Pericolul tăcerii

„Ne petrecem mult timp ascultând ce spun oamenii încât arareori suntem atenți la ceea ce nu spun", afirmă profesorul și declamatorul de poezie critică, Clint Smith. O piesă scurtă și emoționantă, venită din inimă, despre găsirea curajului de a vorbi împotriva ignoranței și nedreptății.

Martin Luther King Junior,

în discursul din 1968,
vizând drepturile civile, spune:

„În cele din urmă, ne vom aminti
nu cuvintele dușmanilor noștri,

ci tăcerea prietenilor noștri.”

Ca profesor, am interiorizat acest mesaj.

În fiecare zi, în jurul nostru

observăm consecințele tăcerii

manifestându-se prin discriminare,

violență, genocid și război.

În clasă îi încurajez pe elevi

să examineze tăcerile din viețile lor

prin poezie.

Explorăm împreună tăcerile,

ca să le recunoască, să le numească,

să înțeleagă că nu-s surse de rușine.

În efortul de a promova
o atmosferă în clasă

în care elevii se simt în siguranță

exprimând intimitatea propriilor tăceri,

am stabilit patru principii de bază

afișate în fața clasei

și semnate de elevi la începutul anului:

citește cu ochi critic, scrie conștient,

vorbește clar, exprimă-ți adevărul.

Mă gândesc mult la ultimul punct:

spune-ți adevărul.

Și am realizat că cerând elevilor mei

să-și spună adevărul,

trebuia să le spun adevărul meu,

să fiu sincer cu ei

despre momentele cînd am eșuat.

Le-am spus că am crescut

într-o familie catolică din New Orleans.

În Postul Mare, mereu mi se spunea

că un gest semnificativ era să renunț,

să sacrific ceva
în care mă complăceam de obicei

ca să-i dovedești lui D-zeu
că-i înțelegi sfințenia.

Am renunțat la suc, la McDonald,
la cartofi prajiți,

la sărutările franceze
și altele asemenea.

Dar într-un an
am renunțat să mai vorbesc.

Credeam că cel mai valoros lucru

pe care-l puteam sacrifica
era propria voce.

Dar nu realizam că, de fapt,

renunțasem la voce demult.

Petrecusem atât de mult din viață

spunând oamenilor ce doreau să audă

în loc de ce aveau nevoie.

Mi-am spus că nu-s menit
să fiu conștiința nimănui

înainte s-o descopăr pe a mea,

încât uneori nu spuneam nimic,

învăluindu-mi ignoranța în tăcere,

neînțelegând că validarea

n-are nevoie de cuvine
să-i sprijine existența.

Când Cristian a fost bătut
pentru că era gay,

am băgat mâinile-n buzunar,

am plecat cu capu-n jos

pretinzând că nu văzusem.

N-am descuiat dulapul
multe săptămâni,

îmi amintea de lacătul de pe buze-mi.

Când nevoiașul din colț
mi s-a uitat în ochi

căutând confirmarea
că merita să fie văzut.

Eram mai preocupat
de telefonul meu Apple

decât să-i ofer un măr.

Când la strângerea fondurilor,
doamna mi-a zis:

„Sunt mândră de tine.

Trebuie că-i greu să predai
copiilor săraci cu duhul”,

mi-am mușcat buza
căci aveam nevoie de banii ei

mai mult decât
elevii mei de demnitate.

Irosim atâta timp
ascultând ce spun oamenii,

încât rar suntem atenți la ce nu spun.

Tăcerea-i o rămășiță de teamă.

E simțirea defectelor

ce-ți ghilotinează limba.

E aerul ce-ți iese din piept

căci nu se simte sigur în plămânii tăi.

E genocidul din Rwanda. E Katrina.

E ce auzi când nu mai sunt saci
pentru cadavre.

E sunetul după ce ștreangul e pus.

E cenușă și lanțuri, privilegiu și durere.

Nu-i timp să-ți alegi lupta
când lupta te-a ales deja pe tine.

Nu voi lasa tăcerea
să-mi încolăcească șovăielile.

O să-i spun lui Cristian că-i un viteaz,

un lăcaș de curaj și măreție.

Îl voi întreba pe cerșetor
cum îl cheamă și cum i-a fost ziua

căci uneori tot ce dorim
e să ne simțim umani.

Voi spune doamnei că elevii mei

pot vorbi de transcendentalism
ca însuși Thoreau

și doar pentru c-a văzut
un episod din 'The Wire'

nu înseamnă c-ai habar despre elevii mei.

Așa că în acest an,

în loc să tac,

voi trăi precum un microfon
mi-ar fi sub limbă,

ca o scenă care să-mi expună inhibiția.

Căci cui îi trebuie o tribună

când tot ce ai nevoie

ți-e vocea?

Mulțumesc.

(Aplauze)