Dacă aş avea o fiică...

„Dacă aş avea o fiică, în loc de <<mama>>, să îmi spună <<punctul B>>...” - așa și-a început poeta Sarah Kay discursul ce a primit două ovaţii în picioare la TED2011. Ea spune povestea metamorfozei sale -- de la o adolescentă cu ochii mari sorbind versuri la Clubul de poezie Bowery din New York, la o profesoară care ajută copiii să-și găsească puterea propriei exprimări prin Proiectul V.O.I.C.E. -- şi recită două poezii care îţi tăia respiraţia: „B” şi „Hiroshima”.

Dacă aş avea o fiică,

în loc de „mama”,

mă va numi „punctul B”,

pentru că astfel ştie
că indiferent ce se întâmplă,

cel puţin își poate găsi drumul spre mine.

Şi am să-i pictez sistemele solare
pe dosul mâinilor,

ca să înveţe întregul universul

înainte să poată spună:
„Știu asta ca-n palmă.”

Şi va învăţa

că viaţa te va lovi tare, în faţă,

va aștepta să te ridici din nou
doar ca să te lovească în stomac.

Dar să rămâi fără aer

e singurul fel de ați aminti plămânilor

ce mult adoră gustul aerului.

Există durere aici

ce nu se vindecă cu plasturi ori poezie,

iar prima oară când va înțelege

că Wonder Woman n-o să vină,

mă voi asigura că ştie

că nu trebuie să poarte singură pelerina,

căci oricât întinzi degetele,

mâinile îți vor fi mereu prea mici

pentru a prinde durerea
pe care vrei s-o vindeci.

Credeţi-mă, am încercat.

„Și iubito,” am să-i zic,

nu îţi ține nasul aşa de sus.

Ştiu şmecheria asta;
am făcut-o de un milion de ori.

Tu doar adulmeci fumul

ca să mergi pe urma dârei
ce duce la o casă-n flăcări,

ca să găsești băiatul
ce a pierdut tot în incendiu

să vezi dacă-l poţi salva.

Ori să găseşti băiatul ce-a pornit focul,

să vezi dacă-l poţi schimba.

Dar ea, oricum va face astea,

aşa că în schimb, mereu voi ține o rezervă

de ciocolată şi cizme de ploaie
la îndemână,

căci nu există inimă frântă
pe care ciocolata n-o repară.

Bine, sunt câteva lucruri
pe care ciocolata nu le poate repara.

Dar de asta există cizmele de ploaie,

pentru că ploaia spală tot dacă o lași

Vreau să privească lumea

prin fundul unei bărci de sticlă,

să se uite printr-un microscop

la galaxiile care există

pe un vârf de ac al minţii omeneşti,

pentru că așa m-a învăţat mama pe mine.

Că vor fi zile ca acestea.

♫ Vor fi zile ca acestea,
mama mea spunea. ♫

Când deschizi mâinile să prinzi

şi te alegi doar cu băşici şi vânătăi;

când ieşi şi încerci să zbori

şi chiar cei pe care vrei să-i salvezi

sunt cei ce stau pe pelerina ta;

când cizmele ți se vor umple de apă,

şi vei fi în dezamăgire până la genunchi.

Exact acelea-s zile cu cele mai multe
motive să mulţumești.

Pentru că nu-i nimic mai frumos

ca oceanul ce nu încetează
să sărute țărmul,

deși de-atât de multe ori este respins.

Vei pune vântul în victorie, sau eșec.

Vei pune steaua în noi starturi

iar şi iar.

Şi indiferent câte mine explodează
într-un minut,

fii sigură că mintea ta se opreşte

asupra frumuseţii acestui
ciudat loc numit viaţă.

Şi da, pe scara de la unu
la prea încrezătoare,

sunt al naibii de naivă,

dar vreau ca ea să ştie
că această lume e din zahăr.

Poate să se năruiască așa uşor,

dar să nu-ţi fie frică
să-ţi scoți limba și s-o guşti.

„Iubito”, am să-i spun,
„ţine minte, mama ta e îngrijorată,

iar tatăl tău e un războinic,

iar tu, fetița cu mâini mici şi ochii mari

care nu încetează să spere la mai mult.”

Aminteşte-ţi că lucrurile bune vin în trei

şi tot aşa şi lucrurile rele.

Şi să-ţi ceri scuze mereu
atunci când ai greşit,

dar niciodată pentru că ochii tăi
refuză să înceteze a străluci.

Vocea ta e firavă,
dar nu te opri vreodată din cântat.

Şi când te vor supăra într-un final,

când îţi strecoară război
şi duşmănie pe sub uşă,

când îţi oferă gratis pe la colţuri

cinism şi înfrângeri,

spune-le neapărat c-ar trebui
s-o întâlnească pe mama ta.

Mulțumesc!

(Aplauze)

Mulţumesc.

(Aplauze)

Mulțumiri.

(Aplauze)

În regulă, vreau să stați un moment,

şi să vă gândiţi la trei lucruri

care ştiţi că sunt adevărate.

Pot fi orice vreți:

din tehnologie, divertisment, design,

familia voastră,
ce aţi mâncat la micul dejun.

Singura regulă
e să nu vă gândiţi prea mult.

Sunteţi gata? Start.

Bine.

Iată trei lucruri ce ştiu
că sunt adevărate.

Ştiu că Jean-Luc Godard a avut dreptate

când a spus: "O poveste bună

are început, mijloc şi sfârşit,

deşi nu neapărat în ordinea asta.”

Ştiu că sunt incredibil de emoționată
şi entuziasmată să fiu aici pe scenă,

fapt ce îmi inhibă mult abilitatea
de a rămâne calmă.

Şi ştiu...

c-am aşteptat toată săptămână
să spun această glumă.

(Râsete)

De ce-a fost sperietoarea invitată la TED?

Pentru că era deosebită în câmpul ei.

(Râsete)

Scuze.

Acestea sunt acele trei lucruri
pe care le cred adevărate.

Dar sunt multe pe care nu le pot înţelege,

aşa că scriu poezii pentru a înţelege.

Uneori singura cale pe care o știu
de a parcurge ceva

e de a scrie o poezie.

Şi uneori ajung la sfârşitul poeziei,

privesc înapoi şi-mi spun:
„Aaa... despre asta-i vorba?”

Şi uneori ajung la sfârşitul poeziei

şi nu am rezolvat nimic,

dar cel puţin am o nouă poezie.

Poezia recitată e arta
poeziei scrise pentru scenă.

Implică crearea de poezii

ce nu se vor doar aşternute pe hârtie,

care au acel ceva ce cere
să fie recitat cu voce tare

sau experimentat personal.

În primul an de liceu,

eram un ghem de emoții și hormoni.

Eram subdezvoltată

şi supra-dinamică.

Şi în ciuda fricii mele

de a fi vreodată privită prea îndelungat,

eram fascinată de ideea
de a recita poezii.

Simţeam că iubirile mele secrete,
poezia şi teatrul,

s-au împreunat, au avut un copil,

un copil pe care trebuia să-l cunosc.

Aşadar am decis să fac o încercare.

Prima mea poezie scenică,

împachetată în înțelepciunea
adolescentei de 14 ani

viza nedreptatea

de a fi văzută ca nefeminină.

Poezia era foarte indignată,

şi în mare parte exagerată,

dar singurele recitări de poezii
pe care le văzusem până-atunci

erau în mare parte indignate,

aşadar am crezut că asta
se aştepta de la mine.

Prima dată când am interpretat

publicul de adolescenţi au strigat
şi şi-au exprimat gălăgios simpatia,

şi când am coborât de pe scenă tremuram.

Am simţit o bătaie uşoară pe umăr,

şi când m-am întors am văzut

o fată imensă într-un hanorac
cu glugă apărând din mulţime.

Avea poate 2 metri

şi părea că mă poate sfărâma
cu o singură mână,

dar în schimb m-a aprobat din cap

şi a spus:
„Hei, m-a emoționat. Mulţumesc.”

M-a lovit fulgerul.

Eram năucită.

Am descoperit un bar
în Manhattan's Lower East Side

care găzduia săptămânal
seara amatorilor de poezie,

şi părinţii mei uluiţi,
dar susţinători m-au dus

să sorb fiecare strop de recitare
pe care l-am putut sorbi.

Eram mai tânără cu cel puţin un deceniu,

dar cumva poeţii
din Clubul de poezie Bowery

nu păreau deranjaţi
de puștoaica de 14 ani,

ba chiar m-au întâmpinat cu bucurie.

Şi aici, ascultând aceşti poeţi
împărtăşindu-şi poveştile

am învăţat că poezia recitată
nu trebuie să fie indignată,

poate fi amuzantă sau dureroasă

sau serioasă sau caraghioasă.

Clubul de poezie Bowery
a devenit clasa şi casa mea.

Şi poeţii care interpretau

m-au încurajat
să-mi împărtăşesc poveştile.

Nu conta că aveam doar 14 ani.

Îmi spuneau:
„Scrie cum e să fii de 14 ani.”

Am scris şi am rămas uimită
în fiecare săptămână

când aceşti geniali poeţi în toată firea

râdeau cu mine şi-şi exprimau simpatia,

aplaudau şi-mi spuneau:
„Hei, am simțit și eu asta.”

Pot divide călătoria mea de recitări

în trei paşi.

Pasul unu a fost când am zis,

„Pot. Pot face asta.”

Şi asta mulțumită
unei fete într-un hanorac.

Pasul doi: momentul când am zis:

„Voi continua.

Iubesc recitarea.
Voi veni aici în fiecare săptămână.”

Şi pasul trei a început

când am realizat că nu trebuia
să scriu poezii indignate,

dacă eu nu eram aşa.

Existau lucruri specifice mie,

şi cu cât mă concentram mai mult
pe acele lucruri,

cu atât mai ciudate erau poeziile mele,

dar cu atât mai mult simţeam
că îmi aparțin.

Nu-i doar zicala: „Scrie ce ştii.”

Important și să-ți aduni cunoştinţele
şi experienţa

acumulate până acum

să te ajute să te avânţi
în sfere neștiute.

Folosesc poezia să mă ajute
să limpezesc ce nu înțeleg,

dar fiecărei poezii noi

îi dăruiesc un rucsac plin

cu toate locurile unde am fost.

La universitate am întâlnit un coleg poet

care îmi împărtăşea credința
în magia poeziei recitate.

Şi de fapt, Phil Kaye şi cu mine

întâmplător avem
şi acelaşi nume de familie.

În liceu creasem Proiectul V.O.I.C.E.

ca mod de a-mi încuraja
prietenii să recite cu mine.

Dar Phil şi cu mine am decis
să reinventăm proiectul V.O.I.C.E. --

de data aceasta schimbându-i misiunea

în a folosi recitarea pentru a amuza,

educa şi inspira.

Am rămas studenţi la zi,
dar am și călătorit,

interpretând şi predând

copiilor de nouă ani
până la canditaţi MFA,

din California în Indiana, apoi India,

până la un liceu vis-a-vis de campus.

Şi vedeam mereu

cum recitarea pe scenă

descuie lacăte.

Dar uneori,

poezia te poate speria

Uneori,

trebuie să-i păcălim
pe adolescenţi să scrie poezii.

Aşa mi-a venit ideea listelor.
Oricine poate scrie liste.

Şi prima listă pe care o propun e

„10 lucruri care știu că sunt adevărate.”

Iată ce se întâmplă,
iată ceea ce aţi descoperi și voi

dacă am împărtăşi listele cu voce tare.

La un moment dat îți dai seama

că cineva are exact acelaşi lucru,

sau un lucru similar,

cu ceva din lista ta.

Şi apoi altcineva

are ceva complet opus faţă de al tău.

Trei, cineva are ceva
de care nu ai auzit vreodată.

Şi patru, cineva are ceva
despre care ai crezut că ştii totul,

dar introduce un unghi nou de a-l privi.

Şi le spun oamenilor că poveștile
măreţe aici încep,

în aceste patru intersecţii

între ce vă pasionează

şi ce i-ar putea entuziasma pe alţii.

Şi majoritatea răspund grozav
la acest exercițiu.

Dar una din studente din anul I,
Charlotte,

nu era convinsă.

Charlotte era bună la scris de liste,
dar refuza să scrie poezii.

„Domnişoară,” îmi punea,
„pur şi simplu nu sunt interesantă.

N-am nimic interesant de spus.”

Aşa că i-am cerut listă după listă,

şi într-o zi am propus lista

„10 lucruri pe care ar fi trebuit
să le învăţ până acum.”

Numărul trei pe lista lui Charlotte era:

„Trebuia să învăţ
să nu mă îndrăgostesc de tipi

de trei ori mai în vârstă ca mine.”

Am întrebat-o ce înseamnă,

şi a spus:
„Domnişoară, e o poveste cam lungă.”

Iar eu am spus: „Charlotte,
mie mi se pare chiar interesant.”

Şi aşa a scris prima poezie,

o poezie de dragoste diferită
de tot ce auzisem până atunci.

Şi poezia începea:

„Anderson Cooper este un bărbat chipeş.”

(Râsete)

„L-aţi văzut în emisiunea 60 Minutes,

întrecându-se cu Michael Phelps
într-o piscină,

purtând doar slip de baie,

sărind, hotărât să-l învingă
pe campionul la înot?

După cursă şi-a scuturat părul
ud şi alb ca norii

şi-a spus: <>

Nu, Anderson, tu eşti zeul.”

(Râsete)

(Aplauze)

Știu că prima regulă pentru a fi grozav

este să pari imperturbabil,

să nu admiți vreodată că te sperie ceva,

ori te impresionează sau emoționează.

Cineva mi-a spus cândva

că înseamnă a merge prin viaţă aşa.

Te protejezi de toate neaşteptatele
suferinţe şi dureri ce ar putea apărea,

dar eu încerc să merg prin viaţă aşa.

Şi da, asta înseamnă să prind
toate acele suferinţe şi dureri,

dar mai înseamnă şi că lucruri uimitoare

cad pur și simplu din cer,

sunt gata să le prind.

Folosesc recitarea ca să-mi ajut elevii

să redescopere miracolul,

să reziste tentației
de a fi grozav şi impasibili,

în schimb, să se implice activ
în ce se întâmplă-n jurul lor,

ca să poată reinterpreta
şi crea ceva din asta.

Nu neapărat că recitarea
ar fi forma ideală de artă.

Mereu caut cea mai bună cale
de a spune fiecare poveste.

Scriu filme muzicale,
fac scurt-metraje pe lângă poezii,

dar predau recitarea scenică

pentru că e accesibilă.

Nu oricine poate citi muzică

sau deţine aparat foto,

dar toți pot comunica într-un fel,

şi toți au poveşti

din care ceilalți putem învăţa.

În plus, poezia realizează
imediat conexiuni.

Nu-i neobişnuit pentru oameni

să se simtă singuri
ori că nimeni nu îi înțelege,

dar poezia recitată ne învaţă

că dacă ai abilitatea de a te exprima

şi curajul de a dărui
aceste poveşti şi opinii,

poţi fi răsplătit

cu o încăpere plină de colegi,

sau de vecini care o să asculte.

Şi poate chiar şi o fată uriaşă
într-un hanorac

o să relaţioneze cu ce ai oferit.

Şi asta-i o realizare uimitoare,

mai ales când ai 14 ani.

Plus că, acum, cu YouTube,

conexiunile nici nu se limitează
la camera în care ne aflăm.

Sunt așa norocoasă că există
această arhivă de interpretări

pe care le pot împărtăși cu elevii mei.

Oferă și mai multe oportunităţi

de a găsi un poet sau o poezie

cu care rezonează.

E tentant,
odată ce ai descifrat și înțeles,

e tentant să continui
să scrii aceeaşi poezie,

sau să continui să spui
aceeaşi poveste, mereu,

odată ce-ai văzut că îți va aduce aplauze.

Nu e suficient să-i înveţi
că se pot exprima,

trebuie să creşti şi să explorezi

să-ţi asumi riscuri,
să te provoci pe tine însuţi.

Şi iată pasul trei:

să insufli munca pe care o faci

cu lucrurile specifice
care te fac cine ești,

în timp ce sinele tău
e în continuă schimbare.

Căci pasul trei nu se sfârșește niciodată.

Dar nu ajungi să faci pasul trei,

până nu ai făcut pasul unu mai întâi:
„Eu pot.”

Călătoresc mult să predau,

nu apuc întotdeauna să-mi văd
toţi studenţii atingând pasul trei,

dar am fost norocoasă cu Charlotte,

pentru că am reușit
să-i urmăresc călătoria.

Am privit-o când a înțeles că,

punând în munca ei ce ştie a fi adevărat ,

creează poezii ce numai Charlotte
le poate scrie,

cu ochi bulbucați şi lifturi
şi Dora the Explorer.

Încerc povești ce numai eu le pot spune,

precum aceasta.

M-am tot gândit la calea
cea mai bună de a o spune,

m-am întrebat dacă cea mai bună metodă

e un PowerPoint sau scurtmetraj,

și exact unde era începutul, mijlocul
ori capătul?

M-am întrebat dacă voi ajunge la capăt

şi în final voi înțelege tot, sau nu.

Dintotdeauna am crezut că începutul
meu a fost la Clubul Bowery,

dar poate că s-a petrecut
mult mai devreme.

Pregătindu-mă să vin la TED,

am descoperit această filă
de jurnal într-o agendă veche.

Cred că 54 decembrie era probabil 24.

E clar că fiind copil,

sigur mergeam prin viaţă aşa.

Cred că toţi mergeam aşa.

Mi-ar place să-i ajut pe alţii
să regăsească acel miracol,

dorința de a se contopi în el,
de a învăța,

și dorința de a împărtăși ce au învăţat,

ce au înțeles că e adevărat

şi ce sunt pe cale să înțeleagă.

Aş vrea să închei cu această poezie.

„Când au bombardat Hiroshima,

explozia a format o mini-supernovă,

astfel că fiecare animal, om sau plantă

care au avut contact direct

cu razele acelui soare

instantaneu au fost întoarse în cenuşă.

Şi pentru ce a rămas din oraş,
de îndată a urmat:

vătămarea lungă a radiaţiei nucleare

a cauzat un întreg oraş şi populaţia lui

să se transforme în pulbere.

Când m-am născut, mama spunea că mă uitam
în jur în întreaga cameră de spital

cu o privire care spunea:
<>

Spune că am ochi de bătrân.

Când bunicul mei Genji a murit,
aveam doar cinci ani,

dar am luat-o pe mama
de mână şi i-am spus:

>

Şi totuşi, pentru cineva care aparent
a mai făcut asta înainte,

încă nu înțeleg nimic.

Genunchii încă mi se înmoaie
la fiecare pas pe scenă.

Încrederea în mine însămi e măsurată

în linguriţe amestecate în poezia mea,

şi încă are un gust ciudat în gură.

Dar în Hiroshima, unii oameni
au fost şterşi de pe faţa pământului,

lăsând doar ceasul de mână
ori o pagină de jurnal.

Nu contează că am inhibiţii
cât să-mi umplu toate buzunarele,

continui să încerc,

sperând că într-o zi voi scrie o poezie

de care pot fi mândră s-o las
într-o expoziţie într-un muzeu

ca singură dovadă că am existat.

Părinţii mei m-au numit Sarah,

care e un nume biblic.

În Biblie, Dumnezeu i-a spus Sarei
că poate face ceva imposibil

şi ea a râs,

pentru că prima Sarah,

nu ştia ce să facă cu imposibilul.

Şi eu? Ei bine, nici eu,

căci văd imposibilul în fiecare zi.

Imposibil e să încerci să te conectezi
în astă lume,

să încerci să ţii de alţii
în timp ce tot se spulberă în jur,

să ştii că în timp ce tu vorbeşti,

nu își aşteaptă doar rândul
să vorbească, ci te aud.

Simt exact ce simţi și tu

și, în acelaşi timp.

Pentru asta mă străduiesc fiecare
dată când deschid gura,

pentru acea conexiunea imposibilă.

E acea bucată de zidul Hiroshimei

care a fost arsă complet de radiaţii.

Dar pe treptele din față,
cineva care stătea acolo,

a blocat razele să nu lovească piatra.

Tot ce-a mai rămas acum

e o umbră permanentă de lumină pozitivă.

După bomba A,

specialiştii au spus
că vor trece 75 de ani,

până când pe solul vătămat de radiaţii
din Hiroshima

să poată creşte iar ceva.

Dar în acea primăvară,
noi muguri se iveau din pământ.

Când te întâlnesc, în chiar acel moment,

nu mai sunt parte din viitorul tău.

Încep a deveni rapid
parte din trecutul tău.

Dar în acel moment,
ajung să-ţi simt prezentul.

Şi tu, ajungi să-l simți pe al meu.

Şi acesta e cel mai măreţ
prezent dintre toate.

Deci dacă-mi spui că pot face imposibilul,

probabil am să râd.

Nu ştiu încă dacă pot schimba lumea,

căci nu ştiu aşa multe despre ea,

şi nu ştiu multe nici despre reîncarnare,

dar de mă faci să râd destul de tare,

uit uneori în ce secol sunt.

Nu e prima dată când mă aflu aici.
Nu va fi nici ultima oară.

Nu e ultimul cuvânt
pe care îl voi împărtăși.

Dar totuși, încerc din răsputeri

să-l folosesc bine în prezent.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)