Secretele întunecate ale unui stat polițienesc

Faceți o vizită în lumea întunecată și ascunsă a agenției pentru securitatea statului din Germania de Est cunoscute drept Stasi. Unică din punct de vedere a puterii de a-și spiona proprii cetățeni, până la căderea Zidului Berlinului, în 1989, Stasi a perfecționat un sistem de monitorizare și presiune psihică ce a ținut țara în control pentru decenii. Hubertus Knabe studiază Stasi - și a fost spionat de către ei. El împărtășește detalii fascinante despre căderea unui stat polițienesc și arată cât de ușor era pentru un vecin să se întoarcă împotriva altui vecin.

Anul acesta, Germania comemorează

a 25-a aniversare a revoluţiei paşnice
din Germania de Est.

În 1989,
regimul comunist a fost îndepărtat,

zidul Berlinului a căzut
şi un an mai târziu

Republica Democrată Germană
din Est, RDG,

s-a unit cu Republica Federală
a Germaniei de Vest

pentru a înființa Germania de azi.

Printre multe altele, Germania a moștenit
arhivele poliției secrete est-germane,

cunoscută ca Stasi.

La numai doi ani de la dizolvarea sa,
documentele au fost deschise public

și istorici ca mine au început
să studieze aceste documente

pentru a afla mai multe despre
cum funcţiona sistemul de urmărire în RDG.

Poate că ați văzut filmul
„Viaţa altora”.

Acest film a făcut Stasi cunoscut
în întreaga lume.

Pentru că trăim într-o
lume în care cuvinte ca:

„supraveghere”
sau „ascultarea telefoanelor”

sunt pe prima pagină a ziarelor,

aş dori să vorbesc
depre cum a funcţionat Stasi în realitate.

Pentru început să aruncăm o privire
la istoria poliției Stasi

pentru că e important să-i înţelegem
conceptului de sine.

Originile sale se găsesc în Rusia.
În 1971, comuniștii ruși au fondat

Comisia de urgență pentru combaterea
contra-revoluției și sabotajului – Cheka.

A fost condusă de Felix Dzerhinsky.

Cheka a fost un instrument al comuniștilor

pentru a-şi stabili regimul
prin terorizarea populației

și prin execuția dușmanilor.

A evoluat mai târziu
în binecunoscutul KGB.

Cheka a fost idealul ofițerilor Stasi.
Îşi spuneau chekişti

și până și emblema o aveau similară,
cum observaţi aici.

De fapt, poliția secretă a Rusiei a fost
creatorul și instructorul celor din Stasi.

Când Armata roșie
a ocupat Germania de Est, în 1945,

s-a răspândit imediat acolo

și curând a început
să pregătească germanii comuniști

să-şi formeze propria poliție secretă.

Apropo, în sala în care ne aflăm

a fost fondat partidul conducător al RDG,
în 1946.

Cinci ani mai târziu a fost creat Stasi

și, pas cu pas, afacerea murdară
a opresiunii le-a fost înmânată.

De exemplu, închisoarea centrală
pentru prizonieri politici,

înfiinţată de ruşi,
a fost preluată de Stasi

și folosită
până la sfârșitul comunismului.

O vedeți aici.

La început, fiecare pas important
se realiza sub îndrumarea rușilor.

Dar se ştie că germanii
sunt foarte eficienţi,

așa că Stasi a crescut foarte repede

și, deja în 1953, avea mai mulți angajați
decât Gestapo,

– poliția secretă a Germaniei naziste.

Numărul s-a dublat în fiecare decadă.

În 1989, mai mult de 90.000 angajați
lucrau pentru Stasi.

Asta însemna că un angajat
răspundea de 180 de locuitori

ceea ce era unic în lume.

În fruntea acestui aparat imens
se afla un singur om, Erich Mielke.

A condus Ministerul Securităţii Statului
mai mult de 30 de ani.

Era un funcționar scrupulos.

În trecut, omorâse doi polițiști,
nu foarte departe de aici.

Era întruchiparea Stasi.

Ce era atât de ieșit din comun la Stasi?

În primul rând era
puterea imensă pe care o avea

prin unirea diferitelor funcții
într-o singură organizație.

La bază, Stasi era
un serviciu de informații.

Folosea toate instrumentele imaginabile
ca să obţină informaţii în secret:

informatori, ascultarea telefoanelor,
cum vedeți în acestă fotografie.

Și nu era activă doar în Germania de Est,
ci peste tot în lume.

În al doilea rând,
Stasi era o poliție secretă.

Putea opri oamenii pe stradă
şi-i putea reţine în propriile închisori.

În al treilea rând, Stasi funcţiona
ca un fel de procuror public:

avea dreptul să deschidă
investigații preliminare

și să interogheze oficial oameni.

În cele din urmă,
Stasi avea propriile forțe armate.

Peste 11.000 soldați serveau
în așa-numitul Regiment de Gardă.

A fost fondat pentru a opri
proteste și revolte.

Datorită concentrării acestor puteri,
Stasi a fost numit „stat în stat”.

Să privim în detaliu instrumentele
folosite de Stasi.

Ţineţi cont că pe atunci Internetul
și smartphonurile nu se inventaseră.

Stasi folosea tot felul de aparate tehnice
pentru a urmări oamenii.

Telefoanele erau ascultate, inclusiv cel
al cancelarului Germaniei de Vest

și des și apartamentele.

Zilnic erau deschise 90.000 scrisori
cu aceste mașinării.

Stasi urmărea din umbră
zeci de mii de oameni

folosind agenți antrenați special
și camere de filmat secrete

pentru a documenta fiecare pas
pe care-l făceau.

În această fotografie sunt eu, tânăr,
chiar în fața acestei clădiri

în care ne aflăm acum,
fotografiat de un agent Stasi.

Stasi colecta până și mirosul oamenilor.

Păstra mostre în recipiente închise,
găsite după revoluția pașnică.

De toate aceste sarcini răspundeau
departamente specializate.

Ascultarea telefoanelor
era complet separată

de controlul scrisorilor
din motive întemeiate:

dacă un agent demisiona din Stasi
cunoașterea lui era limitată.

Comparați asta cu Snowden, de exemplu.

Dar specializarea verticală
era de asemenea importantă

pentru a preveni orice fel de empatie
cu obiectul observației.

Agentul care mă urmărea, nu știa cine sunt
sau de ce eram urmărit.

Trecusem peste graniță cărți interzise
din Germania de Vest în cea de Est.

Dar tipic pentru Stasi era
folosirea inteligenței umane:

oameni care raportau în secret la Stasi.

Pentru Ministrul Securităţii Statului

acești angajați neoficiali
erau cele mai importante unelte.

După 1975, aproape 200.000 oameni
au colaborat constant cu Stasi,

mai mult de 1% din populație.

Într-un fel, ministrul avea dreptate

pentru că instrumentele tehnice
pot înregistra doar ce fac oamenii,

dar agenţii şi spionii pot raporta
și plănuiesc să facă și ce gândesc.

De asta Stasi recruta
atât de mulți informatori.

Sistemul de recrutare și de educare a lor
– cum era numit – era foarte sofisticat.

Stasi avea propria universitate,
nu departe de aici,

unde metodele erau studiate
și predate ofițerilor.

Acest ghid descrie în detaliu
fiecare pas pe care trebuia să-l faci

ca să convingi oameni
să-și trădeze concetățenii.

Se spune că informatorii erau șantajați
ca să devină informatori,

dar, în mare parte,
asta nu era adevărat,

pentru că un informator forțat
e un informator prost.

Numai cel care vrea să-ți dea informația
de care ai nevoie e un turnător eficient.

Motivul principal pentru care
oamenii cooperau cu Stasi

erau convingerile politice
și beneficiile materiale.

Ofițerii încercau să creeze o legătură
personală între ei și informator

și, sincer, modelul Stasi dovedeşte

că nu-i greu să convingi pe cineva
să trădeze pe alţii.

Chiar și dizidenți de vârf
din Germania de Vest

au colaborat cu Stasi,
cum ar fi Ibrahim Böhme.

În 1989 a fost liderul revoluției pașnice

și aproape a devenit primul
prim-ministru al RDG ales liber,

până s-a aflat că a fost informator.

Rețeaua de spioni era vastă.

În aproape fiecare instituție,
până și în bisericile din Germania de Vest

erau foarte mulți.

Îmi amintesc că am spus
unui ofițer Stasi de frunte:

„Dacă ai fi trimis un informator la mine,
l-aș fi recunoscut cu siguranță”.

Răspunsul lui a fost:

„N-am trimis pe nimeni.
I-am luat pe cei de lângă tine”.

De fapt, doi dintre prietenii mei
cei mai buni,

raportaseră despre mine la Stasi.

Nu doar în cazul meu,
informatorii erau foarte apropiați.

De exemplu, Vera Lengsfeld,
un alt lider dizident,

în cazul ei, soțul ei era
cel care o spiona.

Un scriitor faimos
a fost trădat de fratele său

Asta îmi amintește de cartea
„1984” a lui George Orwell

unde persoana aparent cea mai de încredere
era un informator.

De ce Stasi colecta în arhivele sale
toate aceste informații?

Obiectivul principal
era să controleze societatea.

În mai fiecare discurs, ministrul Stasi
dădea ordin să se afle cine e cine,

însemnând cine ce gândește.

Nu voia să aștepte până cineva
încerca să acționeze împotriva regimului.

Voia să știe dinainte
ce gândeau și plănuiau oamenii.

Nemţii din RDG ştiau, evident,
că erau înconjurați de informatori,

într-un regim totalitarist
care creea neîncredere

și o stare de teamă răspândită

– cele mai importante unelte de oprimare
în orice dictatură.

De aceea nu mulți est-germani au încercat
să lupte împotriva regimului comunist.

Dacă încercau, Stasi folosea adesea
o metodă de-a dreptul diabolică.

Se numea Zersetzung
și e descrisă într-un alt îndrumar.

Cuvântul e greu de tradus
fiindcă original înseamnă „biodegradare”.

De fapt, e o descriere destul de exactă.

Scopul era să distrugă în secret
încrederea de sine a oamenilor.

De exemplu, prin distrugerea reputației,

înscenând greșeli la serviciu
și prin distrugerea relațiilor personale.

Din această perspectivă, Germania de Est
era o dictatură foarte modernă.

Stasi nu încerca
să aresteze fiecare dizident.

Prefera să îi paralizeze
și putea s-o facă fiindcă avea acces

la atât de multă informație personală
și la atât de multe instituții.

Arestarea cuiva era ultima soluţie.

Pentru asta Stasi avea 17 închisori,
una în fiecare district.

Aici, Stasi a dezvoltat
metode moderne de detenție.

În mod normal, ofițerul de interogare
nu tortura prozonierul.

În schimb, utiliza un sistem sofisticat
de presiune psihică

în care izolarea strictă era de bază.

Aproape niciun prizonier nu rezista
fără să mărturisească ceva.

Dacă aveți ocazia, mergeți să vizitați
fosta închisoare Stasi din Berlin

având ca ghid un fost prizonier politic
care vă explică cum funcționa.

Mai avem de răspuns la o întrebare:

Dacă Stasi era atât de bine organizată,
de ce a căzut regimul comunist?

Mai întâi, în 1989, conducerea
Germaniei de Est nu ştia ce să facă

împotriva protestelor
tot mai fecvente ale oamenilor.

Era confuzie mai ales pentru că
în țara-mamă a socialismului,

în Uniunea Sovietică, începuse
să se practice o politică mai liberală.

Se adăuga faptul că regimul
era dependent de împrumuturi din Vest.

Aşa că nu s-a dat niciun ordin
de reprimare a revoltei, către Stasi.

În al doilea rând, în ideologia comunistă
critica nu-şi are locul.

În schimb, conducătorii erau ferm convinşi
că socialismul e un sistem perfect

și Stasi trebuia să confirme asta.

Consecința a fost
că în ciuda tuturor informațiilor

regimul nu și-a putut analiza
propriile probleme

și deci, nu şi le-a putut rezolva.

Stasi a pierit din cauza structurilor
pe care trebuia să le protejeze.

Sfârşitul lui Stasi a fost tragic
pentru că ofițerii săi,

pe durata revoluţiei paşnice,
au avut o singură însărcinare:

să distrugă documentele
pentru care munciseră zeci de ani.

Din fericire, au fost opriți
de activiști ai drepturilor omului.

De aceea azi putem folosi acele dosare
ca să înţelegem mai bine

cum funcționează supravegherea
într-un stat. Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Mulțumesc.
Îți mulțumesc frumos.

Deci Hubertus, vreau să-ți pun
câteva întrebări

pentru că am aici ziarul Der Spiegel
de săptămâna trecută:

"Mein Nachbar NSA."
Vecinul meu, NSA.

Tu tocmai ne-ai vorbit despre vecini
spioni şi informatori est-germani.

Există o legătură directă
între aceste două povești sau nu?

Care e reacția ta, ca istoric,
când vezi așa ceva?

HB: Cred că sunt mai multe aspecte
de menționat.

Mai întâi, cred că diferă motivul
pentru care aduni aceste informații.

O faci pentru a-ți proteja cetățenii
de atacuri teroriste,

sau o faci pentru a-ți oprima cetățenii?
Aici e o diferență fundamentală.

Pe de altă parte, chiar într-o democrație
se poate abuza de aceste instrumente

și trebuie să fim conştienţi de asta
să punem stop,

iar serviciile de informații
să respecte regulile pe care le avem.

În al 3-lea rând, probabil
putem fi fericiți că trăim în democrație

pentru că fiți siguri
că Rusia sau China fac la fel,

dar nimeni nu vorbește despre asta
pentru ca nimeni n-ar putea s-o facă.

(Aplauze)

BG: Când povestea a apărut prima dată,
în iulie anul trecut,

ai făcut o plângere penală
la un tribunal german. De ce?

HB: Da, am făcut-o pentru al doilea
punct pe care l-am menționat

deoarece mai ales într-o democrație,
regulile sunt pentru toată lumea.

Sunt făcute pentru toată lumea

și nu e permis ca vreo instituție
să nu le respecte.

În Codul penal al Germanie e prevăzut

că nimeni nu are dreptul
să asculte pe altcineva

fără permisiunea unui judecător.

Din fericire,
e înscris în Codul penal al Germaniei

deci dacă nu e respectat,
trebuie făcută o investigație

și a durat foarte mult până când
procurorul Germaniei a început-o

și numai în cazul Angelei Merkel

nu și pentru toți ceilalți
care trăiesc în Germania.

BG: Asta nu mă surprinde...
(Aplauze)

tocmai din cauza poveștii
pe care ne-ai spus-o.

Din afară, eu nu trăiesc în Germania,
mă așteptam ca germanii să reacționeze

mai puternic, imediat.
în schimb, reacția a venit

doar când s-a descoperit
că dna cancelar Merkel era ascultată.

De ce?

HB: O iau ca pe un semn bun
cum că oamenii se simt în siguranță

în această democrație.
Nu le e teamă că vor fi arestați,

și dacă părăsiți această sală
după conferință,

nimeni nu se teme că poliția secretă
aşteaptă afară să-i aresteze

Cred că e un semn bun, că oamenilor
nu le e frică, cum le-ar putea fi.

Desigur, instituțiile sunt responsabile
să oprească acţiunile ilegale

în Germania sau oriunde s-ar petrece.

BG: O întrebare personală și ultima.

A fost o dezbatere în Germania
pentru a-i acorda azil lui Edward Snowden.

Ai fi în favoare sau nu?

HB: E o întrebare dificilă,
dar din moment ce mă întrebi,

dacă e să răspund sincer,
i-aș acorda azil

pentru că ce a făcut
a fost foarte curajos.

Şi-a distrus întreaga viață,
familia și tot.

Cred pentru asemenea oameni
ar trebui să facem ceva.

Mai ales dacă te uiți la istoria Germaniei
şi vezi că mulți au trebuit să fugă

și au cerut azil în alte țări
și nu li s-a acordat,

cred că ar fi un semn bun
să-i acordăm azil.

BG: Hubertus, mulțumesc frumos.

(Aplauze)