Școlile distrug creativitatea

Ken Robinson pledează, într-un discurs amuzant dar emoționant, pentru crearea unui sistem educațional care să încurajeze creativitatea, nu s-o distrugă.

Bună dimineața.

Ce mai faceți?

A fost grozav, nu-i așa?

Am fost impresionat de tot ce am văzut.

De fapt, plec.
(Râsete)

Au fost trei teme în esența conferinței,

relevante pentru ce vreau să discut.

Una dintre ele e extraordinara
dovadă a creativității umane

în toate prezentările de până acum
și în lumea de aici,

prin varietatea și gama largă
a prezentărilor.

A doua e că ne aflăm în situația
că habar n-avem ce va fi în viitor.

N-avem nici cea mai vagă idee
despre ce-ar putea ieși.

Mă interesează învățământul, de altfel
constat că pe toți îi interesează.

Nu-i așa?

Mi se pare interesant
când ești la o petrecere

și spui că lucrezi în învățământ...

De fapt nu prea te duci
la petreceri, sincer să fiu,

(Râsete)

dacă lucrezi în învățământ,
că nu te invită.

(Râsete)

Și nu te invită niciodată din nou;
mi se pare ciudat.

Dar dacă ești invitat
și te întreabă cineva cu ce te ocupi

și spui că lucrezi în învățământ,
îi vezi cum se albesc la față.

„O, Doamne, de ce eu?”
(Râsete)

„Ies și eu o dată toată săptămâna.”
(Râsete)

Dar dacă-i întrebi despre educația lor,
te pun la perete.

Pentru că e unul din lucrurile
la care ținem mult. Am dreptate?

La fel ca religia, banii și alte lucruri.

Sunt deci foarte interesat de educație
și cred că toți suntem.

Avem un mare interes personal,

parțial pentru că educația e cea care
ne va duce la viitorul greu de imaginat.

Hai ne gândim:
copiii care încep școala anul acesta

se vor pensiona în 2065.

Nimeni nu are habar

– în ciuda acestei parade a cunoașterii
din ultimele patru zile –

cum va arăta lumea peste 5 ani.

Și totuși trebuie să-i educăm
pentru viitor.

Imprevizibilul situației e extraordinar.

A treia parte e că - și toți suntem
perfect de acord cu asta -

copiii au capacități
extraordinare de inovație.

Aseară Sirena a fost o minune, nu-i așa?
Doar văzând ce poate să facă.

Excepțională, dar nu atât de excepțională
în raport cu vârsta copilăriei.

E o persoană cu dedicare extraordinară
care și-a descoperit un talent.

Eu afirm că toți copiii
au talente extraordinare,

Iar noi le risipim, fără milă chiar.

Vreau să vorbesc despre educație
și despre creativitate.

Eu afirm că acum, creativitatea
e la fel de importantă în educație

ca și învățătura și ar trebui
să le acordăm aceeași importanță.

(Aplauze) Mulțumesc.

Asta-i tot, de fapt.
Vă mulțumesc. (Râsete)

Așadar... mai am 15 minute...
(Râsete)

Păi, m-am născut...
(Râsete)

Recent am auzit o poveste
- îmi place să o spun -

despre o fetiță la ora de desen.
Avea 6 ani și stătea în spate, desenând.

Învățătoarea spunea că fetița
aproape niciodată nu era atentă,

dar la ora de desen, era.

Învățătoarea fascinată s-a dus la ea:
„Ce desenezi?”

Fetița a spus:
„Îl desenez pe Dumnezeu”.

„Dar nimeni nu știe cum arată Dumnezeu”,
a spus învățătoarea.

„Vor ști imediat!”, a răspuns micuța.

(Râsete)

Când fiul meu avea 4 ani, în Anglia -

de fapt, avea 4 ani
peste tot în lume, sincer. (Râsete)

Dacă e să fim corecți,
avea 4 ani oriunde am fost în acel an.

A jucat în „Nașterea Domnului".

Vă amintiți povestea?

A fost o poveste mare.
Mel Gibson a realizat continuarea.

Poate ați văzut-o: „Nașterea II”.
Dar James l-a interpretat pe Iosif,

și am fost entuziasmați.
Îl consideram un rol principal.

Locul era ticsit de „agenți” în tricouri
inscripționate cu

„James Robinson ESTE Iosif!”
(Râsete)

Nu trebuia să vorbească,
dar știți partea când intră cei 3 regi.

Ei vin cu daruri
și aduc aur, tămâie și smirnă.

Stăteam acolo și cred că n-au intrat
în ordinea corectă.

Am vorbit cu fiul meu după,
și l-am întrebat dacă e în regulă cu asta.

„Da. Ce, n-a fost bine?”
Și-au schimbat doar locurile.

Cei trei băieți au intrat,
copii de 4 ani cu prosoape pe cap

și au pus niște cutii pe jos.

Primul a spus: „Îți aduc aur”.
Al doilea: „Îți aduc smirnă”.

Iar al treilea: „Frank a trimis asta”.
(tămâie = frankincense în engleză)(Râsete)

(Râsete)

Comun aici e că copiii vor încerca.
Dacă nu știu, vor încerca oricum.

Am dreptate?
Nu le e teamă de greșeală.

Nu spun că a greși
e același lucru cu a fi creativ.

Știm că dacă nu ești pregătit să greșești,
nu vei veni niciodată cu ceva original.

Dacă nu ești pregătit să greșești.

Până la maturitate,
majoritatea pierd acestă capacitate.

Le e frică să greșească.

Conducem companiile în felul acesta.
Stigmatizăm greșelile.

Derulăm acum sisteme naționale de educație
în care greșelile sunt cel mai rău lucru.

Rezultatul e că educăm oamenii
să-și piardă capacitățile creative.

Picasso a spus odată că
toți copii se nasc artiști.

Problema e să rămâi artist
pe măsură ce crești.

Cred cu pasiune că creativitatea
nu o dobândim pe măsură ce creștem,

ci o pierdem.
De fapt, suntem educați s-o pierdem.

De ce?

Am locuit în Stratford-pe-Avon
până acum 5 ani.

De fapt, ne-am mutat
din Stratford în Los Angeles.

Vă imaginați ce tranziție ușoară a fost.
(Râsete)

Locuiam în Snitterfield,
chiar lângă Stratford,

locul de naștere
al tatălui lui Shakespeare.

Vă vine vreun gând?
Mie îmi venise.

Nu vă gândeați că Shakespeare
avea un tată, nu?

Pentru că nu vi-l imaginați
pe Shakespeare copil, nu?

Shakespeare la 7 ani.
Eu nu m-am gândit la asta.

A avut 7 ani la un anumit moment dat
și un profesor de engleză, nu?

(Râsete)

Cât de enervant o fi fost?
(Râsete)

„Trebuie să te străduiești mai mult!”

(Râsete)

Trimis la culcare de tatăl său,
„Shakespeare, treci la culcare, ACUM!”

„Și pune jos creionul!”

„Și nu mai vorbi așa!”
(Râsete)

„Zăpăcești oamenii!”
(Râsete)

Oricum, ne-am mutat
din Stratford în Los Angeles,

și vă spun câteva ceva despre tranziție.

Băiatul meu nu voia să vină.
Am doi copii.

El are 21 acum, fiica mea 16.

Nu voia să vină în Los Angeles.
Îl încânta, dar avea o prietenă în Anglia.

Era dragostea vieții lui.
Sarah. O știa de o lună.

(Râsete)

Avuseseră a patra aniversare!

E mult o lună când ai 16 ani.
Era foarte supărat pe avion:

„N-o să găsesc niciodată o fată ca Sarah!”

Noi, sincer, eram chiar fericiți,
(Râsete)

pentru că ea a fost
principalul motiv al plecării noastre.

(Râsete)

Dar ceva e surprinzător când te muți
în America și călătorești prin lume:

fiecare sistem educațional de pe Pământ
are aceeași ierarhie a disciplinelor.

Toate. Nu contează unde mergi.
Ai crede că e altfel, dar nu e.

Primele sunt matematica și limbile,
apoi științele umaniste,

iar ultimele sunt artele.
Peste tot pe Pământ.

Și în aproape fiecare sistem,
e o ierarhie în cadrul artelor.

Arta și muzica au un statut mai important
decât drama și dansul.

Nu există sistem educațional pe planetă
să-i învețe dansul, zilnic, pe copii

așa cum îi învață matematică.
De ce?

De ce nu?
Cred că e chiar important.

Cred că matematica e foarte importantă,
dar și dansul e.

Copiii dansează tot timpul
dacă le e permis. Și noi la fel.

Toți avem un corp, nu?
Nu știu eu bine? (Râsete)

(Râsete)

Pe măsură ce cresc,
îi educăm progresiv, de la talie în sus.

Apoi ne concentrăm pe cap.
Mai ales pe o parte.

Dacă ai vizita sistemul educațional
ca extraterestru

și te-ai întreba la ce folosește,
concluzia ar fi,

- dacă te iei după rezultate,
după cine reușește în acest sistem,

cine face totul cum trebuie, cine primește
toate laudele, cine sunt câștigătorii -

concluzia e că întregul scop
al educației publice din lume

e să producă profesori universitari.
Nu-i așa?

Ei sunt cei din vârf.
Și eu am fost unul. Poftim!

(Râsete)

Îmi plac profesorii universitari,

dar n-ar trebui să-i considerăm
realizarea supremă a umanității.

Sunt doar o formă de viață.
O altă formă de viață.

Dar sunt oarecum ciudați,
și o spun cu afecțiune pentru ei.

E ceva ciudat cu profesorii, - nu toți,
dar de obicei - trăiesc în capul lor.

Trăiesc acolo sus și puțin într-o parte.

Sunt separați de trup, literal vorbind.

Pentru ei, corpul e un mijloc
de transport pentru cap.

(Râsete)
Nu-i așa?

E un mod de a-și duce capul la întâlniri.
(Râsete)

Dacă vreți dovada reală
a experiențelor extracorporale,

mergeți la o conferință rezidențială
a academicienilor seniori,

și asistați la discoteca din ultima seară.
(Râsete)

Veți vedea bărbați și femei în toată firea
zvârcolindu-se incontrolabil,

fără ritm.
(Râsete)

Așteptând închiderea ca să meargă acasă
să scrie o lucrare despre asta.

Sistemul nostru de învățământ e clădit
pe ideea de abilitate academică.

Cu un motiv. Întregul sistem
a fost inventat în toată lumea,

- nu existau sisteme publice de învățământ
înainte de secolul XIX -

toate au apărut
pentru nevoile industrializării.

Așa că ierarhia se bazează pe două idei.

Prima - cele mai folositoare materii
pentru muncă sunt cele mai importante.

Probabil ați fost îndepărtați în școală,
ușor, în copilărie, de ce vă plăcea,

pe motiv că nu veți obține o slujbă bună
făcând acel lucru. Corect?

Nu cânta, nu vei fi un muzician;
nu urma artele, nu vei fi un artist.

Sfat nevinovat, acum, total greșit!

Toată lumea e cuprinsă de o revoluție.

A doua e abilitatea academică,
care domină viziunea despre inteligență

pentru că universitățile au creat sistemul
după propria lor imagine.

Vă dați seama că întreg sistemul public
de învățământ e un proces prelungit

de intrare la universitate.

Consecința e că mulți oameni talentați,
geniali și creativi, cred că nu-s așa,

pentru că la ce erau buni în școală
nu era apreciat sau chiar era stigmatizat.

Nu cred că ne permitem
să continuăm pe acest drum.

În următorii 30 de ani, după UNESCO,
în lume vor fi mai mulți absolvenți

decât toți absolvenții din trecut.

Și e combinația tuturor lucrurilor
despre care am vorbit:

tehnologia și efectele ei asupra muncii,

și demografia cu creșterea
explozivă a populației.

Brusc, diplomele nu mai valorează nimic.
Nu-i așa?

Când eram student, dacă aveai diplomă,
aveai un loc de muncă.

Nu aveai loc de muncă,
pentru că nu voiai unul.

Sincer, eu nu voiam unul.
(Râsete)

Acum, copiii cu diplome se întorc acasă
și continuă cu jocurile video.

Pentru că îți trebuie un master,
când înainte era suficientă licența,

și acum îți trebuie și doctorat.
E un proces de inflație academică,

care dovedește că întreaga structură
educațională ne fuge de sub picioare.

Trebuie să ne revizuim
conceptul despre inteligență.

Știm trei lucruri despre inteligență.

1. E diversă. Vedem lumea
prin prisma simțurilor:

gândim vizual, prin sunete, chinestezic,
abstract, prin mișcare.

2. Inteligența e dinamică.

Dacă considerăm interacțiunile din creier,
cum am auzit ieri în câteva prezentări,

inteligența e admirabil de interactivă.
Creierul nu e împărțit în compartimente.

Creativitatea, pe care eu o definesc
ca proces de creare de idei originale

care au valoare, cel mai frecvent apare
din interacțiunea modurilor diferite

de a vedea lucrurile,
din prisma disciplinelor diferite.

Există o punte între cele două jumătăți
ale creierului, numită „corpus callosum”.

E mai gros la femei.

O completez pe Helen, de ieri -
probabil de asta femeile sunt mai bune

la sarcini concomitente.
Pentru că sunteți, nu-i așa?

E un morman de cercetări,
dar știu din viața personală.

Dacă soția gătește acasă, nu des,

din fericire...
(Râsete)

...E bună la anumite lucruri,
dar dacă gătește, vorbește și la telefon,

vorbește cu copiii, zugrăvește tavanul,
face operații pe cord, aici.

Dacă gătesc eu, ușa e închisă,
copiii afară, telefonul în furcă,

dacă ea intră în bucătărie,
mă enervez și-i spun:

„Terry, te rog, încerc să fac ochiuri...”
(Râsete)

(Râsete)

„Lasă-mă-n pace.”

Știți dilema filozofică:

dacă un copac cade în pădure
și nimeni nu-l aude, s-a întâmplat?

O țineți minte?

Recent am văzut un tricou pe care scria:
„Dacă un bărbat își spune părerea

într-o pădure și nicio femeie nu-l aude,
nici atunci n-are dreptate?”

(Râsete)

Al treilea lucru despre inteligență
e că e distinctă.

Scriu o carte acum, numită „Epifanie”,
bazată pe interviuri

despre cum și-au descoperit unii talentul.
Sunt fascinat cum au ajuns la asta.

A pornit de la o discuție cu o femeie
extraordinară despre care majoritatea

n-au auzit niciodată: Gillian Lynne.
Ați auzit de ea? Unii da.

E coregraf și toți îi cunoașteți munca.

A făcut coregrafia la „Pisicile”
și „Fantoma de la Operă”. E minunată.

Făceam parte din comisia
„Royal Ballet”, în Anglia, cum se și vede.

(Râsete)

Într-o zi, am luat masa cu Gillian
și am întrebat-o:

„Cum ai devenit dansatoare?”

A fost interesant.
La școală era fără speranță.

Școala, în anii '30, le-a scris părinților:

„Credem că Gillian
are o problemă de învățare”.

Nu se putea concentra, era agitată.
Acum am spune că avea ADHD. Nu?

Dar asta era în anii 1930,
iar ADHD-ul nu se inventase încă.

Nu era o boală disponibilă.
(Râsete)

Oamenii nu știau că o pot avea.
(Râsete)

S-a dus să o vadă un specialist.
A intrat într-o cameră tapetată cu stejar,

cu mama de mână și a trebuit
să stea pe scaun, deoparte.

A stat pe mâini 20 de minute,
cât timp doctorul a vorbit cu mama

despre problemele ei de la școală -

că deranja orele, că întârzia
cu temele... Copil de 8 ani.

La final, doctorul s-a așezat lângă ea:

„Gillian, am ascultat-o pe mama ta și,
vreau să vorbesc cu ea între patru ochi.”

„Așteaptă aici. Ne întoarcem repede.”
Au ieșit și au lăsat-o.

Ieșind, el a pornit radioul de pe birou
și i-a spus mamei: „Stați și priviți-o”.

În momentul în care au ieșit,

ea era în picioare,
mișcându-se pe ritmul muzicii.

Au privit-o câteva minute,
iar el s-a întors către mama ei:

„D-nă Lynne, Gillian nu e bolnavă.
E dansatoare.

Duceți-o la o școală de dans.”
Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?”

„M-a dus. Nu-ți pot descrie
cât de minunat a fost!

Am intrat într-o încăpere
plină de oameni ca mine.

Oameni ce nu puteau sta liniștiți,
care trebuiau să se miște ca să gândească.”

Făceau balet, step, jazz,
dans modern, contemporan.

Apoi o audiție la Școala Regală de Balet
și a devenit dansatoare solo

și a avut o carieră strălucitoare
la Royal Ballet.

A absolvit Școala Regală de Balet

și a înființat propria societate:
Societatea de Dans Gillian Lynne,

l-a întâlnit pe Andrew Lloyd Webber.

E responsabilă pentru unele dintre
cele mai de succes producții

de teatru muzical din istorie,
a încântat milioane de oameni.

Și e multimilionară.

Altcineva i-ar fi dat medicamente
și i-ar fi spus să se liniștească.

(Aplauze)

Cred că se rezumă la asta:
Al Gore a vorbit seara trecută

despre ecologie și de revoluția
pornită de Rachel Carson.

Cred că singura speranță pentru viitor e
să adoptăm noul concept de ecologie umană,

în care să începem să reclădim concepția
despre bogăția potențialului uman.

Sistemul educațional ne-a minat mințile
la fel cum minăm planeta:

pentru un anumit produs.
Și pe viitor, nu ne va fi de folos.

Trebuie regândite principiile fundamentale
după care ne educăm copiii.

Un citat minunat din Jonas Salk:

„Dacă toate insectele
ar dispărea de pe Pământ,

în 50 de ani, întreaga viață
de pe Pământ ar înceta.

Dacă toate ființele umane
ar dispărea de pe Pământ, în 50 de ani

toate formele de viață ar prospera”.
Și are dreptate.

TED celebrează darul imaginației umane.

Trebuie să avem grijă
să-l folosim cu înțelepciune

ca să evităm unele scenarii discutate.

Vom reuși doar dacă tratăm capacitatea
creativă ca pe o comoară, cum și este,

iar pe copii ca pe speranța
pe care o reprezintă.

Sarcina noastră e să le educăm
întreaga ființă pentru acest viitor.

Apropo, s-ar putea
noi să nu-l apucăm, dar ei da.

Treaba noastră e să-i ajutăm
să realizeze ceva în el.

Vă mulțumesc din suflet.

(Aplauze)