Poate fi prejudecata un lucru bun?

Ne gândim adesea la părtinire și prejudecată ca fiind înrădăcinate în ignoranță. Dar, așa cum încearcă psihologul Paul Bloom să arate, prejudecata este adesea firească, ba chiar morală. Cheia este, spune Bloom, să înțelegem modul cum operează părtinirile noastre, astfel încât să preluăm controlul când o iau razna.

Când ne gândim la prejudecăți și simpatii,

tindem să ne gândim
la oameni proști și răi

care fac lucruri stupide și rele.

Această idee este bine rezumată

de către criticul britanic William Hazlitt

care a scris
„Prejudecata e copilul ignoranței.”

Vreau să încerc să vă conving aici

că acest lucru este greșit.

Vreau să încerc să vă conving

că prejudecata și părtinirea

sunt naturale, adesea raționale,

și uneori chiar morale,

și odată ce înțelegem asta,

ne găsim într-o poziție mai bună
de a le desluși

când o iau razna,

când au consecințe oribile,

și de a ști ce să facem

când se întâmplă asta.

Să începem cu stereotipuri.
Vă uitați la mine,

îmi știți numele,
știți câte ceva despre mine

și puteți face anumite raționamente.

Mi-ați putea ghici etnia,

afilierea politică, credințele religioase.

Iar aceste raționamente
tind să fie precise.

Ne pricepem bine la asta.

Ne pricepem foarte bine la asta

pentru că abilitatea
de a opera cu stereotipuri

nu e un capriciu arbitrar al minții,

ci mai degrabă e o mostră

a unui proces mai general,

însemnând că avem experiență cu lucrurile
și oamenii care se împart în categorii,

și ne putem folosi experiența
de a generaliza

când apar noi membri ai acestor categorii.

Toată lumea de aici are experiență

cu scaune, mere și câini,

și pe baza acestora, puteți vedea

exemple nefamiliare și puteți ghici,

puteți sta pe scaun,

mânca mărul, câinele știți că ar lătra.

Acum am putea să ne înșelăm.

Scaunul s-ar putea prăbuși
dacă stați pe el,

mărul ar putea fi otrăvit,
câinele ar putea să nu latre,

de fapt, acesta e câinele meu Tessie
care nu latră.

Dar în cea mai mare parte,
suntem buni la asta.

De obicei, facem supoziții bune

atât în domeniul social cât și non-social,

și dacă nu am putea face asta,

dacă n-am face supoziții legate
de situațiile noi,

nu am supraviețui.

Hazlitt, mai târziu în eseul său minunat,

recunoaște acest lucru.

Scrie „Fără ajutorul prejudecății
și al deprinderilor,

nu mi-aș putea găsi drumul prin cameră;

și nici n-aș ști nicăieri cum să procedez

și nici ce să simt
în nicio relație din viață.”

Sau să luăm părtinirea.

Câteodată, împărțim lumea

între noi și ei,
în grup și în afara grupului,

și când facem asta
uneori știm că facem ceva greșit

și suntem oarecum rușinați.

Dar alteori suntem mândri.

Recunoaștem deschis.

Exemplul meu favorit

e o întrebare care a venit de la public

într-o dezbatere republicană
înaintea ultimelor alegeri.

(Video) Anderson Cooper:
Ajungem la întrebarea ta,

întrebarea din sală cu ajutorul străin?
Da, doamnă.

Femeia: Poporul american suferă

în țara noastră acum.

Dar noi continuăm
să trimitem ajutor străin

altor țări

când avem nevoie
de tot ajutorul pentru noi?

AC: Domnule guvernator Perry, ce ziceți?

(Aplauze)

Rick Perry: Absolut, cred că este...

Paul Bloom: Toți cei de pe scenă

au fost de acord cu premisa întrebării,

ca americani, ar trebui
să ne pese mai mult

de americani decât de alții.

Oamenii sunt adesea influențați

de sentimente de solidaritate,
loialitate, mândrie, patriotism,

față de țara lor sau grupul lor etnic.

Indiferent de vederile politice,
mulți sunt mândri că sunt americani,

și preferă americanii altor țări.

Rezidenții altor țări
simt la fel despre națiunea lor,

și simțim la fel despre etnia noastră.

Poate unii nu sunteți de acord.

Poate unii sunteți așa cosmopoliți

încât credeți că etnia și naționalitatea

nu ar trebui să dețină greutate morală.

Dar chiar și voi, sofisticații, acceptați

că ar trebui să existe o atracție

către un grup, către prieteni sau familie,

oameni de care sunteți apropiați,

chiar și voi distingeți

între noi și ei.

Această diferență e destul de naturală

și adesea destul de morală,
dar o poate lua razna,

și asta a făcut parte din cercetarea

marelui psiholog social Henri Tajfel.

Tajfel s-a născut în Polonia în 1919.

A plecat la universitate în Franța,

ca evreu nu putea merge
la universitatea din Polonia,

și apoi s-a înrolat în armata franceză

în al Doilea Război Mondial.

A fost prins și a sfârșit
într-un lagăr de război ca prizonier,

a fost o perioadă grea pentru el,

dacă s-ar fi descoperit că e evreu

ar fi putut fi trimis
într-un lagăr de concentrare,

unde probabil nu ar fi supraviețuit.

De fapt, când s-a sfârșit războiul
și a fost eliberat,

majoritatea prietenilor
și rudelor muriseră.

S-a implicat în multe activități.

A ajutat orfanii războiului.

Dar a avut un continuu interes

în știința prejudecății,

iar când a apărut
o bursă britanică prestigioasă

despre stereotipuri, a candidat,

și a câștigat,

și apoi și-a început cariera uimitoare.

Cariera lui a început cu intuiția

că ceea ce credeau majoritatea

despre Holocaust era greșit.

Mulți oameni la acea vreme,

au considerat Holocaustul un fel de

greșeală tragică din partea germanilor,

o corupție tragică,
o personalitate autoritară.

Tajfel a respins asta.

Tajfel spunea că
ceea ce vedem în Holocaust

e doar o exagerare

a unor procese psihologice normale

care există în fiecare dintre noi.

Pentru a explora asta,
a făcut o serie de studii clasice

cu adolescenți britanici.

Într-unul dintre studii,

a pus adolescenților britanici
tot felul de întrebări,

și pe baza răspunsurilor, a spus,

„M-am uitat la răspunsurile voastre
și pe baza lor

am ajuns la concluzia că sunteți fie...”

– le-a spus la jumătate –

„fie un iubitor al operei lui Kandinsky,

fie un iubitor al operei lui Klee.”

Era complet fictiv.

Răspunsurile n-aveau legătură
cu Kandinsky sau Klee.

Posibil că nici nu auziseră de artiști.

I-a împărțit pur și simplu arbitrar.

Dar a descoperit
că această categorisire a contat,

așa încât ulterior,
când a oferit bani subiecților,

ei au preferat să dea banii

membrilor propriului grup

decât membrilor celuilalt grup.

Mai rău, erau mai degrabă interesați

în a stabili o diferență

între grupul lor și alte grupuri,

renunțau la bani pentru propriul lor grup

dacă procedând astfel puteau da
celuilalt grup mai puțin.

Această părtinire
pare să apară destul de devreme.

Colega și soția mea, Karen Wynn, la Yale,

a făcut studii despre bebeluși

în care expune bebelușii unor păpuși,

iar păpușile au anumite preferințe
legate de mâncare.

Uneia dintre păpuși
îi plăcea fasolea verde.

Celeilalte păpuși
îi plăceau biscuiții graham.

Testează preferințele de mâncare
ale bebelușilor,

iar bebelușii de regulă
preferă biscuiții cu graham.

Însă întrebarea este, sunt influențați bebelușii

în modul cum tratează păpușile?
Da, contează mult.

Aceștia tind să prefere păpușa,

cu aceleași gusturi la mâncare ca și ei,

și mai rău, preferă păpușile

care pedepsesc păpușa
cu gusturi diferite de mâncare.

(Râsete)

Vedem acest tip de psihologie
in-group / out-group tot timpul

în dezbaterile politice,

în cadrul grupurilor
cu ideologii diferite.

O vedem la extrem în caz de război,

unde celui din afara grupului
nu i se oferă mai puțin,

ci este dezumanizat,

ca în perspectiva nazistă a evreilor

ca paraziții sau păduchii,

sau perspectiva americană
a japonezilor ca șobolani.

Stereotipurile pot de asemenea fi greșite.

Adesea sunt raționale și utile,

însă câteodată sunt iraționale,

dau răspunsuri greșite,

și alteori

duc la consecințe total imorale.

Cazul cel mai mult studiat

este cazul legat de rasă.

A fost un studiu recent

înainte de alegerile din 2008

în care psihologii sociali
s-au uitat la măsura

în care candidații
au fost asociați cu America,

ca într-o asociere cu steagul american.

Unul dintre studii i-a comparat

pe Obama și McCain
și s-a descoperit că McCain

e considerat mai american decât Obama,

și într-o măsură oamenii nu sunt
surprinși să audă asta.

McCain e celebrat ca eroul de război,

și mulți au afirmat explicit

că are o poveste mai americană
decât Obama.

Însă l-au comparat pe Obama

și cu prim-ministrul britanic Tony Blair,

și au descoperit că până și Blair

era mai american decât Obama,

chiar dacă subiecții au înțeles explicit

că nu este deloc american.

Însă reacționau desigur
la culoarea pielii.

Aceste stereotipuri și părtiniri

au consecințe reale,

atât subtile cât și importante.

Într-un studiu recent, cercetătorii
au pus o reclamă pe eBay

pentru vânzarea de cărți de baseball.

Unele erau ținute de mâini albe,

altele de mâini negre.

Erau aceleași cărți de baseball.

Cele ținute de mâini negre

au obținut mai puține oferte

decât cele ținute de mâini albe.

În cercetarea realizată la Stanford,

psihologii au cercetat cazul oamenilor

judecați pentru uciderea unui alb.

În condiții egale,

se pare că ai mai multe șanse
să fii executat

dacă arăți ca persoana din dreapta

decât ca persoana din stânga,

și asta în mare parte pentru că

barbatul din dreapta pare negru,

mai mult afro-american,

și se pare că asta
ne influențează deciziile

despre ce poți face legat de el.

Acum că știm asta,

cum putem combate acest lucru?

Sunt câteva posibilități.

Una este de a apela

la reacțiile emoționale ale oamenilor,

de a apela la empatia oamenilor,

și adesea facem asta prin povești.

Dacă ești un părinte cu orizonturi largi

și vrei să-ți încurajezi copii

să creadă
în meritele familiilor netradiționale,

le dăruiești o carte de genul ăsta.
[„Heather are două mame”]

Dacă ești conservator
și ai o atitudine diferită,

le-ai dărui o carte ca asta.

(Râsete)
[”Mamă, sunt niște liberali sub pat!”]

Dar în general poveștile pot transforma
străinii în oameni care contează,

și ideea că ne pasă de oameni

când ne gândim la ei ca indivizi

e o idee des întâlnită în istorie.

Stalin cică ar fi spus:

„O singură moarte e o tragedie,
un milion de morți e statistică.”

Iar Maica Tereza a spus:

„Dacă mă uit la mulțime nu voi acționa.
Dacă mă uit la un om, da.”

Psihologii au cercetat asta.

De exemplu, într-un studiu,

oamenilor li s-a dat o listă de fapte
despre o criză,

și s-a dorit să se afle
cât de mult vor dona

pentru a rezolva această criză,

iar altui grup
nu i s-a oferit niciun fel de date,

ci li s-a spus de un individ

și li s-a dat un nume și o față.

Acestuia i s-a oferit mult mai mult.

Nu cred că asta e un secret

pentru oamenii implicați
în munca de caritate.

Nu există tendința de-a obosi oamenii

cu fapte și statistici.

Mai degrabă, le arătați fețe,

le arătați oameni.

E posibil ca prin a ne lărgi simpatiile

față de un individ, să se împrăștie

către un grup
căruia îi aparține individul.

Aceasta este Harriet Beecher Stowe.

Povestea, probabil neautentică,

e că președintele Lincoln a invitat-o

la Casa Albă în mijlocul Războiului Civil

și i-a spus: „Deci tu ești micuța doamnă
care a început acest mare război.”

Vorbea despre „Coliba unchiului Tom”

„Coliba unchiului Tom” nu e o mare
carte despre filozofie

sau despre teologie sau literatură,

dar face o treabă minunată

în a-i face pe oameni să se pună în locul
unora cu care altfel nu se pot identifica,

să se pună în locul sclavilor.

Și acesta probabil a fost catalizator

pentru o mare schimbare socială.

Recent, uitându-ne la America

în ultimele decenii,

există motive să credem
că spectacole ca „The Cosby Show”

a schimbat radical atitudinile
față de afro-americani,

pe când spectacole ca
„Will and Grace” și „Modern Family”

au schimbat atitudinile americanilor
față de homosexuali.

Nu cred că este o exagerare să spun

că factorul major în schimbarea morală
în America a fost o comedie de situație.

Dar nu sunt doar emoții,

și vreau să închei prin a face apel
la puterea rațiunii.

Pe undeva în această carte minunată

„Îngerii mai buni ai firii noastre”

Steven Pinker spune:

Vechiul Testament spune
să-ți iubești vecinul,

Noul Testament spune
să-ți iubești dușmanul,

dar eu nu-i iubesc pe niciunul dintre ei,
nu chiar,

dar nu vreau să-i omor.

Știu că am obligații față de ei,

însă sentimentele mele morale față de ei,
credințele mele morale

despre cum trebuie să mă comport,

nu sunt bazate pe dragoste.

Se bazează pe înțelegerea
drepturilor umane,

credința că viața lor
e valoroasă pentru ei

la fel cum viața mea este pentru mine.

Pentru a argumenta asta, spune o poveste

a unui mare filozof, Adam Smith.

Vreau să spun această poveste,

deși o s-o schimb puțin

adaptată la timpurile moderne.

Adam Smith începe prin a vă cere
să vă imaginați moartea a mii de oameni

și să vă imaginați că miile de oameni

sunt într-o țară pe care nu o cunoașteți.

Ar putea fi China sau India
sau o țară din Africa.

Smith întreabă cum ați reacționa?

Ați putea spune că asta e

și v-ați vedea de viață.

Dacă ați deschide New York Times

și ați descoperi vestea,
și asta ni se întâmplă tot timpul,

ne vedem de viață.

Imaginați-vă, în schimb, spune Smith,

că ați afla că mâine

vi s-ar tăia degetul.

Spune Smith, asta ar însemna foarte mult.

Nu ați dormi în acea noapte

gândindu-vă la asta.

Asta dă naștere la întrebarea:

ați sacrifica mii de vieți

pentru a vă salva degetul?

Răspundeți-vă singuri,

dar Smith spune, categoric nu,

ce gând oribil.

Și apare întrebarea,

și deci, cum spune Smith,

„Când sentimentele noastre pasive
sunt mai mereu

atât de meschine și egoiste,

de ce principiile noastre active

sunt adesea atât de generoase și nobile?”

Smith răspunde: „Este rațiunea,

principiul, conștiința.

Ne cheamă,

cu o voce capabilă de a uimi
cele mai obraznice pasiuni ale noastre,

suntem unul dintr-o multitudine,

cu nimic mai bun decât oricare altul.”

Și această ultimă parte e adesea descrisă

ca principiul impațialității.

Acest principiu se manifestă

în toate religiile din lume,

în toate versiunile diferite
ale regulii de aur,

și în toate filozofiile morale ale lumii,

care diferă în multe feluri

însă împărtășesc supoziția
că ar trebui să judecăm moralitatea

dintr-un punct de vedere neutru.

Cea mai bună articulare a acestei opinii

este pentru mine
nu de la vreun teolog sau filozof,

ci de la Humphrey Bogart

la finalul filmului „Casablanca”

– avertizez că dau de gol sfârșitul –

îi spune iubitei că trebuie să se despartă

pentru binele general,

și îi spune
– n-o să-i imit accentul –

îi spune: „Nu-i greu să vezi
că problemele a trei oameni mărunți

nu fac nici cât o ceapă degerată
în această lume nebună.”

Rațiunea ne poate face
să ne ignorăm pasiunile.

Rațiunea ne poate motiva

să ne lărgim empatia,

ne poate motiva să scriem o carte
precum „Coliba unchiului Tom”,

sau să citim o astfel de carte,

rațiunea ne poate motiva să creăm

obiceiuri și tabuuri și legi

care ne vor constrânge

de la a acționa după impulsuri

când simțim ca ființe raționale
că ar trebui să fim constrânși.

Ăsta-i rolul constituției.

O constituție e ceva stabilit în trecut

care se aplică acum în prezent

și spune

că indiferent dacă ar trebui să realegem

un președinte popular
pentru al treilea mandat,

indiferent cât de mulți americani
ar putea alege

că vor să restabilească
instituția sclaviei, nu putem.

Ne-am limitat.

Și ne limităm și în alte moduri.

Știm că atunci când vine vorba
de a alege pe cineva

pentru un job, pentru un premiu,

suntem puternic părtinitori
în funcție de rasa lor,

de genul lor,

de cât de atrăgători sunt,

și câteodată am putea spune,
„Ei bine, așa ar trebui să fie.”

Dar alteori spunem: „Asta e greșit.”

Și pentru a combate asta,

nu încercăm mai tare,

ci mai degrabă stabilim situații

unde aceste alte surse de informații
nu ne pot distorsiona.

De aceea multe orchestre

audiază muzicienii din spatele unui ecran,

ca singura informație pe care o au
să fie informația care contează pentru ei.

Cred că prejudecata și părtinirea

ilustrează o dualitate fundamentală
a naturii umane.

Avem sentimente de curaj,
instincte, emoții,

care ne afectează judecata și acțiunile

în bine și în rău,

dar suntem capabili
și de o deliberare rațională

și de o planificare inteligentă

și le putem folosi pe acestea
în unele cazuri,

ne putem accelera și hrăni emoțiile,

iar în alte cazuri le putem inhiba.

Și astfel,

rațiunea ne ajută
să creăm o lume mai bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)