condus o expediţie National Geographic timp de cinci ani,

expediţiile "Mări Durabile,"

folosind aceste mici submarine.

Sunt atât de simplu de condus încât până şi un om de ştiinţă o poate face.

Şi eu sunt dovada vie.

Astronauţi şi acvanauţi împreună

apreciază cu adevărat importanţa aerului, mâncării, apei, temperaturii,

toate lucrurile de care ai nevoie pentru a supravieţui în spaţiu sau sub apă.

L-am ascultat pe astronautul Joe Allen explicând

cum a trebuit să înveţe tot ce putea despre sistemul lui de susţinere a vieţii

şi apoi să facă tot ce putea

pentru a avea grijă de sistemul lui de susţinere a vieţii.

Şi apoi a arătat spre asta şi a spus: "Sistem de susţinere a vieţii."

Trebuie să învăţăm tot ce putem despre el

şi să facem tot ce putem pentru a avea grijă de el.

Poetul Auden a spus, "Mii au trăit fără iubire.

Niciunul fără apă."

97% din apa Pământului este ocean.

Fără albastru, nu există verde.

Dacă sunteţi de părere că oceanul nu este important,

imaginaţi-vă Pământul fără el.

Planeta Marte îmi vine în minte.

Fără ocean. Fără sistem de susţinere a vieţii.

Am susţinut o prelegere nu demult la Banca Mondială

şi am arătat această imagine uluitoare a Pământului

şi am spus, "Acolo este! Banca Mondială!"

Acolo sunt toate bunurile!

Şi le-am pescuit cu năvodul

mult mai rapid decât sistemele naturale le pot reaproviziona.

Tim Worth spune că economia este o filială deţinută în totalitate de mediu.

Cu fiecare picătură de apă pe care o beţi,

cu fiecare gură de aer pe care o luaţi,

sunteţi legaţi de mare.

Oriunde aţi locui pe Pământ.

Majoritatea oxigenului din atmosferă este generat de mare.

Pe parcursul timpului, majoritatea carbonului organic al planetei

a fost absorbit şi înmagazinat acolo,

în mare parte de microbi.

Oceanul determină climatul şi vremea,

stabilizează temperatura, modelează chimia Pământului.

Apa din mare formează norii

care se întorc pe uscat şi pe mări

în formă de ploaie, lapoviţă şi ninsoare,

şi oferă un habitat pentru aproape 97% din viaţa din lume,

poate chiar din univers.

Fără apă, nu există viaţă.

Fără albastru, nu există verde.

Şi totuşi noi avem această idee, noi oamenii,

că Pământul -- tot din el: oceanele, cerurile --

este atât de vast şi rezistent

încât nu contează ce îi facem.

Se poate să fi fost adevărat cu 10000 de ani în urmă,

şi poate chiar cu 1000 de ani în urmă

dar în ultimii 100, în special în ultimii 50,

am epuizat bunurile,

aerul, apa, viaţa sălbatică

care ne fac vieţile posibile.

Tehnologiile noi ne ajută să înţelegem

natura naturii,

natura a ceea ce se întâmplă.

Ne arată impactul nostru pe Pământ.

Vreau să spun, în primul rând trebuie să ştii că ai o problemă.

Şi, din fericire, în vremea noastră,

am învăţat mai mult despre probleme decât în toată istoria.

Şi după cunoaştere vine şi preocuparea.

Şi cu preocuparea, există speranţa

că putem găsi un loc trainic pentru noi

în mijlocul sistemelor naturale care ne susţin.

Dar mai întâi trebuie să ştim.

Acum trei ani l-am cunoscut pe John Hanke

care este şeful de la Google Earth,

şi i-am spus cât de mult îmi place să pot să ţin lumea în mâinile mele

şi să explorez într-un mod indirect.

Dar l-am întrebat: "Când aveţi de gând să-l terminaţi?

Aţi făcut o treabă fantastică cu pământului, cu solul.

Dar cum rămâne cu apa?"

De atunci, am avut marea plăcere de a lucra cu cei de la Google,

cu DOER Marine, cu National Geographic,

cu duzine dintre cele mai bune instituţii şi oameni de ştiinţă din lume,

cu unii pe care i-am putea înrola,

ca să pună oceanul în Google Earth.

Şi de săptămâna aceasta, de lunea trecută,

Google Earth este complet acum.

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Pornind chiar de aici de la centrul convenţiei,

putem găsi acvariul din împrejurimi,

ne putem uita la locul unde suntem,

şi apoi putem naviga pe coastă spre acvariul cel mare, oceanul,

şi spre cele patru sanctuare marine naţionale din California

şi spre noua reţea de rezerve marine de stat

care încep să protejeze şi să restaureze câteva bunuri.

Putem zbura spre Hawaii

şi să vedem adevăratele insule Hawaiene...

Nu doar puţinul care străpunge spre suprafaţă,

ci şi ce există dedesubt.

Să vedem -- staţi un minut, putem merge kshhplash! --

chiar acolo, ha --

sub ocean, să vedem ce văd balenele.

Putem explora cealaltă parte a insulelor Hawaiene.

Chiar putem să mergem şi să înotăm pe Google Earth

şi să vizităm cu balenele cu cocoaşă.

Acestea sunt uriaşe blânde pe care am avut plăcerea să le cunosc faţă în faţă

de multe ori sub apă.

Nimic nu se poate compara cu a fi inspectat personal de o balenă.

Putem zbura spre cel mai adânc loc:

şapte mile în jos, Groapa Marianelor,

unde doar doi oameni au fost vreodată.

Imaginaţi-vă. Sunt doar şapte mile,

dar doar doi oameni au fost acolo, acum 49 de ani.

Drumurile dus sunt uşoare.

Avem nevoie de submarine pentru scufundări în adâncime.

Cum rămâne cu câteva Premii X pentru explorarea oceanului?

Trebuie să vedem gropile adânci, munţii marini,

şi să înţelegem viaţa din adâncuri.

Acum putem ajunge până la Arctic.

Acum zece ani am stat pe gheaţa de la Polul Nord.

Un Ocean Arctic fără gheaţă poate deveni realitate în acest secol.

Acestea sunt veşti proate pentru urşii polari.

Sunt veşti proaste şi pentru noi.

Dioxidul de carbon în exces nu influenţează doar încălzirea globală,

ci modifică şi chimia oceanului,

făcând marea mai acidă.

Acestea sunt veşti proaste pentru recifele de corali şi pentru planctonul producător de oxigen.

De asemenea veşti proaste pentru noi.

Noi punem sute de milioane de tone de plastic

şi alte gunoaie în mare.

Milioane de tone de plase de pescuit aruncate,

echipament care continuă să ucidă.

Noi înfundăm oceanul, otrăvind sistemul circulator al planetei,

şi scoatem afară milioane de tone de viaţă sălbatică,

toate unităţi bazate pe carbon.

Într-un mod barbar, omorâm rechinii pentru supă din aripi de rechin,

diminuând lanţurile trofice care modelează chimia planetei

şi determină ciclul carbonului, ciclul azotului,

ciclul oxigenului, ciclul apei,

sistemul nostru de susţinere a vieţii.

Noi încă mai omorâm ton albastru, cu adevărat în pericol de dispariţie.

Şi mult mai valoros în viaţă decât mort.

Toate aceste părţi sunt componente ale sistemului nostru de susţinere a vieţii.

Omorâm folosind fire lungi, cu cârlige cu momeli la fiecare câteva picioare

care se pot întinde pe 50 de mile sau mai mult.

Traulere industriale şi plutitoare raclează fundul mării

ca buldozere, luând totul în calea lor.

Folosind Google Earth puteţi vedea traulere,

în China, Marea Nordului, Golful Mexicului,

zguduind fundaţia sistemului nostru de susţinere a vieţii,

lăsând urme de moarte în calea lor.

Data viitoare când mai mâncaţi sushi la cină, sau sashimi,

sau friptură de peşte-spadă, sau cocktail de creveţi,

orice vietate sălbatică cu care se întâmplă să vă delectaţi din ocean,

gândiţi-vă la costul real.

Pentru orice livră care ajunge pe piaţă,

mai mult de 10 livre, chiar 100 de livre,

pot fi aruncate precum captură accidentală.

Aceasta este consecinţa faptului că nu ştim

că există limite pentru ce putem extrage din mare.

Acest grafic arată declinul din viaţa sălbatică în ocean,

din anul 1900 în 2000.

Concentraţiile cele mai mari sunt în roşu.

Pe timpul vieţii mele, imaginaţi-vă,

90% din peştii mari au fost ucişi.

Majoritatea broaştelor ţestoase, rechinii, tonii şi balenele

au atins numere foarte joase.

Dar, există veşti bune.

10% din peştii mari încă rămân.

Încă mai sunt câteva balene albastre.

Încă mai există krill (crustaceu) în Antarctica.

Mai sunt câteva stridii în Golful Chesapeake.

Jumătate dintre recifele de corali încă sunt în stare bună,

o centură preţioasă în jurul mijlocului planetei.

Încă mai este timp, dar nu prea mult,

să schimbăm lucrurile.

Dar "afacerile ca de obicei" înseamnă că în 50 de ani,

s-ar putea să nu mai existe recife de corali,

şi nici pescuitul comercial, pentru că peştii s-ar putea să nu mai fie pur şi simplu.

Imaginaţi-vă oceanul fără peşti.

Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru sistemul nostru de susţinere a vieţii.

Sistemele naturale de pe uscat sunt şi ele în pericol,

dar problemele sunt mai evidente,

şi se iau unele măsuri pentru protejarea copacilor, a luncilor şi a vieţii sălbatice.

În anul 1872, cu Parcul Naţional Yellowstone,

Statele Unite au început să stabilească un sistem de parcuri

despre care unii spun că a fost cea mai bună idee pe care a avut-o vreodată America.

Aproape 12% din uscatul din lume este acum protejat,

aparând biodiversitatea, oferind un depozit pentru carbon,

generând oxigen, protejând luncile.

Şi, în anul 1972, această naţiune a început să stabilească un omolog pentru mare,

Sanctuarele Naţionale Marine.

Aceasta este altă idee grozavă.

Vestea bună este

că acum există mai mult de 4000 de locuri pe mare, în jurul lumii,

care sunt protejate într-un fel.

Şi le puteţi găsi pe Google Earth.

Vestea proastă este

că trebuie să le căutaţi mult ca să le găsiţi.

În ultimii trei ani, de exemplu,

Statele Unite au protejat 340000 mile pătrate de ocean ca monumente naţionale.

Dar doar a crescut de la 0,6 din 1%

la 0,8 din 1% din oceanul protejat, global.

Suprafeţele protejate chiar se refac,

dar durează mult timp să regenereze

un peşte-piatră de 50 de ani sau un peşte călugăr, rechini sau bibani,

sau un pion roşu de 200 de ani.

Noi nu consumăm vaci sau găini de 200 de ani.

Suprafeţele protejate oferă speranţa

că creaturile din visul lui Ed Wilson

dintr-o enciclopedie a vieţii, sau din recensământul vieţii marine,

nu vor trăi doar ca o listă,

o fotografie, sau un paragraf.

Împreună cu oamenii de ştiinţă din lume, m-am uitat la 99% din oceanul

care este deschis pescuitului, şi mineritului, şi forării, şi deşertării, şi orice altceva,

pentru a găsi porţiuni de speranţă,

şi să încerc să găsesc căi pentru a le oferi lor, şi nouă, un viitor sigur.

Cum ar fi Arcticul --

avem o singură şansă, chiar acum, să facem dreptate.

Sau Antarctica, unde continentul este protejat,

dar oceanul din jur este deposedat de krill, balene şi peşti.

Cele trei milioane de mile pătrate de păduri plutitoare din Marea Sargaselor

sunt adunate pentru a hrăni vacile.

97% din uscatul din Insulele Galapagos este protejat,

dar marea adiacentă este prădată prin pescuit.

Este valabil şi în Argentina,

pe axul patagonian, acum în probleme serioase.

Mările înalte, unde balenele, tonii şi delfinii călătoresc --

ecosistemul cel mai mare şi cel mai puţin protejat de pe Pământ,

plin de creaturi luminoase,

care trăiesc în ape întunecate care au în medie două mile adâncime.

Ele licăresc, sclipesc şi strălucesc

cu propria lor lumină vie.

Apoi sunt locuri în mare la fel de pure cum le ştiam când eram copil.

Următorii 10 ani pot fi cei mai importanţi,

şi următorii 10000 de ani pot fi cea mai bună şansă pe care specia noastră o va avea,

să protejeze ceea ce va rămâne din sistemele naturale care ne dau viaţă.

Pentru a face faţă schimbării climatice, aveam nevoie de noi modalităţi de generare a energiei.

Avem nevoie de noi modalităţi, mai bune, de a face faţă sărăciei, războiului şi bolilor.

Avem nevoie de multe lucruri pentru a păstra şi a menţine lumea ca un loc mai bun.

Dar, nimic altceva nu va conta

dacă nu reuşim să protejăm oceanul.

Soarta noastră şi a oceanului sunt aceleaşi.

Trebuie să facem pentru ocean ceea ce Al Gore a făcut pentru cerurile de deasupra.

Un plan global de acţiune

cu o uniune mondială a conservării, organizaţia IUCN,

este pe cale de a proteja biodiversitatea,

de a diminua şi de a regenera în urma efectelor schimbării climatice.

Pe mări sau suprafeţe costale,

oriunde putem identifica locuri critice,

tehnologiile noi sunt necesare pentru a pune pe hartă, fotografia şi explora

cele 95% din oceanul pe care nu l-am văzut încă.

Scopul este protejarea biodiversităţii,

furnizarea stabilităţii şi rezistenţei.

Avem nevoie de submarine pentru scufundări în adâncime,

tehnolgii noi pentru a explora oceanul.

Avem nevoie, poate, de o expediţie --

un proiect TED pe mare --

care să ne ajute să ne dăm seama de următorii paşi.

Şi aşa, presupun că vreţi să ştiţi care este dorinţa mea.

Îmi doresc să folosiţi toate mijloacele la dispoziţia dumneavoastră --

filme, expediţii, Internetul, submarine noi --

o campanie care să motiveze sprijinul public

pentru o reţea globală de suprafeţe marine protejate,

puncte de interes îndeajuns de mari pentru a salva şi a restabili oceanul,

inima albastră a planetei.

Cât de mult?

Unii spun 10%, alţii spun 30%.

Dumneavostră decideţi cât de mult din inima dumneavoastră vreţi să protejaţi.

Oricât ar fi,

o fracţiune dintr-un procent nu este suficient.

Dorinţa mea este o dorinţă măreaţă,

dar dacă o putem realiza, poate schimba lumea cu adevărat,

şi poate ajuta să asigure supravieţuirea

a ceea ce, de fapt -- după cum se pare -- este specia mea favorită,

adică noi.

Pentru copiii de astăzi,

pentru copilul de mâine,

pentru ultima oară, acum este momentul.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)