Poate fi prejudecata un lucru bun?

Ne gândim adesea la favorizare și prejudecată ca fiind înrădăcinite în ignoranță. Dar așa cum încearcă psihologul Paul Bloom să arate, prejudecata este adesea firească...chiar morală. Cheia este, așa cum spune Bloom, de a înțelege modul cum lucrează înclinațiile noastre - astfel încât să preluăm controlul când sunt greșite.

Când ne gândim la prejudecăți și simpatii,

tindem să ne gândim la oameni proști și răi

care fac lucruri stupide și rele.

Această idee este bine rezumată

de către criticul britanic William Hazlitt

care a scris
"Prejudecata e copilul ignoranței."

Vreau să încerc să vă conving aici

că acest lucru este greșit.

Vreau să încerc să vă conving

că prejudecata și părtinirea

sunt naturale, adesea raționale,

și uneori chiar morale,

și cred că odată ce înțelegem asta,

ne găsim într-o poziție mai bună
de a le desluși

când sunt greșite,

când au consecințe oribile,

și de a ști ce să facem

când se întâmplă asta.

Să începem cu stereotipuri.
Vă uitați la mine,

știți numele meu,
știți anumite lucruri despre mine,

și puteți face anumite raționamente.

Ați putea ghici etnia mea,

afilierea politică, credințele mele religioase.

Ideea este că, aceste raționamente
tind să fie precise.

Ne pricepem bine la asta.

Ne pricepem foarte bine la asta

pentru că abilitatea de a stereotipa oamenii

nu e un capriciu arbitrar al minții,

ci mai degrabă e o mostră

a unui proces mai general,

înseamnînd că avem experiență

cu lucrurile și oamenii din lume

care se împart în categorii,

și putem folosi experiența noastră
pentru a face generalizări

legate de aparițiile noi din aceste categorii.

Toată lumea de aici are experiență

cu scaune, mere și câini,

și pe baza acestora, puteți vedea

exemple nefamiliare și puteți ghici,

puteți sta pe scaun,

mânca mărul, câinele știți că ar lătra.

Acum am putea să ne înșelăm.

Scaunul ar putea să se prăbușească
dacă stați pe el,

mărul ar putea fi otrăvit,
câinele ar putea să nu latre,

de fapt, acesta e câinele meu Tessie
care nu latră.

Dar în cea mai mare parte,
suntem buni la asta.

De obicei, facem supoziții bune

atât în domeniul social cât și non-social,

și dacă nu am putea face asta,

dacă n-am face supoziții legate
de situațiile noi pe care le întâlnim,

nu am supraviețui.

Hazlitt, mai târziu în eseul său minunat,

recunoaște acest lucru.

Scrie „Fără ajutorul prejudecății
și al deprinderilor,

nu mi-aș putea găsi drumul prin cameră;

și nici n-aș ști cum să procedez
în orice circumstanță,

și nici ce să simt în orice relație din viață."

Sau să luăm părtinirea.

Câteodată, împărțim lumea

între noi și ei, în grup și în afara grupului,

și câteodată când facem asta,

știm că facem ceva greșit,

și suntem oarecum rușinați.

Dar alteori, suntem mândri de asta.

Recunoaștem deschis.

Exemplul meu favorit

e o întrebare care a venit de la public

într-o dezbatere republicană
înaintea ultimelor alegeri.

(Video) Anderson Cooper:
Ajungem la întrebarea ta,

întrebarea din sală despre ajutorul străin?
Da, doamnă.

Femeia: Poporul american suferă

în țara noastră acum.

Dar noi continuăm să trimitem ajutor străin

altor țări

când avem nevoie de tot ajutorul pentru noi?

AC: Guvernatorul Perry, ce ziceți de asta?

(Aplauze)

Rick Perry: Absolut, Cred că este-

Paul Bloom: Toți cei de pe scenă

au fost de acord cu premisa întrebării ei,

ca americani, ar trebui să ne pese mai mult

de americani decât de alți oameni.

În general, oamenii sunt adesea influențați

de sentimente de solidaritate,
loialitate, mândrie, patriotism,

față de țara lor sau grupul lor etnic.

Indiferent de politica fiecăruia,
mulți oameni sunt mândri că sunt americani,

și preferă americanii altor țări.

Rezidenții altor țări
simt la fel despre națiunea lor,

și simțim la fel despre etnia noastră.

Poate unii dintre voi nu sunt de acord.

Poate unii sunteți atât de cosmopoliți

încât credeți că etnia și naționalitatea

nu ar trebui să dețină greutate morală.

Dar chiar și cei sofisticați puteți accepta

că ar trebui să existe o atracție

către un grup, către prieteni sau familie,

oameni de care sunteți apropiați,

chiar și voi faceți diferență

între noi și ei.

Această diferență e destul de naturală

și adesea destul de morală,
dar o poate lua razna,

și asta a făcut parte din cercetarea

marelui psiholog social Henri Tajfel.

Tajfel s-a născut în Polonia în 1919.

A plecat la universitate în Franța,

fiind evreu, nu putea merge
la universitatea din Polonia,

și apoi s-a înrolat în armata franceză

în cel de-al II-ea Război Mondial.

A fost prins și a sfârșit

într-un lagăr de război ca prizonier,

a fost o perioadă grea pentru el,

dacă s-ar fi descoperit că este evreu,

ar fi putut fi trimis într-un lagăr de concentrare,

unde probabil nu ar fi supraviețuit.

De fapt, când s-a sfârșit războiul
și a fost eliberat,

majoritatea prietenilor și familia muriseră.

S-a implicat în multe urmăriri.

A ajutat orfanii războiului.

Dar a avut un continuu interes

în știința prejudecății,

iar când a apărut
o bursă britanică prestigioasă

despre stereotipuri, a aplicat pentru ea,

și a câștigat-o,

și apoi și-a început cariera uimitoare.

Cariera lui a început cu intuiția

că ceea ce credeau majoritatea oamenilor

despre Holocaust era greșit.

Mulți oameni la acea vreme,

au considerat Holocaustul un fel de

greșeală tragică din partea germanilor,

o corupție tragică, o personalitate autoritară.

Tajfel a respins asta.

Tajfel spunea că ceea ce vedem în Holocaust

e doar o exagerare

a unor procese psihologice normale

care există în fiecare dintre noi.

Pentru a explora asta,
au făcut o serie de studii clasice

cu adolescenți britanici.

Într-unul dintre studii,

a pus adolescenților britanici
tot felul de întrebări,

și pe baza răspunsurilor, a spus,

„M-am uitat la toate răspunsurile voastre
și pe baza lor,

am ajuns la concluzia că sunteți fie"_

el a spus la jumătate dintre ei --

„un iubitor al operei lui Kandinsky,
vă place opera lui Kandinsky,

sau un iubitor al operei lui Klee,
vă place opera lui Klee."

A fost născocit în întregime.

Răspunsurile n-au avut nimic de a face
cu opera lui Kandinsky sau Klee.

Posibil că nici nu auziseră de artiști.

I-a împărțit pur și simplu arbitrar.

Dar a descoperit
că această categorisire a contat,

așa încât ulterior, când a oferit bani subiecților,

ei au preferat să dea banii

membrilor propriului grup

decât membrilor celuilalt grup.

Mai rău, erau mai degrabă interesați

în a stabili o diferență

între grupul lor și alte grupuri,

renunțau la bani pentru propriul lor grup

dacă procedând astfel puteau da
celuilalt grup mai puțin.

Această părtinire
pare să apară destul de devreme.

Colegul meu și soția lui, Karen Wynn,
la Yale,

au făcut studii despre bebeluși

în care expune bebelușii unor păpuși,

iar păpușile au anumite preferințe
legate de mâncare.

Uneia dintre păpuși îi plăcea fasolea verde.

Celeilalte păpuși îi plăceau biscuiții graham.

Testează preferințele de mâncare
ale bebelușilor,

iar bebelușii preferă tipic biscuiții cu graham.

Însă întrebarea este, sunt influențați bebelușii

în modul cum tratează păpușile?
Da, contează mult.

Aceștia tind să prefere păpușa,

cu aceleași gusturi la mâncare ca și ei,

și mai rău, preferă păpușile

care pedepsesc păpușa
cu gusturi diferite de mâncare.

(Râsete)

Vedem acest tip de psihologie
in-group / out-group tot timpul

în dezbaterile politice,

în cadrul grupurilor cu ideologii diferite.

O vedem la extrem în caz de război,

unde celui din afara grupului
nu i se oferă mai puțin,

ci este dezumanizat,

ca în perspectiva nazistă a evreilor

ca paraziții sau păduchii,

sau prespectiva americană
a japonezilor ca șobolani.

Stereotipurile pot de asemenea fi greșite.

Adesea sunt raționale și utile,

însă câteodată sunt iraționale,

dau răspunsurile greșite,

și alteori

duc la consecințe total imorale.

Cazul cel mai mult studiat

este cazul legat de rasă.

A fost un studiu recent

înainte de alegerile din 2008

în care psihologii sociali s-au uitat la măsura

în care candidații
au fost asociați cu America,

ca într-o asociere
cu steagul american.

Unul dintre studii i-a comparat

pe Obama și McCain
și s-a descoperit că McCain

e considerat mai american decât Obama,

și într-o măsură, oamenii nu mai sunt
surprinși să audă asta.

McCain e celebrat ca eroul de război,

și mulți au afirmat explicit

că are o poveste mai americană
decât Obama.

Însă l-au comparat pe Obama

și cu prim-ministrul britanic Tony Blair,

și au descoperit că, până și Blair

era mai mult american decât Obama,

chiar dacă subiecții au înțeles explicit

că nu este deloc american.

Însă răspundeau, desigur,

la culoarea pielii.

Aceste stereotipuri și înclinații

au consecințe reale,

atât subtile cât ș importante.

Într-un studiu recent, cercetătorii
au pus o reclamă pe eBay

pentru vânzarea de cărți de baseball.

Unele erau ținute de mâini albe,

altele de mâini negre.

Erau aceleași cărți de baseball.

Cele ținute de mâini negre

au obținut mai puține oferte

decât cele ținute de mâini albe.

In cercetarea realizată la Stanford,

psihologii au cercetat cazul oamenilor

judecați pentru uciderea unui alb.

S-a dovedit,
toate celelalte rămânând la fel,

că ai toate șansele să fii executat

dacă arăți ca persoana din dreapta

decât ca persoana din stânga,

și asta în mare parte pentru că

barbatul din dreapta pare negru,

mai mult afro-american,

și aparent influențează deciziile oamenilor

despre ce poți face legat de el.

Acum că știm asta,

cum putem combate acest lucru?

Sunt cinci posibilități.

Una este de a apela

la răspunsurile emoționale ale oamenilor,

de a apela la empatia oamenilor,

și adesea facem asta prin povești.

Dacă ești un părinte cu orizonturi largi

și vrei să-ți încurajezi copii

să creadă
în meritele familiilor netradiționale,

le dăruiești o carte de genul ăsta.
["Heather Has Two Mommies"]

Dacă ești conservator
și ai o atitudine diferită,

le-ai dărui o carte ca asta.

(Râsete) ["Help! Mom!
There Are Liberals under My Bed!"]

Dar în general, poveștile anonime

pot transforma străinii
în oameni care contează,

și ideea că ne pasă de oameni,

când ne gândim la ei ca indivizi

e o idee des întâlnită în istorie.

Stalin a spus apocaliptic,

„O singură moarte e o tragedie,

un milion de morți e statistică,"

iar Mama Tereza a spus,

„Dacă mă uit la masa de oameni
n-o să acționez niciodată.

Dacă mă uit la unul, o să acționez."

Psihologii au cercetat asta.

De exemplu, într-un studiu,

oamenilor li s-a dat o listă de fapte
despre o criză,

și s-a dorit să se afle
cât de mult vor dona

pentru a rezolva această criză,

iar altui grup
nu i s-a oferit niciun fel de date,

ci li s-a spus de un individ

și li s-a dat un nume și o față.

Acestuia i s-a oferit mult mai mult.

Nu cred că asta e un secret

pentru oamenii implicați
în munca de caritate.

Nu există tendința de-a obosi oamenii

cu fapte și statistici.

Mai degrabă, le arătați fețe,

le arătați oameni.

E posibil ca prin a ne lărgi simpatiile

față de un individ, să se împrăștie

către un grup căruia îi aparține individul.

Aceasta este Harriet Beecher Stowe.

Povestea, probabil neautentică,

este că președintele Lincoln a invitat-o

la Casa Albă în mijlocul Războiului Civil

și i-a spus,

„Deci tu esti micuța doamnă
care a început acest mare război."

Vorbea despre „Coliba Unchiului Tom"

„Coliba Unchiului Tom" nu e o mare
carte despre filozofie

sau despre teologie sau literatură,

dar face o treabă minunată

în a-i face pe oameni să se pună în locul

celor în al căror loc nu ar fi,

să se pună în locul sclavilor.

Și acesta probabil a fost catalizator

pentru o mare schimbare socială.

Recent, uitându-ne la America

în ultimele decenii,

există motive să credem
că spectacole ca "The Cosby Show"

a schimbat radical atitudinile
față de afro-americani,

pe cand spectacole de genul "Will and Grace"
și "Modern family"

au schimbat atitudinile americanilor

față de bărbați și femei homosexuali.

Nu cred că este o exagerare să spun

că pentru schimbarea morală,
catalizatorul major în America

a fost o comedie de situație.

Dar nu sunt emoțiile,

și vreau să închei prin a face apel

la puterea rațiunii.

Pe undeva în această carte minunată

„Îngerii Mai Buni ai Firii Noastre",

Steven Pinker spune:

Vechiul Testament spune să-ți iubești vecinul,

Noul Testament spune sa-ți iubești dușmanul,

dar eu nu-i iubesc pe niciunul dintre ei,
nu chiar,

dar nu vreau să-i omor.

Știu că am obligații față de ei,

însă sentimentele mele morale față de ei,
credințele mele morale

de cum ar trebui să mă comport față de ei,

nu sunt bazate pe dragoste.

Se bazează pe înțelegerea drepturilor umane,

credința că viața lor e valoroasă pentru ei

la fel cum viața mea este pentru mine,

și pentru a argumenta asta, spune o poveste

a unui mare filozof Adam Smith.

Vreau să spun această poveste,

deși o s-o schimb puțin

adaptată la timpurile moderne.

Adam Smith începe
prin a vă cere să vă imaginați

moartea a mii de oameni,

și să vă imaginați că miile de oameni

sunt într-o țară pe care nu o cunoașteți.

Ar putea fi China sau India
sau o țară din Africa.

Smith întreabă cum ați răspunde?

Și ați spune, ei bine prea târziu,

și ați continua cu viața voastră.

Dacă ați deschide New York Times

și ați descoperi vestea,
și asta ni se întâmplă tot timpul,

ne continuăm viețile.

Dar imaginați-vă, în schimb, spune Smith,

că ați afla că mâine

vi s-ar tăia degetul.

Spune Smith, asta ar însemna foarte mult.

Nu ați dormi în acea noapte

gândindu-vă la asta.

Asta dă naștere la întrebarea:

Ați sacrifica mii de vieți

pentru a vă salva degetul?

Răspundeți-vă singuri,

dar Smith spune, categoric nu,

ce gând oribil.

Și apare întrebarea,

și deci, cum spune Smith,

„Când sentimentele noastre pasive sunt totdeauna

atât de dezgustătoare și de egoiste,

cum se face că principiile noastre active

sunt adesea atât de generoase și de nobile?"

Smith răspunde: „Este rațiunea,

principiul, conștiința.

Ne cheamă,

cu o voce capabilă de a uimi
cele mai obraznice pasiuni ale noastre,

suntem unul dintr-o multitudine,

cu nimic mai bun decât oricare altul."

Și această ultimă parte e adesea descrisă

ca principiul impațialității.

Acest principiu se manifestă

în toate religiile din lume,

în toate versiunile diferite ale regulii de aur,

și în toate filozofiile morale ale lumii,

care diferă în multe feluri

însă împărtășesc supoziția
că ar trebui să judecăm moralitatea

dintr-un punct de vedere neutru.

Cea mai bună articulare a acestei opinii

este pentru mine, nu ca expert în filozof,

ci de la Humphrey Bogart

la finalul filmului „Casablanca".

Avertizez că dau de gol sfârșitul:
îi spune iubitei sale

că trebuie să se despartă

pentru binele general,

și îi mai spune,
nu o să accentuez prea mult,

dar continuă, „Nu-i greu să vezi

că problemele a trei oameni mărunți

nu fac nici cât o ceapă degerată
în această lume nebună."

Rațiunea ne poate face
să ignorăm pasiunile noastre.

Rațiunea ne poate motiva

să ne lărgim empatia,

ne poate motiva să scriem o carte
precum "Cabina Unchiului Tom",

sau să citim cartea "Cabina Unchiului Tom",

rațiunea ne poate motiva să creăm

obiceiuri și tabuuri și legi

care ne vor constrânge

de la a acționa după impulsuri

când simțim ca ființe raționale

că ar trebui să fim constrânși.

Ăsta-i rolul constituției.

O constituție e ceva stabilit în trecut

care se aplică acum în prezent,

și spune

că indiferent dacă ar trebui să realegem

un președinte popular pentru al 3-lea mandat,

indiferent cât de mulți americani ar putea alege

că vor să restabilească
instituția sclaviei, nu putem.

Ne-am limitat.

Și ne limităm și în alte moduri.

Știm că atunci când vine vorba
de a alege pe cineva

pentru un job, pentru un premiu,

suntem puternic părtinitori
în funcție de rasa lor,

de genul lor,

de cât de atrăgători sunt,

și câteodată am putea spune,
„Ei bine, așa ar trebui să fie."

Dar alteori spunem: „Asta e greșit".

Și pentru a combate asta,

nu încercăm mai tare,

ci mai degrabă stabilim situații

unde aceste alte surse de informații
nu ne pot distorsiona

pentru acest motiv orchestrele

audierile din spatele ecranelor,

singura informație pe care o au

e informația care ei cred că contează.

Cred că prejudecata și părtinirea

ilustrează o dualitate fundamentală
a naturii umane.

Avem sentimente de curaj, instincte, emoții,

și afectează judecata și acțiunile noastre

pentru bine și rău

dar suntem capabili
și de o deliberare rațională

și de o planificare inteligentă

și le putem folosi pe acestea
în unele cazuri,

putem accelera și hrăni emoțiile noastre,

iar în alte cazuri le putem inhiba.

Și astfel,

rațiunea ne ajută să creăm o lume mai bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)