Îi instruim pe soldați pentru război. Să-i pregătim și pentru întoarcerea acasă

Înainte să fie trimiși pe front, soldații sunt instruiți cum să funcționeze într-un mediu extrem de periculos. Însă au nevoie și de instruire pentru atunci când se vor întoarce de pe câmpul de luptă la viața civilă, e de părere psihologul Hector Garcia. Aplicând aceleași principii folosite pentru a-i pregăti pe soldați pentru război, Garcia îi ajută pe veteranii care suferă de PTSD să-și refacă viața.

Carlos,

veteran de Infanterie Marină,

s-a oferit voluntar pentru trei tururi
și a fost rănit de fiecare dată.

În 1971 a fost pensionat medical,

deoarece avea atât de multe schije în corp

încât declanșa detectoarele de metal.

În următorii 42 de ani
a suferit de coșmaruri,

anxietate excesivă în public,

izolare, depresie.

S-a tratat singur cu alcool.

S-a căsătorit și a divorțat de trei ori.

Carlos suferea de tulburare
de stres post-traumatic.

M-am făcut psiholog
pentru a atenua suferința oamenilor

și în ultimii zece ani m-am axat
pe suferința cauzată de PTSD,

ca în cazul veteranilor precum Carlos.

Până de curând,
nu a existat o teorie a PTSD.

Așa că nu știam ce să facem.

Am administrat veteranilor
medicamente foarte puternice.

Pe unii i-am spitalizat
și au beneficiat de terapie de grup,

iar altora le-am spus doar:

„Mergeți acasă și încercați
să uitați prin ce ați trecut."

Mai nou, am introdus câini de terapie,
tabere în natură,

multe lucruri care ar putea
să reducă pentru o vreme stresul,

dar care nu înlătură
simptomele PTSD pe termen lung.

Dar situația s-a schimbat.

Și sunt aici să vă spun
că acum putem scăpa de PTSD,

nu doar să ne ocupăm de simptomele

unui număr mare de veterani.

Deoarece noile cercetări științifice
au reușit să arate,

în mod obiectiv și repetat,

care tratamente te scapă
de simptome și care nu.

S-a dovedit

că cel mai bun tratament pentru PTSD
utilizează principiile de instruire

pe care le folosește armata
pentru a-i pregăti pe soldați de război.

La războaie

ne pricepem foarte bine.

Noi, oamenii, am purtat războaie
înainte să fim întru totul oameni.

De atunci, am trecut de la pietre și forță

la cele mai sofisticate și distrugătoare
sisteme de arme care există.

Și pentru ca războinicii noștri
să folosească aceste arme,

apelăm la cele mai avansate
metode de antrenament.

Ne pricepem la războaie.

Și ne pricepem să-i antrenăm
pe soldați să lupte.

Dar dacă ne uităm la experiența
veteranilor din războaiele de azi,

ne dăm seama
că n-am avut prea mare succes

în a-i pregăti să vină acasă.

De ce se întâmplă asta?

Strămoșii noștri au trăit
agitați de multe conflicte

și le purtau acolo unde locuiau.

Până de curând
în istoria evolutivă recentă,

nu a fost nevoie să învățăm
cum să ne întoarcem de la război,

pentru că nu era cazul.

Dar astăzi, din fericire,

cea mai mare parte a omenirii
locuiește în societăți pașnice,

iar când are loc un conflict,
noi, în special în SUA,

avem tehnologia necesară
pentru a-i antrena pe soldați,

a-i duce să lupte oriunde în lume

și, când au terminat,

îi aducem înapoi la pacea de acasă.

Dar închipuiți-vă pentru o clipă
ce înseamnă asta.

Am stat de vorbă cu veterani
care mi-au spus

că azi sunt într-un schimb violent
de focuri în Afganistan,

unde sunt martori
ai măcelului și ai morții,

iar trei zile mai târziu

cară lada frigorifică
la meciul de fotbal al copilului.

„O nebunie” e denumirea uzuală.

(Râsete)

E termenul cel mai întâlnit
care descrie această experiență.

Și exact așa e.

În timp ce soldații petrec multe ore
antrenându-se pentru război,

doar de curând am înțeles

că mulți dintre ei au nevoie de pregătire
ca să revină la viața civilă.

Ca toate instruirile, cel mai bun
tratament PTSD necesită repetiție.

În armată,

nu oferim recruților
lansatoare de grenadă Mark-19

și le spunem: „Aici e detonatorul,
aici ceva muniție și mult succes."

Nu. Ci îi antrenăm în poligon
și în cadru specific,

de nenumărate ori,

până când ridicarea armei
și atacul asupra țintei

e atât de impregnată în memoria lor

încât o pot face fără să gândească,

în cele mai stresante condiții
pe care vi le puteți imagina.

Același lucru e valabil
la terapiile bazate pe instruire.

Primul dintre aceste tratamente
e terapia cognitivă,

un fel de recalibrare mentală.

Când veteranii se întorc de pe front,

felul în care percep lumea se ajustează

de la un mediu mult mai periculos.

Iar când încerci să suprapui acel cadru
pe un mediu unde e pace,

apar probleme.

Începi să te afunzi în griji
despre pericole care nu există.

Începi să nu mai ai încredere
în familie și prieteni.

Asta nu înseamnă că nu sunt pericole
în viața civilă; sunt.

Doar că probabilitatea de a le întâlni,

comparat cu câmpul de luptă,

este foarte mică.

Nu-i sfătuim niciodată pe veterani
să nu mai fie deloc precauți.

Dar îi instruim să-și calibreze prudența

în funcție de locul în care sunt.

Dacă ești într-un cartier rău famat,

o mărești.

Dacă ieși cu familia la cină,

o micșorezi.

Îi instruim pe veterani
să fie extrem de raționali,

să evalueze sistematic
probabilitatea statistică reală

de a întâlni, să zicem, o bombă
pe timp de pace în America.

Cu suficientă practică,
aceste recalibrări au succes.

Următorul tratament e terapia de expunere,

un fel de antrenament de teren

și cel mai rapid dintre tratamentele
cu eficiență dovedită.

Vă aduceți aminte de Carlos?

Acesta a fost tratamentul ales de el.

Așadar, am început prin a-i da exerciții,

unele provocatoare:

să meargă la un magazin alimentar,

la mall, la restaurant,

să se așeze cu spatele la ușă.

Și foarte important -

să stea în aceste medii.

La început era foarte neliniștit.

Voia să stea undeva
de unde să poată vedea încăperea,

de unde să planifice rute de evacuare,

să poată pune mâna pe o armă improvizată.

Ar fi vrut să plece, dar nu a făcut-o.

Și-a amintit de pregătirea
pentru Infanteria Marină

și și-a învins disconfortul.

De câte ori făcea asta,
îi scădea puțin anxietatea,

apoi din ce în ce mai mult,

până când la final

a reînvățat în mod eficient
cum să stea într-un spațiu public

și să se simtă bine.

De asemenea, a ascultat
înregistrări din timpul luptelor,

iarăși și iarăși.

A ascultat până când acele amintiri
nu îi mai produceau neliniște.

Și-a prelucrat amintirile atât de mult

încât creierul n-a mai avut nevoie
să se întoarcă la acele experiențe

în timpul somnului.

Când am vorbit cu el
la un de la terminarea tratamentului,

mi-a spus:

„Doctore, e prima dată în 43 de ani

când n-am mai avut coșmaruri."

Asta e diferit de ștergerea memoriei.

Veteranii își vor aminti mereu
de experiențele traumatice,

dar cu suficientă practică

aceste amintiri nu vor mai fi
la fel de vii și dureroase ca înainte.

Nu le mai simt emoțional
ca și când s-ar fi întâmplat ieri,

iar asta e mult mai bine.

Dar e adesea dificil.

Și, ca orice antrenament,
s-ar putea să nu meargă pentru toți.

Apar probleme de încredere.

Sunt întrebat adesea:

„Cum poți să mă ajuți
dacă n-ai fost acolo?"

Ceea ce e de înțeles.

Dar în momentul în care
te întorci la viața civilă,

n-ai nevoie de cineva care a fost acolo.

N-ai nevoie de instruire
pentru câmpul de luptă;

ai nevoie de instruire
ca să te întorci acasă.

În ultimii zece ani de activitate,

am fost martor la relatări detaliate

ale celor mai dure experiențe
pe care vi le puteți imagina,

iar asta zi de zi.

Și nu a fost mereu ușor.

Au fost momente când am simțit
că mi se rupe sufletul

sau că mă preocup prea mult.

Însă aceste tratamente bazate
pe instruire funcționează așa de bine,

încât oricât m-ar epuiza această muncă,
primesc înapoi mai mult,

pentru că îi văd pe oameni
cum se fac bine.

Văd cum viețile lor se schimbă.

Carlos se bucură acum
să iasă cu nepoții lui,

lucru pe care nu l-a putut face
cu copiii lui.

Și ce e uimitor pentru mine
e că după 43 de ani de suferință,

a avut nevoie doar de 10 săptămâni
de instruire intensă ca să-și revină.

Când am vorbit cu el, mi-a spus:

„Știu că nu pot aduce înapoi acești ani.

Dar măcar zilele care mi-au mai rămas
pe acest pământ

le pot trăi în pace."

Și mi-a mai spus: „Sper
ca veteranii mai tineri să nu întârzie

să primească ajutorul de care au nevoie."

Așa sper și eu.

Pentru că...

viața e scurtă

și dacă ești atât de norocos
și ai supraviețuit unui război

sau oricărei experiențe traumatice,

ai datoria să-ți trăiești viața
cum se cuvine.

Și să nu întârzii
să primești instruirea necesară

pentru a reuși acest lucru.

Cea mai bună metodă de a pune capăt
suferinței umane cauzate de război

este să nu avem războaie.

Dar n-am ajuns încă acolo.

Până vom ajunge acolo,

suferința psihică pe care o producem
în fiii și fiicele noastre,

atunci când îi trimitem pe front,

poate fi atenuată.

Trebuie să ne asigurăm că știința,
nivelul de energie, importanța

pe care o punem
când îi trimitem la război,

sunt reflectate măcar

în cât de bine îi pregătim
să se întoarcă acasă.

Măcar atât le datorăm.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)