Când ne gândim la prejudecăți și simpatii, tindem să ne gândim la oameni proști și răi care fac lucruri stupide și rele. Această idee este bine rezumată de către criticul britanic William Hazlitt care a scris „Prejudecata e copilul ignoranței.” Vreau să încerc să vă conving aici că acest lucru este greșit. Vreau să încerc să vă conving că prejudecata și părtinirea sunt naturale, adesea raționale, și uneori chiar morale, și odată ce înțelegem asta, ne găsim într-o poziție mai bună de a le desluși când o iau razna, când au consecințe oribile, și de a ști ce să facem când se întâmplă asta. Să începem cu stereotipuri. Vă uitați la mine, îmi știți numele, știți câte ceva despre mine și puteți face anumite raționamente. Mi-ați putea ghici etnia, afilierea politică, credințele religioase. Iar aceste raționamente tind să fie precise. Ne pricepem bine la asta. Ne pricepem foarte bine la asta pentru că abilitatea de a opera cu stereotipuri nu e un capriciu arbitrar al minții, ci mai degrabă e o mostră a unui proces mai general, însemnând că avem experiență cu lucrurile și oamenii care se împart în categorii, și ne putem folosi experiența de a generaliza când apar noi membri ai acestor categorii. Toată lumea de aici are experiență cu scaune, mere și câini, și pe baza acestora, puteți vedea exemple nefamiliare și puteți ghici, puteți sta pe scaun, mânca mărul, câinele știți că ar lătra. Acum am putea să ne înșelăm. Scaunul s-ar putea prăbuși dacă stați pe el, mărul ar putea fi otrăvit, câinele ar putea să nu latre, de fapt, acesta e câinele meu Tessie care nu latră. Dar în cea mai mare parte, suntem buni la asta. De obicei, facem supoziții bune atât în domeniul social cât și non-social, și dacă nu am putea face asta, dacă n-am face supoziții legate de situațiile noi, nu am supraviețui. Hazlitt, mai târziu în eseul său minunat, recunoaște acest lucru. Scrie „Fără ajutorul prejudecății și al deprinderilor, nu mi-aș putea găsi drumul prin cameră; și nici n-aș ști nicăieri cum să procedez și nici ce să simt în nicio relație din viață.” Sau să luăm părtinirea. Câteodată, împărțim lumea între noi și ei, în grup și în afara grupului, și când facem asta uneori știm că facem ceva greșit și suntem oarecum rușinați. Dar alteori suntem mândri. Recunoaștem deschis. Exemplul meu favorit e o întrebare care a venit de la public într-o dezbatere republicană înaintea ultimelor alegeri. (Video) Anderson Cooper: Ajungem la întrebarea ta, întrebarea din sală cu ajutorul străin? Da, doamnă. Femeia: Poporul american suferă în țara noastră acum. Dar noi continuăm să trimitem ajutor străin altor țări când avem nevoie de tot ajutorul pentru noi? AC: Domnule guvernator Perry, ce ziceți? (Aplauze) Rick Perry: Absolut, cred că este... Paul Bloom: Toți cei de pe scenă au fost de acord cu premisa întrebării, ca americani, ar trebui să ne pese mai mult de americani decât de alții. Oamenii sunt adesea influențați de sentimente de solidaritate, loialitate, mândrie, patriotism, față de țara lor sau grupul lor etnic. Indiferent de vederile politice, mulți sunt mândri că sunt americani, și preferă americanii altor țări. Rezidenții altor țări simt la fel despre națiunea lor, și simțim la fel despre etnia noastră. Poate unii nu sunteți de acord. Poate unii sunteți așa cosmopoliți încât credeți că etnia și naționalitatea nu ar trebui să dețină greutate morală. Dar chiar și voi, sofisticații, acceptați că ar trebui să existe o atracție către un grup, către prieteni sau familie, oameni de care sunteți apropiați, chiar și voi distingeți între noi și ei. Această diferență e destul de naturală și adesea destul de morală, dar o poate lua razna, și asta a făcut parte din cercetarea marelui psiholog social Henri Tajfel. Tajfel s-a născut în Polonia în 1919. A plecat la universitate în Franța, ca evreu nu putea merge la universitatea din Polonia, și apoi s-a înrolat în armata franceză în al Doilea Război Mondial. A fost prins și a sfârșit într-un lagăr de război ca prizonier, a fost o perioadă grea pentru el, dacă s-ar fi descoperit că e evreu ar fi putut fi trimis într-un lagăr de concentrare, unde probabil nu ar fi supraviețuit. De fapt, când s-a sfârșit războiul și a fost eliberat, majoritatea prietenilor și rudelor muriseră. S-a implicat în multe activități. A ajutat orfanii războiului. Dar a avut un continuu interes în știința prejudecății, iar când a apărut o bursă britanică prestigioasă despre stereotipuri, a candidat, și a câștigat, și apoi și-a început cariera uimitoare. Cariera lui a început cu intuiția că ceea ce credeau majoritatea despre Holocaust era greșit. Mulți oameni la acea vreme, au considerat Holocaustul un fel de greșeală tragică din partea germanilor, o corupție tragică, o personalitate autoritară. Tajfel a respins asta. Tajfel spunea că ceea ce vedem în Holocaust e doar o exagerare a unor procese psihologice normale care există în fiecare dintre noi. Pentru a explora asta, a făcut o serie de studii clasice cu adolescenți britanici. Într-unul dintre studii, a pus adolescenților britanici tot felul de întrebări, și pe baza răspunsurilor, a spus, „M-am uitat la răspunsurile voastre și pe baza lor am ajuns la concluzia că sunteți fie...” – le-a spus la jumătate – „fie un iubitor al operei lui Kandinsky, fie un iubitor al operei lui Klee.” Era complet fictiv. Răspunsurile n-aveau legătură cu Kandinsky sau Klee. Posibil că nici nu auziseră de artiști. I-a împărțit pur și simplu arbitrar. Dar a descoperit că această categorisire a contat, așa încât ulterior, când a oferit bani subiecților, ei au preferat să dea banii membrilor propriului grup decât membrilor celuilalt grup. Mai rău, erau mai degrabă interesați în a stabili o diferență între grupul lor și alte grupuri, renunțau la bani pentru propriul lor grup dacă procedând astfel puteau da celuilalt grup mai puțin. Această părtinire pare să apară destul de devreme. Colega și soția mea, Karen Wynn, la Yale, a făcut studii despre bebeluși în care expune bebelușii unor păpuși, iar păpușile au anumite preferințe legate de mâncare. Uneia dintre păpuși îi plăcea fasolea verde. Celeilalte păpuși îi plăceau biscuiții graham. Testează preferințele de mâncare ale bebelușilor, iar bebelușii de regulă preferă biscuiții cu graham. Însă întrebarea este, sunt influențați bebelușii în modul cum tratează păpușile? Da, contează mult. Aceștia tind să prefere păpușa, cu aceleași gusturi la mâncare ca și ei, și mai rău, preferă păpușile care pedepsesc păpușa cu gusturi diferite de mâncare. (Râsete) Vedem acest tip de psihologie in-group / out-group tot timpul în dezbaterile politice, în cadrul grupurilor cu ideologii diferite. O vedem la extrem în caz de război, unde celui din afara grupului nu i se oferă mai puțin, ci este dezumanizat, ca în perspectiva nazistă a evreilor ca paraziții sau păduchii, sau perspectiva americană a japonezilor ca șobolani. Stereotipurile pot de asemenea fi greșite. Adesea sunt raționale și utile, însă câteodată sunt iraționale, dau răspunsuri greșite, și alteori duc la consecințe total imorale. Cazul cel mai mult studiat este cazul legat de rasă. A fost un studiu recent înainte de alegerile din 2008 în care psihologii sociali s-au uitat la măsura în care candidații au fost asociați cu America, ca într-o asociere cu steagul american. Unul dintre studii i-a comparat pe Obama și McCain și s-a descoperit că McCain e considerat mai american decât Obama, și într-o măsură oamenii nu sunt surprinși să audă asta. McCain e celebrat ca eroul de război, și mulți au afirmat explicit că are o poveste mai americană decât Obama. Însă l-au comparat pe Obama și cu prim-ministrul britanic Tony Blair, și au descoperit că până și Blair era mai american decât Obama, chiar dacă subiecții au înțeles explicit că nu este deloc american. Însă reacționau desigur la culoarea pielii. Aceste stereotipuri și părtiniri au consecințe reale, atât subtile cât și importante. Într-un studiu recent, cercetătorii au pus o reclamă pe eBay pentru vânzarea de cărți de baseball. Unele erau ținute de mâini albe, altele de mâini negre. Erau aceleași cărți de baseball. Cele ținute de mâini negre au obținut mai puține oferte decât cele ținute de mâini albe. În cercetarea realizată la Stanford, psihologii au cercetat cazul oamenilor judecați pentru uciderea unui alb. În condiții egale, se pare că ai mai multe șanse să fii executat dacă arăți ca persoana din dreapta decât ca persoana din stânga, și asta în mare parte pentru că barbatul din dreapta pare negru, mai mult afro-american, și se pare că asta ne influențează deciziile despre ce poți face legat de el. Acum că știm asta, cum putem combate acest lucru? Sunt câteva posibilități. Una este de a apela la reacțiile emoționale ale oamenilor, de a apela la empatia oamenilor, și adesea facem asta prin povești. Dacă ești un părinte cu orizonturi largi și vrei să-ți încurajezi copii să creadă în meritele familiilor netradiționale, le dăruiești o carte de genul ăsta. [„Heather are două mame”] Dacă ești conservator și ai o atitudine diferită, le-ai dărui o carte ca asta. (Râsete) [”Mamă, sunt niște liberali sub pat!”] Dar în general poveștile pot transforma străinii în oameni care contează, și ideea că ne pasă de oameni când ne gândim la ei ca indivizi e o idee des întâlnită în istorie. Stalin cică ar fi spus: „O singură moarte e o tragedie, un milion de morți e statistică.” Iar Maica Tereza a spus: „Dacă mă uit la mulțime nu voi acționa. Dacă mă uit la un om, da.” Psihologii au cercetat asta. De exemplu, într-un studiu, oamenilor li s-a dat o listă de fapte despre o criză, și s-a dorit să se afle cât de mult vor dona pentru a rezolva această criză, iar altui grup nu i s-a oferit niciun fel de date, ci li s-a spus de un individ și li s-a dat un nume și o față. Acestuia i s-a oferit mult mai mult. Nu cred că asta e un secret pentru oamenii implicați în munca de caritate. Nu există tendința de-a obosi oamenii cu fapte și statistici. Mai degrabă, le arătați fețe, le arătați oameni. E posibil ca prin a ne lărgi simpatiile față de un individ, să se împrăștie către un grup căruia îi aparține individul. Aceasta este Harriet Beecher Stowe. Povestea, probabil neautentică, e că președintele Lincoln a invitat-o la Casa Albă în mijlocul Războiului Civil și i-a spus: „Deci tu ești micuța doamnă care a început acest mare război.” Vorbea despre „Coliba unchiului Tom” „Coliba unchiului Tom” nu e o mare carte despre filozofie sau despre teologie sau literatură, dar face o treabă minunată în a-i face pe oameni să se pună în locul unora cu care altfel nu se pot identifica, să se pună în locul sclavilor. Și acesta probabil a fost catalizator pentru o mare schimbare socială. Recent, uitându-ne la America în ultimele decenii, există motive să credem că spectacole ca „The Cosby Show” a schimbat radical atitudinile față de afro-americani, pe când spectacole ca „Will and Grace” și „Modern Family” au schimbat atitudinile americanilor față de homosexuali. Nu cred că este o exagerare să spun că factorul major în schimbarea morală în America a fost o comedie de situație. Dar nu sunt doar emoții, și vreau să închei prin a face apel la puterea rațiunii. Pe undeva în această carte minunată „Îngerii mai buni ai firii noastre” Steven Pinker spune: Vechiul Testament spune să-ți iubești vecinul, Noul Testament spune să-ți iubești dușmanul, dar eu nu-i iubesc pe niciunul dintre ei, nu chiar, dar nu vreau să-i omor. Știu că am obligații față de ei, însă sentimentele mele morale față de ei, credințele mele morale despre cum trebuie să mă comport, nu sunt bazate pe dragoste. Se bazează pe înțelegerea drepturilor umane, credința că viața lor e valoroasă pentru ei la fel cum viața mea este pentru mine. Pentru a argumenta asta, spune o poveste a unui mare filozof, Adam Smith. Vreau să spun această poveste, deși o s-o schimb puțin adaptată la timpurile moderne. Adam Smith începe prin a vă cere să vă imaginați moartea a mii de oameni și să vă imaginați că miile de oameni sunt într-o țară pe care nu o cunoașteți. Ar putea fi China sau India sau o țară din Africa. Smith întreabă cum ați reacționa? Ați putea spune că asta e și v-ați vedea de viață. Dacă ați deschide New York Times și ați descoperi vestea, și asta ni se întâmplă tot timpul, ne vedem de viață. Imaginați-vă, în schimb, spune Smith, că ați afla că mâine vi s-ar tăia degetul. Spune Smith, asta ar însemna foarte mult. Nu ați dormi în acea noapte gândindu-vă la asta. Asta dă naștere la întrebarea: ați sacrifica mii de vieți pentru a vă salva degetul? Răspundeți-vă singuri, dar Smith spune, categoric nu, ce gând oribil. Și apare întrebarea, și deci, cum spune Smith, „Când sentimentele noastre pasive sunt mai mereu atât de meschine și egoiste, de ce principiile noastre active sunt adesea atât de generoase și nobile?” Smith răspunde: „Este rațiunea, principiul, conștiința. Ne cheamă, cu o voce capabilă de a uimi cele mai obraznice pasiuni ale noastre, suntem unul dintr-o multitudine, cu nimic mai bun decât oricare altul.” Și această ultimă parte e adesea descrisă ca principiul impațialității. Acest principiu se manifestă în toate religiile din lume, în toate versiunile diferite ale regulii de aur, și în toate filozofiile morale ale lumii, care diferă în multe feluri însă împărtășesc supoziția că ar trebui să judecăm moralitatea dintr-un punct de vedere neutru. Cea mai bună articulare a acestei opinii este pentru mine nu de la vreun teolog sau filozof, ci de la Humphrey Bogart la finalul filmului „Casablanca” – avertizez că dau de gol sfârșitul – îi spune iubitei că trebuie să se despartă pentru binele general, și îi spune – n-o să-i imit accentul – îi spune: „Nu-i greu să vezi că problemele a trei oameni mărunți nu fac nici cât o ceapă degerată în această lume nebună.” Rațiunea ne poate face să ne ignorăm pasiunile. Rațiunea ne poate motiva să ne lărgim empatia, ne poate motiva să scriem o carte precum „Coliba unchiului Tom”, sau să citim o astfel de carte, rațiunea ne poate motiva să creăm obiceiuri și tabuuri și legi care ne vor constrânge de la a acționa după impulsuri când simțim ca ființe raționale că ar trebui să fim constrânși. Ăsta-i rolul constituției. O constituție e ceva stabilit în trecut care se aplică acum în prezent și spune că indiferent dacă ar trebui să realegem un președinte popular pentru al treilea mandat, indiferent cât de mulți americani ar putea alege că vor să restabilească instituția sclaviei, nu putem. Ne-am limitat. Și ne limităm și în alte moduri. Știm că atunci când vine vorba de a alege pe cineva pentru un job, pentru un premiu, suntem puternic părtinitori în funcție de rasa lor, de genul lor, de cât de atrăgători sunt, și câteodată am putea spune, „Ei bine, așa ar trebui să fie.” Dar alteori spunem: „Asta e greșit.” Și pentru a combate asta, nu încercăm mai tare, ci mai degrabă stabilim situații unde aceste alte surse de informații nu ne pot distorsiona. De aceea multe orchestre audiază muzicienii din spatele unui ecran, ca singura informație pe care o au să fie informația care contează pentru ei. Cred că prejudecata și părtinirea ilustrează o dualitate fundamentală a naturii umane. Avem sentimente de curaj, instincte, emoții, care ne afectează judecata și acțiunile în bine și în rău, dar suntem capabili și de o deliberare rațională și de o planificare inteligentă și le putem folosi pe acestea în unele cazuri, ne putem accelera și hrăni emoțiile, iar în alte cazuri le putem inhiba. Și astfel, rațiunea ne ajută să creăm o lume mai bună. Mulțumesc. (Aplauze)