Cum este să fii SURD?

Acest blog video este pentru a-i educa pe cei care aud, și pentru a contribui la răspândirea culturii celor cu disabilități ale auzului. Partea a doua a VLOG-ului vine curând, dar dacă ai povești de împărtășit cu noi- ceva prin care tu sau cineva pe care cunoști a trecut- și vrei să faci un VLOG, te rog contactează-ne la [e-mail] - Def Famila.

Cum este să fii surd

Bună tuturor!
Vreau să vă împărtășesc experiența mea,

a crește fiind surd.

Serios, nu a fost ușor...

Acest VLOG numit ”Cum este să fii surd?”...

Scopul acestui videoclip este să educe

și să informeze comunitatea celor care aud.

În primul rând, nu mă aflu aici pentru a-i critica
sau a le răni sentimentele.

Simt nevoia să mă exprim astfel încât-

părinții care aud, prietenii și colegii de muncă-

pot înțelege cum să aibă contact
cu o persoană surdă.

Deci sper că acest videoclip va contribui
la o înțelegere mai bună.

După cum unii dintre voi știți deja,
sunt adoptat.

Îi mulțumesc familiei
mele adoptive

pentru tot ceea ce au făcut pentru mine;
apreciez cu adevărat totul

însă întotdeauna a fost
ceva ce a lipsit,

știți la ce mă refer,
la o legătură autentică.

Motivele pentru care spun asta
vor deveni clare

pe măsură ce veți ști experiența mea personală,
pe care urmează să o împărtășesc.

Copil fiind,
mi-a plăcut întotdeauna să ma uit la TV.

dar în gospodăria noastră

familia mea nu era conștientă de nevoile
mele în urma incapacității de a auzi.

Nu e vina lor,
nu îi învinuiesc

Dar îmi doresc să fi știut atunci,
aș fi scăpat de multe dureri de cap.

Dar e în regulă,
nu am regrete.

De exemplu- stăteam cu familia mea,
ne uitam la un film

-țineți cont că nu era subtitrat filmul-

deci desigur era dificil
pentru mine să urmăresc acțiunea

trebuia să citesc pe buze de pe ecranul TV,
lucru dificil de făcut.

Uneori trebuia să mă apropii
de difuzoarele de modă veche

în încercarea de a auzi,
când nu aveam aparat auditiv.

Și mă uitam la TV și încercam
să îmi dau seama ce se întâmpla acolo

pentru că vroiam să ”aud” și
să simt emoțiile din film.

Din păcate, jumătate din timp
nu înțelegeam nimic.

În cele din urmă am avut
un aparat auditiv nou,

însă aveam în continuare
dificultăți în a înțelege...

Și când filmul era amuzant și
toată familia râdea

desigur că eu aflam ultimul
despre ce era vorba

așa că îi întrebam pe ei
”Ce a zis?”

și știți ce au zis membrii familiei mele?

”Pune-ți aparatul auditiv!”

Chiar ai spus asta?!

Ăsta a fost unul dintre lucrurile
care mi-au venit în cap.

Nu mă așteptam la asta
din partea familiei mele.

Deci chiar atunci
am realizat

așa este și acolo,
în lumea reală?

Asta a venit din partea
propriei mele familii...

Înțeleg că la momentul respectiv
nu aveau starea să explice,

erau absorbiți de film,

și nu vroiau să fie întrerupți...

Știi... uneori vezi un film și

nu vrei să te întrerupă nimeni?

Poate se simțeau așa.

Pentru mine, simțeam doar că ceva lipsea.

Mă rănește, da.

Când eram în gimnaziu,

m-am dus în stația de autobuz după școală,
unde toți copii se întâlneau

ca să aștepte autobuzele
care ne duceau acasă.

Când autobuzul meu a ajuns,
fix când urcam,

am realizat că mi-am uitat ghiozdanul,
așa că i-am spus profesorului

că l-am uitat
și trebuie să îl iau de la vestiar.

Profesorul mi-a spus să mă grăbesc
și să merg să îl iau.

Așa că am alergat către vestiarele
care erau chiar lângă sala de sport.

Am auzit multe mingi de basket.

Desigur, am fost curios,
și am mers către sala

în loc să îmi iau ghiozdanul
în timp ce autobuzul mă aștepta pe mine.

Când am deschis ușile
pentru a intra în sala de sport

toți copiii au început să mă arate cu degetul
și să îi spună antrenorului ”El e!!”

Eram confuz,
am presupus că i-au vorbit antrenorului despre mine

pentru că erau colegii mei de clasă
care văzuseră

cum joc basket în timpul
orei de sport

cu liga celor cu probleme ale auzului.

Antrenorul m-a întrebat ”Tu ești?”
și a aruncat mingea către mine.

Știi ce mi-a spus?

Mi-a spus să arunc mingea pentru 2 puncte
și eu am râs: ”Vorbiți serios?”

pentru că era un lucru ușor de făcut
și am făcut ce mi-a cerut.

Era vizibil că era impresionat atunci.

Mi-a spus să încerc și cu mâna stânga
iar eu am zis ”Ok.”.

Când a văzut aruncarea
a fost chiar și mai impresionat.

M-a întrebat de ce nu m-am alăturat
echipei masculine de basket.

I-am răspuns sincer că
nu aveam idee despre asta.

Jucam cu liga celor cu disabilități,
eram student ziua,

niciodată nu am știut ce se întâmpla în cămine
sau după școală.

Așa că mi-a dat formularul de semnat
pentru părinții mei

până la sfârșitul săptămânii,
și i-am zis nicio problemă.

Chiar atunci profesorul de la autobuz
a venit

și a țipat la mine ”Ce faci?!”

Din fericire, antrenorul m-a salvat
și i-a spus că este vina lui

pentru că m-a reținut atât de mult în
sala.

Așa că mi-am luat ghiozdanul
și am plecat acasa.

Le-am dat formularul părinților mei,
fără prea multe bătăi de cap

și părinților mei li s-a părut
o idee bună,

pentru că știau
cât de mult îmi place basketul.

I-am adus formularul semnat antrenorului,

l-am anunțat că nu am transport

pentru că familia mea
nu avea posibilitatea să mi-l ofere.

antrenorul mi-a spus
să nu îmi fac griji,

va avea grijă de asta,
va găsi o soluție.

Ar trebui să vă spun
că la acel moment eram în clasa a 7-a.

În continuare mi s-a aprobat
mutarea în cămin,

pentru că ma vroiau în echipă,

și așa scăpau de complicații
atât cei de la școală, cât și cei de acasă.

Stând în cămin,
urma să îmi fie mult mai ușor.

Eram atât de încântat și
emoționat în același timp.

într-o zi după școală aveam
bagajele gata făcute,

toți copiii erau încântați
să fac parte din echipa lor

așa că i-am urmat unde erau căminele

și imediat ce am intrat în cămin,

primul lucru pe care l-am văzut
a fost un TV cu subtitrări.

Nu aveți idee cum m-am simțit!

Eram atât de încântat!
Mi-am lăsat bagajele și am plecat după antrenor!

Nimeni nu urma să mă deranjeze
când mă uitam la TV.

Eram atât de inspirat!
Mă simțeam conectat,

mintea mea funcționa diferit acum,

văzând toate cuvintele
și vocabulare pe care nu le văzuse până atunci.

În sfârșit înțelegeam și
simțeam că aparțin acolo!

Toți studenții și angajații
se uitau la mine de parcă eram nebun.

Credeau că nu aveam TV acasă.

Dar ei nu au realizat că
nu aveam subtitrare.

I-am întrebat dacă acest TV are subtitrări.

Mi-au spus, ”desigur, era și normal să aibă

pentru că ești surd. Ce e în neregulă cu tine?”

Înțelesesem și apoi am văzut o lumină intermitentă..

Am întrebat ce este aceea

și mi-au spus că se aprinde atunci
când cineva sună la sonerie.

Surprins, am învățat imediat despre
tot din cămin.

Cel responsabil de mine auzea,
dar știa să vorbească prin semne.

Mi-a căzut fața și atunci am realizat

că aici cu adevărat simțeam că aparțin undeva.

Aceasta este cultura MEA si lumea celor fără auz.

Deci desigur eram nerăbdător
să vină odată vinerea,

pentru că stăteam la cămin
în timpul săptămânii.

Când vineri a venit, eram nerăbdător
să îi povestesc mamei despre toate astea

ca să îi asigur că statul la cămin
este perfect pentru mine.

Când am ajuns acasă am încercat
să îi explic mamei

despre televizoarele cu subtitrări,
însă nu a înțeles.

I-am spus din nou
că aveam nevoie de subtitrări

dar nu m-a auzit,
așa că am lăsat-o baltă.

Nu am mai deranjat-o cu asta.

Pur și simplu așteptam cu nerăbdare
să treacă weekendul

ca să mă pot întoarce la cămin
și să mă bucur de viață,

să fiu eu,
unde chiar simțeam

că aparțin,
fără să simt

că ceva lipsea,
sau să mă simt pierdut.

Am o soră mai mică,
ea avea o problemă la TV în momentul respectiv.

Mama a cumpărat un TV nou pentru ea
fără ca eu să știu.

Când am ajuns vineri acasă
și am mers spre camera mea,

am văzut în camera surorii mele

și am observat un TV nou,
și desigur am fost curios,

pentru că auzisem că orice TV
fabricat după 1995

avea opțiunea de subtitrare,
așa cum o cerea Legea pentru Disabilități din America.

Așa că am verificat și acolo erau- subtitrările!

TV-ul meu nu avea!

În sfârșit, despre asta vorbeam,
i-am arătat mamei

iar ea m-a întrebat ”Și?”

I-am zis că de asta am nevoie
și dacă putem face schimb de televizoare.

Mi-a răspuns ”nu.”.

Am încercat să o conving că televizoarele
erau de fapt la fel,

că singura diferență era că al meu
nu avea subtitrări,

iar al ei avea, deci prin urmare
aveam nevoie de TV-ul ei

dar mama în continuare a spus nu,
așa că m-am conformat.

Știți ce am făcut?

Am așteptat să adoarmă toată lumea

și pe ascuns am schimbat televizoarele,
fără să fiu prins.

Eram atât de încântat
și m-am uitat la TV toată noaptea!

Am învățat atât de multe
citind subtitrările.

De aceea scriu coresc și pot să
folosesc anumite cuvinte.

Toate astea le-am învățat din subtitrări.

E aproape ca și cum citești din dicționar,
dar fără definiții.

Când văd cuvinte pe care nu le recunosc,
le notez undeva

și le caut în dicționar mai târziu,
le rețin și gata.

Mă simțeam de parcă aveam creierul
în creștere

pentru că fără subtitrări mă
simțeam atât de în urmă...

Aproximativ o lună mai târziu eram în camera mea,
la al treilea etaj, în pod,

încă fericit pentru că nu fusesem prins.

Când mă uitam la TV lumina de pe hol
se oprea și pornea.

Era mama care încerca să îmi atragă atenția.

Când m-am dus să văd ce vroia,

Ghici ce mi-a zis?

”Ai un minut să pui nenorocitul de TV înapoi.”

Mă simțeam mizerabil. Am zis ”Mama.”
Ea a zis ”Un minut!”

A plecat.

Încercam să o conving să îmi lase mie TV-ul

pentru că nu mai trebuia să îi deranjez
cu întrebări despre ce se spunea

așa că am așteptat o vreme,
să văd dacă își amintește.

Și am așteptat mult și bine,
uitase complet.

Am avut în continuare TV-ul,
mult timp.

L-am avut până am ajuns la colegiu.

Chiar l-am luat cu mine!

În orice caz, ideea era
să aveți grijă

de nevoile copiilor voștri cu
disabilități ale auzului.

Chiar dacă vouă
nu vi se pare atât de important,

TREBUIE să le oferiți ceea ce au nevoie.

Știți despre TTY (Aparat telecomunicații pentru surzi)?
Am învățat despre asta tot la școala pentru surzi.

La un moment dat Clubul Lions
a găzduit o petrecere de Crăciun

despre care habar n-aveam.

Ne-au invitat să mergem

și erau acolo o grămadă de copii speciali.

La momentul respectiv eram singura
persoană surdă de acolo.

Toată lumea a primit cadouri
și nu știam ce era în al meu.

Era greu,dar tot nu știam ce era.

L-am deschis și era un TTY.
Eram extaziat!

Acum am lucrurile necesare
ca să funcționez în ficare zi.

TV cu subtitrări și acum TTY.

Începusem să îmi accept handicapul

dar încă nu în întregime.

Deci când am ajuns acasă
a trebuit să aștept pentru că nu aveam

numerele de telefon are prietenilor mei surzi,
din moment ce nu sunasem vreodată pe cineva.

Și când am ajuns la școală
le-am spus tuturor că am primit un TTY.

Toți s-au uitat la mine de parcă nu era nimic deosebit,
ei toți aveau deja.

Eu credeam ca TTY era inovativ,
ceva nu aveau decât unii.

Nu știam că orice student surd are unul.

Deci ce vă spune asta? Eram foarte în urmă.

Oricum, mi-au dat numerele lor de telefon

și am așteptat până am ajuns acasă vineri.

Ca apoi în weekend să îi sun și
să stăm de vorbă.

Am învățat să folosesc TTY-ul.

Erau momente când eram afară

sau chiar când eram acasă
făcând alte lucruri,

și când ajungeam la școală prietenii mei
îmi spuneau

”Doar ce ți-ai luat TTY și acum nu răspunzi la el?”

Eram în ceață, pentru că
nu știam că au încercat să mă sune.

Tot îmi spuneau că nu sunt acasă...

Dar eu eram acasă, și nimeni nu îmi spunea

că m-a sunat cineva.

Nu înțelegeam de ce nimeni nu vroia
să comunice cu mine.

Și mă gândeam că voi aștepta să
ajung acasă și să înțeleg.

I-am întrebat dacă m-a sunat cineva

și ei ”aaah, da, da, te-a sunat”..

Am zis (ascunzând dezamăgirea) ”okay...”.

Doare, da, doare.

De aceea e greu să trăiești cu acest handicap,

depinzi de alții să te informeze
în legătură cu tot

chiar și despre lucrurile
despre care nu știi nimic.

Era drăguț dacă mă ajutau să trăiesc

la fel cum ei trăiau într-o lume cu sunete.

Alt exemplu, când familia mea vorbea
în sufragerie,

și se întâmplă să trec pe lângă,
în drum spre bucătărie.

Imediat ce treceam pe lângă ei
își acopereau gurile.

Puteai să simți energiile ciudate
în camera aia.

(șoptind)

Desigur, automat, știam că vorbesc despre mine.

Ei nu realizează că
e atât de ofensiv,

foarte ofensiv, atunci când ei fac asta.

Deci mesajul către cei care aud...

Nu încercați să vă ascundeți gurile
când vorbiți cu altcineva

și o persoană surdă e în preajmă,

chiar dacă nu vorbiți despre ei.

Este vorba despre RESPECT.

Să zicem că dacă auzeam,
puteam să aud orice spuneați.

Chiar dacă nu vorbeați despre mine,
ci despre altcineva,

tot v-ați acoperi gurile?

Înțelegeți ce vreau să spun?

Este important să vă asigurați
că întâmpinați plăcut orice persoană surdă

să facă parte din conversație.

Altă întâmplare...

Îmi amintesc de parcă se întâmpla ieri.

În timpul ultimului an de liceu,
mă întâlneam cu o fată

care auzea și care era foarte frumoasă.

Mă rog, asta nu are legătură dar,

în fiecare vineri, de fapt, în fiecare joi,

dormeam la ea în apartament

pentru că aveam antrenament la basket
în fiecare vineri la ora 6AM,

la Școala pentru Surzi New Jersey.

Știu că vă surprinde ora 6, dar da.

Ea mă ducea în fiecare vineri dimineața
la sala de sport.

În fine, când am ajuns la ea în acea joi seară,

Am văzut-o pe prietena ei pe canapea,
vedea un film

cu fosta mea prietenă, care stătea lângă ea.

Le-am salutat pe amandouă

și eu liniștit am mâncat, băut și
m-am uitat la TV.

Fosta mea prietenă întotdeauna își lăsa telefonul
în apropiere, pe podea

ca atunci când sună să răspundă imediat.

Nu am fost niciodată genul de persoană
care să întrebe cine sună.

Aveam încredere în ea.

Nu o spionam sau verificam.

Poate eram naiv la vremea respectivă,

Nu știam prea multe despre relații.

Oricum, a răspuns la telefon ca de obicei,

încă stând lângă mine,
care nu aveam nicio suspiciune

dar întrebarea este cu cine vorbea?
Nu aveam idee cu cine.

S-a ridicat rapid și s-a dus în bucătărie
cu tot cu telefon.

Dar nu mi-am pus întrebări deși
a stat o vreme acolo.

Eu defapt mă gândeam că gătește ceva
sau spală vasele.

Prietena ei m-a atins pe mână și
mi-a spus să merg să văd ce face.

Am întrebat-o de ce.

Mi-a spus că prietena mea vorbea
cu altcineva pe la spatele meu.

Și că eu nu aveam idee pentru că eram surd.

Am mormăit ”Ok, merci.”

Imediat ce am intrat în bucătărie
și ea m-a văzut

a deschis ușa de la congelator
ca să-și acopere fața,

ca să nu văd cum se mișca gura,
să nu înțeleg ce spunea.

Categoric se întâmpla ceva, nu?

Așa că am mișcat ușa de la congelator

și i-am zis să îi spună iubitului ei
că poate să o păstreze el.

Și în drum spre ieșire i-am mulțumit
prietenei ei și am plecat.

Fosta mea prietenă a venit alergând disperată,
să îmi explice.

Dar tăcerea este sunetul cel mai puternic.

Din moment ce am aflat adevărul,

Mă durea pentru că fusesem
mult timp cu ea.

Mă întrebam de cât timp vorbeau
cei doi.

Și ce făceau pe la spatele meu?

M-a rănit mult asta pentru că
am fost jucat pe degete.

Deși am fost mereu un om bun,

nu trebuie să explic cât de bun sunt eu,

dar oricum meritam mai mult de atât.

Nu toți suntem sortiți
unul pentru celălalt

sau poate unii oameni care aud
sunt ignoranți.

Dar nu e vina lor

Din moment ce nu au fost niciodată educați
despre cultura celor fără auz.

Ea și-a învățat lecția la momentul respectiv

și ghiciți ce? Am rămas prieteni.

Ea a realizat că asta a făcut parte
din procesul ei de maturizare.

Nu putem sta nervoși și supărați
dacă ei au făcut ceva greșit.

Este responsabilitatea noastră
să îi educăm pe cei care aud.

Atâta timp cât ei vor să învețe despre noi

este o atitudine minunată din partea noastră.

Știu că mulți oameni surzi
sunt frustrați

și îi atacă pe cei care aud,

dar nu putem face asta.

Trebuie să le întindem o mână,
și vice versa.

Mă împrietenesc ușor cu cei care aud,

jucând basket împreună, desigur.

Unii băieți nici nu realizează că sunt surd.

Uneori prietenii mei surzi veneau în parc
și se alăturau nouă.

Prietenii mei erau noi pentru ei
și când ne vedeau că vorbim prin semne,

pentru că rar aveam prieteni
în vizită când eram mai tânăr,

erau momente în care băieții care auzeau
se purtau ciudat

și încercau să fie amuzanți făcând mișto de noi.

Ghiciți ce am făcut? M-am bătut cu ei.

Cer RESPECT.

Asta este limba mea. Cultura mea.

Vreau ca voi, cei care auziți, să înțelegeți

că e extrem de ofensiv când faceți așa.

Uite încă un exemplu similar,

la școala mea veche, Bruce Street School pentru surzi.

Știți unde e asta?
E în Newark.

Îmi lipsește predatul acolo,
e o școală grozavă.

Program normal de predare,
și cu copii care auzeau din oraș.

În acea zi era o adunare specială cu un clown.

Studenții surzi stăteau în primul rând.

Iar ceilalți studenți stăteau pe rândurile din spate,

iar interpretul stătea aproape de scenă,

interpretând ce spunea clown-ul.

Dar ghiciți ce? Când clown-ul a văzut interpretul,

i s-a părut amuzant și a râs de semne.

Copiii surzi erau șocați uitându-se

la cei care auzeau și râdeau,
în timp ce alții erau dezamăgiți.

Foarte șocați, nici unul dintre copiii surzi nu a râs.

Știți ce am făcut eu? Am țipat ”Hey, ce crezi că faci?”

Clown-ul era dezorientat,

se vedea că nu a făcut-o cu răutate, dar totuși...

asta se întâmplase într-o școala!

Nu știu ce s-a întâmplat după,

sunt sigur că directorului și restul personalului
l-au mustrat

și i-au explicat că nu trebuie să o mai facă
pentru că acela e limbajul nostru.

Interpretul e acolo ca să arate ceea ce tu spui,

ca noi să înțelegem ce spui tu.

Dacă nu era interpretul,

noi nu am fi putut să râdem la glumele tale,

fapt care te-ar fi făcut să crezi că
nu faci treabă bună.

Probabil te-ai fi întrebat de ce oamenii surzi nu râd.

Ei bine, nu râd pentru că nu au interpret.

Așa că nu e în regulă să râzi de interpreți.

Nu face asta.

Ei bine, cred că am împărtășit destule povești.

Desigur mai am destule,
dar le voi păstra pentru mai târziu

și vă voi da vouă ocazia
să vă spuneți poveștile

astfel încât oamenii care aud
să poată vedea prin ce trecem noi,

măcar să înțeleagă mai bine.

După cum am menționat mai devreme,
nu suntem aici ca să criticăm pe nimeni.

Trebuie să îi ajutăm,
asta e responsabilitatea noastră.

Să îi educăm
în legătură cu ceea ce suntem

și de ce e important pentru ambele părți
să fim pe aceeași pagină.

Știu că ideea ”Cum este să fii surd?”
e sensibilă,

așa că vă rog ascultați-vă copiii cu disabilități.

Orice au nevoie pentru handicapul lor- oferiți-le.

Mai ales când aveți un copil nou născut,

învățați-l limbajul prin semne imediat.

Voi toți nu trebuie să fiți surzi ca să
învățați limbajul prin semne.

Ei trebuie să crească cu bogățiile
ambelor lumi

Imediat ce copilul se naște,
va învăța limbajul prin semne atât de rapid.

Dacă voi credeți că a-i învăța limbajul prin semne
este nesemnificativ,

n-ați înțeles bine.

Vă iubesc pe toți, mulțumesc pentru atenție.

Partea a doua din ”Cum este să fii surd?” vine curând.

Dar aș vrea să aud și poveștile voastre.

Deci dacă sunteți interesați să filmați și voi o mărturie,
anunțați-ne.