Ce am învățat în 31 de zile petrecute sub apă

În 1963 Jacques-Yves Cousteau a petrecut timp de 30 de zile într-un laborator subacvatic pe fundul Mării Roșii, stabilind astfel un record mondial. În vara acestui an nepotul lui, Fabian Cousteau, a depășit recordul: tânărul Cousteau a petrecut 31 zile în laboratorul de cercetare subacvatică „Aquarius”, la 14 km de țărmul Floridei. În această prezentare fascinantă el dă viață extraordinarei sale aventuri.

Am o mărturisire de făcut.

Sunt dependent de aventură.

De mic copil

preferam să mă uit pe fereastră,

să admir păsările din copaci și de pe cer,

în loc să mă uit la tabla bidimesională
murdară de cretă,

unde timpul stă pe loc
și câteodată chiar moare.

Profesorii credeau că am pățit ceva
de nu eram atent în clasă.

N-au găsit nimic în neregulă la mine,

atâta doar că eram un pic dislexic
pentru că sunt stângaci.

Dar la curiozitate nu mi-au făcut analize.

Curiozitatea, zic eu, ține de conexiunea
pe care o avem cu lumea, cu universul,

ține de a vedea ce e după coralii de acolo
sau după copacul de acolo

și de a învăța lucruri noi
despre mediu și despre noi înșine.

Visul visurilor mele:

să ajung să explorez oceanele de pe Marte.

Dar până să ajungem acolo

cred că oceanele terestre
au încă multe secrete.

De fapt,

dacă luăm planeta noastră
ca o oază în spațiu, că asta și e,

și o disecăm ca pe un spațiu viu,

oceanul are un volum
de peste 3,4 miliarde de kilometri cubi,

din care noi am explorat sub 5%.

Mă gândesc la asta și-mi spun

că avem instrumente pentru a merge
mai adânc, mai mult și mai departe:

submarine, submarine telecomandate,
chiar echipamente de scufundare.

Dar dacă vrem să explorăm
ultima frontieră a planetei,

trebuie să trăim acolo.

Trebuie să ne construim o cabană,
ca să zic așa, pe fundul oceanului.

Deci eram plin de curiozitate

când m-am dus să vizitez
o premiantă TED, dr. Sylvia Earle.

Poate ați auzit de ea.

Acum doi ani

a fost repartizată
la ultimul laborator subacvatic

ca să încerce să-l salveze,

pledând să nu fie demontat
și scos la suprafață.

Până acum am avut vreo duzină
de laboratoare pe fundul mării.

A mai rămas doar unul în lume,
la 14 km de coastă și la 20 m adâncime.

Se numește Aquarius [Vărsătorul].

Aquarius e pe de o parte un „dinozaur”,

un robot vechi ancorat pe fundul mării,

e monstrul Leviatan.

Pe de altă parte e o moștenire.

Vizitându-l mi-am dat seama
că timpul e pe sfârșite

dacă vreau să simt
ce înseamnă să devii un acvanaut.

Când înotam spre el, după multe luni
de chin și doi ani de pregătire,

habitatul acesta gata să ne primească

era ca o nouă casă.

Coborând la habitat și locuind în el
nu urmăream să rămânem înăuntru,

să locuim într-un spațiu
cât un autobuz școlar,

ci să ne permitem luxul de a avea timp
să ieșim și să explorăm,

să aflăm mai multe despre
această ultimă frontieră oceanică.

Am fost vizitați de macrofaună.

Această pisică-de-mare tărcată
se vede destul de des în oceane.

Dar de ce e așa important,
de ce vă arăt această imagine?

Pentru că acest animal
și-a adus și prietenii

și în loc să se comporte
ca animale marine tipice,

erau curioase față de noi,
străinii care s-au mutat în cartierul lor,

și făceau ceva cu planctonul.

Noi studiam tot felul
de animale și creaturi

și au venit tot mai aproape de noi.

Și cum aveam timp destul, acești locuitori
ai coralilor s-au obișnuit cu noi.

În mod normal ar fi trecut nepăsători,
dar s-au oprit.

Animalul acesta ne-a dat târcoale

pe toată durata de 31 de zile a misiunii.

Astfel misiunea 31 nu a urmărit
atât depășirea recordurilor,

cât stabilirea unei conexiuni om–ocean.

Având suficient timp am putut studia
animale ca rechinii și bibanii-de-mare,

în combinații nemaivăzute.

E ca și cum ai vedea câini și pisici
înțelegându-se bine împreună.

Am întâlnit animale
mult mai mari decât noi,

ca acest biban-de-mare uriaș
pe cale de dispariție,

care mai trăiește doar în Florida Keys.

Bineînțeles, orice vecin
după o vreme se plictisește.

Bibanul-de-mare a răcnit la noi,

iar răcnetul lui e atât de puternic
încât își paralizează prada cu el

și apoi o aspiră
într-o fracțiune de secundă.

Pentru noi e un semnal să ne întoarcem
în habitat și să-i lăsăm în pace.

Dar n-a fost doar o aventură,
misiunea a avut și un caracter serios.

Am făcut multă cercetare
și, datorită timpului suficient,

în 31 de zile am putut studia
ceea ce altfel ar fi durat peste trei ani.

Aici foloseam un PAM, adică
– sper să-mi iasă bine –

un fluorometru
cu pulsuri modulate în amplitudine.

Cercetătorii noștri de la FIU,
de la MIT și de la Northeastern

au putut măsura ce fac
recifele de corali în absența noastră.

Fluorometrul PAM
măsoară fluorescența coralilor,

care depinde de poluanții din apă
și aspecte legate de încălzirea globală.

Am folosit tot soiul
de instrumente avansate,

ca acestă sondă, pe care îmi place
s-o numesc proctologul bureților

și care măsoară viteza metabolismului,

în acest caz, al unui burete butoi,
supranumit sequoia oceanului.

Asta ne oferă o idee mai clară
despre ce să întâmplă sub apă,

cu privire la schimbările climatice

și modul în care ne va afecta
această dinamică aici pe uscat.

Apoi am studiat
comportamentul prădător-pradă.

E un subiect interesant pentru că,
dacă împuținăm prădătorii din recife,

atunci prada – bancurile de pești –
se comportă foarte diferit.

Ne-am dat seama nu doar că
nu mai au grijă de recife

– se reped între corali,
apucă niște alge, se întorc acasă –

ci încep să se disperseze
și să dispară din aceste recife.

Pe durata celor 31 de zile
am produs peste 10 articole științifice

pe fiecare din aceste subiecte.

Dar scopul aventurii
nu e numai de a învăța,

ci și de a oferi lumii această cunoaștere.

Iar în acest sens, mulțumită
unei echipe de ingineri de la MIT,

am putut folosi o cameră prototip
numită Edgertronic

pentru a filma imagini video
cu încetinitorul,

până la 20 000 de cadre pe secundă,

cu o cutiuță
care costă 3000 de dolari.

E disponibilă pentru toți.

Cu acest aparat avem
posibilitatea de a vedea

ce fac animalele obișnuite

și nu putem vedea din cauza vitezei.

Să vă arat o scurtă înregistrare
cu ce poate face acest aparat.

Vedeți cum iese bula netedă
din căștile noastre de scafandru.

Ne ajută să ne facem o idee

despre câteva din animalele
care ne-au ținut companie 31 de zile

și cărora în mod normal
nu le-am acorda atenție,

cum sunt crabii „pustnici”.

Să folosești o tehnologie avansată

care n-a fost proiectată pentru ocean
nu e mereu ușor.

Uneori a trebuit să punem aparatul invers,
să tragem un cablu până în laborator

și să-l declanșăm manual din laborator.

Dar ne permite

să observăm și să analizăm

din punct de vedere științific și tehnic

câteva din cele mai
surpinzătoare comportamente,

invizibile pentru om,

de exemplu această crevetă „călugăriță”

care încearcă să-și prindă prada

în circa 0,3 secunde.

Această lovitură are puterea
unui glonț de calibrul 22

și dacă ai încercat vreodată să vezi
un glonț în zbor, știi că e imposibil.

Dar acum putem vedea de exemplu
acești viermi „pom de Crăciun”,

care se strâng și se întind

în așa fel încât nu-i poți urmări
cu ochiul liber.

Sau acest pește care scuipă fire de nisip.

Acesta e un guvid „cu velă”.

Dacă te uiți la el în timp real

nici nu observi mișcarea înotătoarei

pentru că e foarte rapidă.

Ne-a prins foarte bine sub apă
că am avut WiFi.

Pe durata celor 31 de zile
am comunicat cu suprafața în timp real

și am arătat lumii ce făceam.

Concret, aici țineam un curs prin Skype
pe unul din cele șase continente

cu o parte din cei 70 000 de studenți
care au văzut zilnic aventura noastră.

Și anume aici le arăt o poză
pe care am făcut-o cu mobilul în apă

cu un biban-de-mare uriaș așezat pe fund.

Nu mai văzuserăm niciodată așa ceva.

Visez la ziua când vom avea
orașe subacvatice

și poate, cine știe, dacă vom împinge
limitele aventurii și cunoașterii

și dacă vom folosi cunoașterea aceasta
în comun cu ceilalți

vom putea rezolva tot felul de probleme.

Bunicul meu spunea:
„Oamenii protejează ceea ce iubesc.”

Tatăl meu se întreba: „Cum pot oamenii
să protejeze ceea ce nu înțeleg?”

M-am gândit la asta toată viața.

Nimic nu este imposibil.

Trebuie să visăm, trebuie să fim creativi,
avem cu toții nevoie de aventură

ca să creăm miracole
în cele mai întunecate momente.

Fie că e vorba de încălzirea globală,

de eradicarea sărăciei

sau de a restitui generațiilor viitoare
ce am crezut că ni se cuvinte,

este o aventură.

Și cine știe, poate că vom avea
orașe subacvatice

și poate unii dintre voi
sunteți viitorii acvanauți.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)