Descoperirea care ar putea rescrie fizica

În 17 martie 2014 un grup de fizicieni a anunțat o descoperire îmbucurătoare: dovada concludentă pentru ideea de univers în expansiune, un indiciu al Big Bangului. Ce înseamnă asta pentru cei care nu sunt fizicieni? TED l-a rugat pe Allan Adams să explice pe scurt rezultatele, în această prelegere improvizată, ilustrată de Randall Munroe de la xkcd.

Dacă priveşti cu atenţie cerul nopţii

vezi stele,

dacă te uiţi mai atent, vezi şi mai multe stele

mai departe sunt galaxiile, iar mai departe
sunt şi mai multe galaxii.

dacă te uiţi mai departe şi tot mai departe,

după o vreme nu mai vezi nimic,

până când, în cele din urmă,
vezi o sclipire slabă,

iar această sclipire e urma Big Bang-ului.

Big Bangul a fost o perioadă
de la începutul universului

când tot ceea ce vedem pe cerul nopţii

era condensat în ceva incredibil de mic,

incredibil de fierbite, o masă în rotaţie,

din care au răsărit toate celelalte.

Am pus pe hartă sclipirea asta

cu mare precizie.

Când spun "noi" mă refer la oameni
printre care nu sunt şi eu.

Am pus de hartă sclipirea

cu o precizie extraordinară.

iar unul dintre şocurile legate de asta

este că-i aproape în întregime uniformă.

La 14 bilioane de ani lumină în direcţia aceea,

şi la 14 bilioane de ani lumină în partea aceea,

este aceeaşi temperatură.

Au trecut 13 bilioane de ani

de la Big Bang,

de aceea s-a răcit şi s-a estompat.

Acum are 2,7 grade.

Dar nu chiar 2,7 grade fix.

Are doar 2,7 grade

în a 10 parte dintr-un milion.

Aici este un pic mai fierbinte,

iar aici e un pic mai rece.

Asta e important pentru toţi din această sală,

pentru că unde era un pic mai fierbinte,

existau condensări,

şi unde era puțin mai mult decât în alte părți,

s-au format galaxii, roiuri de galaxii

şi super-roiuri

şi toate celelalte structuri
pe care le vedeţi în cosmos.

toate aceste mici, mărunte neomogenităţi

20 de părţi într-un milion

au fost formate prin oscilaţii ale mecanicii cuantice,

în perioada de început a universului care s-a întins

de-a lungul întregului cosmos.

Acest lucru este spectaculos,

dar nu este ceea ce au descoperit lunea trecută;

ce au descoperit luni este mai grozav.

Iată ce au descoperit luni:

Imaginaţi-vă că luaţi un clopoţel

pe care îl loviţi cu un ciocan.

Ce se întâmplă? Sună.

Dacă aşteptaţi, zgomotul se stinge

şi se stinge şi se stinge

până când nu îl mai auziţi.

Universul primar era incredibil de dens,

ca un metal, mult mai dens,

şi dacă l-am fi lovit ar fi sunat,

dar sunetul ar fi fost

însăşi structura spaţiului,

iar ciocanul ar fi fost mecanica cuantică.

Luni au descoperit

o dovadă a vibrației

lăsată de spaţiu-timp de la începutul universului,

ceea ce numim unde gravitaţionale,

din timpurile primordiale,

şi iată cum au descoperit asta.

Acele unde s-au stins de multă vreme

Dacă mergi la o plimbare,

nu te clatini.

Aceste unde gravitaţionale din structura spaţiului

sunt total invizibile pentru toate scopurile practice.

Dar la începuturi, când universul

lansa ultima sclipire,

undele gravitaţionale

au impregnat mici diferențe în structura

luminii pe care o vedem.

Prin urmare când ne uităm t
ot mai adânc la cerul nopţii,

cercetătorii şi-au petrecut 3 ani la Polul Sud

uitându-se sus prin cel mai rece, cel mai clar,

cel mai curat aer pe care l-au putut găsi

uitându-se adânc spre cerul nopţii şi studiind

radiația asta şi diferențele slabe

care sunt simbolul, semnalul,

undelor gravitaţionale,

vibrația universului primordial.

Luni au anunţat

că l-au găsit.

Pentru mine este spectaculos

nu doar vibrația, deşi este şi asta grozavă.

Lucrul cu adevărat uimitor

şi motivul pentru care sunt pe scenă

este că ne spune ceva profund
despre universul primordial.

Ne spune că noi

şi tot ce vedem în jurul nostru

suntem de fapt un balon mare--

şi asta este ideea inflației --

un balon mare înconjurat de altceva.

Dar nu este concludent pentru inflație,

dar ceva care nu este inflație şi explică asta

ar arăta fix la fel.

Este o teorie, o idee,

care circulă de ceva vreme,

dar nu credeam să o vedem cu adevărat.

Credeam că n-o vom vedea niciodată,
din motive temeinice

dovada de netăgăduit, iar asta e acea dovadă.

Însă ideea cu adevărat nebunească

este că balonul nostru e doar o bulă

într-un ocean mult mai mare de bule în univers.

Nu vom vedea niciodată lucrurile din afară,

dar mergând la Polul Sud, petrecând 3 ani acolo,

uitându-ne la structura detaliată a cerului nopţii,

ne putem da seama,

că suntem într-un univers care arată probabil aşa.

Iar acest lucru mă uimeşte.

Mulţumesc mult.

(Aplauze)