Anul acesta, Germania comemorează a 25-a aniversare a revoluţiei paşnice din Germania de Est. În 1989, regimul comunist a fost îndepărtat, zidul Berlinului a căzut şi un an mai târziu Republica Democrată Germană din Est, RDG, s-a unit cu Republica Federală a Germaniei de Vest pentru a înființa Germania de azi. Printre multe altele, Germania a moștenit arhivele poliției secrete est-germane, cunoscută ca Stasi. La numai doi ani de la dizolvarea sa, documentele au fost deschise public și istorici ca mine au început să studieze aceste documente pentru a afla mai multe despre cum funcţiona sistemul de urmărire în RDG. Poate că ați văzut filmul „Viaţa altora”. Acest film a făcut Stasi cunoscut în întreaga lume. Pentru că trăim într-o lume în care cuvinte ca: „supraveghere” sau „ascultarea telefoanelor” sunt pe prima pagină a ziarelor, aş dori să vorbesc depre cum a funcţionat Stasi în realitate. Pentru început să aruncăm o privire la istoria poliției Stasi pentru că e important să-i înţelegem conceptului de sine. Originile sale se găsesc în Rusia. În 1971, comuniștii ruși au fondat Comisia de urgență pentru combaterea contra-revoluției și sabotajului – Cheka. A fost condusă de Felix Dzerhinsky. Cheka a fost un instrument al comuniștilor pentru a-şi stabili regimul prin terorizarea populației și prin execuția dușmanilor. A evoluat mai târziu în binecunoscutul KGB. Cheka a fost idealul ofițerilor Stasi. Îşi spuneau chekişti și până și emblema o aveau similară, cum observaţi aici. De fapt, poliția secretă a Rusiei a fost creatorul și instructorul celor din Stasi. Când Armata roșie a ocupat Germania de Est, în 1945, s-a răspândit imediat acolo și curând a început să pregătească germanii comuniști să-şi formeze propria poliție secretă. Apropo, în sala în care ne aflăm a fost fondat partidul conducător al RDG, în 1946. Cinci ani mai târziu a fost creat Stasi și, pas cu pas, afacerea murdară a opresiunii le-a fost înmânată. De exemplu, închisoarea centrală pentru prizonieri politici, înfiinţată de ruşi, a fost preluată de Stasi și folosită până la sfârșitul comunismului. O vedeți aici. La început, fiecare pas important se realiza sub îndrumarea rușilor. Dar se ştie că germanii sunt foarte eficienţi, așa că Stasi a crescut foarte repede și, deja în 1953, avea mai mulți angajați decât Gestapo, – poliția secretă a Germaniei naziste. Numărul s-a dublat în fiecare decadă. În 1989, mai mult de 90.000 angajați lucrau pentru Stasi. Asta însemna că un angajat răspundea de 180 de locuitori ceea ce era unic în lume. În fruntea acestui aparat imens se afla un singur om, Erich Mielke. A condus Ministerul Securităţii Statului mai mult de 30 de ani. Era un funcționar scrupulos. În trecut, omorâse doi polițiști, nu foarte departe de aici. Era întruchiparea Stasi. Ce era atât de ieșit din comun la Stasi? În primul rând era puterea imensă pe care o avea prin unirea diferitelor funcții într-o singură organizație. La bază, Stasi era un serviciu de informații. Folosea toate instrumentele imaginabile ca să obţină informaţii în secret: informatori, ascultarea telefoanelor, cum vedeți în acestă fotografie. Și nu era activă doar în Germania de Est, ci peste tot în lume. În al doilea rând, Stasi era o poliție secretă. Putea opri oamenii pe stradă şi-i putea reţine în propriile închisori. În al treilea rând, Stasi funcţiona ca un fel de procuror public: avea dreptul să deschidă investigații preliminare și să interogheze oficial oameni. În cele din urmă, Stasi avea propriile forțe armate. Peste 11.000 soldați serveau în așa-numitul Regiment de Gardă. A fost fondat pentru a opri proteste și revolte. Datorită concentrării acestor puteri, Stasi a fost numit „stat în stat”. Să privim în detaliu instrumentele folosite de Stasi. Ţineţi cont că pe atunci Internetul și smartphonurile nu se inventaseră. Stasi folosea tot felul de aparate tehnice pentru a urmări oamenii. Telefoanele erau ascultate, inclusiv cel al cancelarului Germaniei de Vest și des și apartamentele. Zilnic erau deschise 90.000 scrisori cu aceste mașinării. Stasi urmărea din umbră zeci de mii de oameni folosind agenți antrenați special și camere de filmat secrete pentru a documenta fiecare pas pe care-l făceau. În această fotografie sunt eu, tânăr, chiar în fața acestei clădiri în care ne aflăm acum, fotografiat de un agent Stasi. Stasi colecta până și mirosul oamenilor. Păstra mostre în recipiente închise, găsite după revoluția pașnică. De toate aceste sarcini răspundeau departamente specializate. Ascultarea telefoanelor era complet separată de controlul scrisorilor din motive întemeiate: dacă un agent demisiona din Stasi cunoașterea lui era limitată. Comparați asta cu Snowden, de exemplu. Dar specializarea verticală era de asemenea importantă pentru a preveni orice fel de empatie cu obiectul observației. Agentul care mă urmărea, nu știa cine sunt sau de ce eram urmărit. Trecusem peste graniță cărți interzise din Germania de Vest în cea de Est. Dar tipic pentru Stasi era folosirea inteligenței umane: oameni care raportau în secret la Stasi. Pentru Ministrul Securităţii Statului acești angajați neoficiali erau cele mai importante unelte. După 1975, aproape 200.000 oameni au colaborat constant cu Stasi, mai mult de 1% din populație. Într-un fel, ministrul avea dreptate pentru că instrumentele tehnice pot înregistra doar ce fac oamenii, dar agenţii şi spionii pot raporta și plănuiesc să facă și ce gândesc. De asta Stasi recruta atât de mulți informatori. Sistemul de recrutare și de educare a lor – cum era numit – era foarte sofisticat. Stasi avea propria universitate, nu departe de aici, unde metodele erau studiate și predate ofițerilor. Acest ghid descrie în detaliu fiecare pas pe care trebuia să-l faci ca să convingi oameni să-și trădeze concetățenii. Se spune că informatorii erau șantajați ca să devină informatori, dar, în mare parte, asta nu era adevărat, pentru că un informator forțat e un informator prost. Numai cel care vrea să-ți dea informația de care ai nevoie e un turnător eficient. Motivul principal pentru care oamenii cooperau cu Stasi erau convingerile politice și beneficiile materiale. Ofițerii încercau să creeze o legătură personală între ei și informator și, sincer, modelul Stasi dovedeşte că nu-i greu să convingi pe cineva să trădeze pe alţii. Chiar și dizidenți de vârf din Germania de Vest au colaborat cu Stasi, cum ar fi Ibrahim Böhme. În 1989 a fost liderul revoluției pașnice și aproape a devenit primul prim-ministru al RDG ales liber, până s-a aflat că a fost informator. Rețeaua de spioni era vastă. În aproape fiecare instituție, până și în bisericile din Germania de Vest erau foarte mulți. Îmi amintesc că am spus unui ofițer Stasi de frunte: „Dacă ai fi trimis un informator la mine, l-aș fi recunoscut cu siguranță”. Răspunsul lui a fost: „N-am trimis pe nimeni. I-am luat pe cei de lângă tine”. De fapt, doi dintre prietenii mei cei mai buni, raportaseră despre mine la Stasi. Nu doar în cazul meu, informatorii erau foarte apropiați. De exemplu, Vera Lengsfeld, un alt lider dizident, în cazul ei, soțul ei era cel care o spiona. Un scriitor faimos a fost trădat de fratele său Asta îmi amintește de cartea „1984” a lui George Orwell unde persoana aparent cea mai de încredere era un informator. De ce Stasi colecta în arhivele sale toate aceste informații? Obiectivul principal era să controleze societatea. În mai fiecare discurs, ministrul Stasi dădea ordin să se afle cine e cine, însemnând cine ce gândește. Nu voia să aștepte până cineva încerca să acționeze împotriva regimului. Voia să știe dinainte ce gândeau și plănuiau oamenii. Nemţii din RDG ştiau, evident, că erau înconjurați de informatori, într-un regim totalitarist care creea neîncredere și o stare de teamă răspândită – cele mai importante unelte de oprimare în orice dictatură. De aceea nu mulți est-germani au încercat să lupte împotriva regimului comunist. Dacă încercau, Stasi folosea adesea o metodă de-a dreptul diabolică. Se numea Zersetzung și e descrisă într-un alt îndrumar. Cuvântul e greu de tradus fiindcă original înseamnă „biodegradare”. De fapt, e o descriere destul de exactă. Scopul era să distrugă în secret încrederea de sine a oamenilor. De exemplu, prin distrugerea reputației, înscenând greșeli la serviciu și prin distrugerea relațiilor personale. Din această perspectivă, Germania de Est era o dictatură foarte modernă. Stasi nu încerca să aresteze fiecare dizident. Prefera să îi paralizeze și putea s-o facă fiindcă avea acces la atât de multă informație personală și la atât de multe instituții. Arestarea cuiva era ultima soluţie. Pentru asta Stasi avea 17 închisori, una în fiecare district. Aici, Stasi a dezvoltat metode moderne de detenție. În mod normal, ofițerul de interogare nu tortura prozonierul. În schimb, utiliza un sistem sofisticat de presiune psihică în care izolarea strictă era de bază. Aproape niciun prizonier nu rezista fără să mărturisească ceva. Dacă aveți ocazia, mergeți să vizitați fosta închisoare Stasi din Berlin având ca ghid un fost prizonier politic care vă explică cum funcționa. Mai avem de răspuns la o întrebare: Dacă Stasi era atât de bine organizată, de ce a căzut regimul comunist? Mai întâi, în 1989, conducerea Germaniei de Est nu ştia ce să facă împotriva protestelor tot mai fecvente ale oamenilor. Era confuzie mai ales pentru că în țara-mamă a socialismului, în Uniunea Sovietică, începuse să se practice o politică mai liberală. Se adăuga faptul că regimul era dependent de împrumuturi din Vest. Aşa că nu s-a dat niciun ordin de reprimare a revoltei, către Stasi. În al doilea rând, în ideologia comunistă critica nu-şi are locul. În schimb, conducătorii erau ferm convinşi că socialismul e un sistem perfect și Stasi trebuia să confirme asta. Consecința a fost că în ciuda tuturor informațiilor regimul nu și-a putut analiza propriile probleme și deci, nu şi le-a putut rezolva. Stasi a pierit din cauza structurilor pe care trebuia să le protejeze. Sfârşitul lui Stasi a fost tragic pentru că ofițerii săi, pe durata revoluţiei paşnice, au avut o singură însărcinare: să distrugă documentele pentru care munciseră zeci de ani. Din fericire, au fost opriți de activiști ai drepturilor omului. De aceea azi putem folosi acele dosare ca să înţelegem mai bine cum funcționează supravegherea într-un stat. Vă mulțumesc. (Aplauze) Bruno Giussani: Mulțumesc. Îți mulțumesc frumos. Deci Hubertus, vreau să-ți pun câteva întrebări pentru că am aici ziarul Der Spiegel de săptămâna trecută: "Mein Nachbar NSA." Vecinul meu, NSA. Tu tocmai ne-ai vorbit despre vecini spioni şi informatori est-germani. Există o legătură directă între aceste două povești sau nu? Care e reacția ta, ca istoric, când vezi așa ceva? HB: Cred că sunt mai multe aspecte de menționat. Mai întâi, cred că diferă motivul pentru care aduni aceste informații. O faci pentru a-ți proteja cetățenii de atacuri teroriste, sau o faci pentru a-ți oprima cetățenii? Aici e o diferență fundamentală. Pe de altă parte, chiar într-o democrație se poate abuza de aceste instrumente și trebuie să fim conştienţi de asta să punem stop, iar serviciile de informații să respecte regulile pe care le avem. În al 3-lea rând, probabil putem fi fericiți că trăim în democrație pentru că fiți siguri că Rusia sau China fac la fel, dar nimeni nu vorbește despre asta pentru ca nimeni n-ar putea s-o facă. (Aplauze) BG: Când povestea a apărut prima dată, în iulie anul trecut, ai făcut o plângere penală la un tribunal german. De ce? HB: Da, am făcut-o pentru al doilea punct pe care l-am menționat deoarece mai ales într-o democrație, regulile sunt pentru toată lumea. Sunt făcute pentru toată lumea și nu e permis ca vreo instituție să nu le respecte. În Codul penal al Germanie e prevăzut că nimeni nu are dreptul să asculte pe altcineva fără permisiunea unui judecător. Din fericire, e înscris în Codul penal al Germaniei deci dacă nu e respectat, trebuie făcută o investigație și a durat foarte mult până când procurorul Germaniei a început-o și numai în cazul Angelei Merkel nu și pentru toți ceilalți care trăiesc în Germania. BG: Asta nu mă surprinde... (Aplauze) tocmai din cauza poveștii pe care ne-ai spus-o. Din afară, eu nu trăiesc în Germania, mă așteptam ca germanii să reacționeze mai puternic, imediat. în schimb, reacția a venit doar când s-a descoperit că dna cancelar Merkel era ascultată. De ce? HB: O iau ca pe un semn bun cum că oamenii se simt în siguranță în această democrație. Nu le e teamă că vor fi arestați, și dacă părăsiți această sală după conferință, nimeni nu se teme că poliția secretă aşteaptă afară să-i aresteze Cred că e un semn bun, că oamenilor nu le e frică, cum le-ar putea fi. Desigur, instituțiile sunt responsabile să oprească acţiunile ilegale în Germania sau oriunde s-ar petrece. BG: O întrebare personală și ultima. A fost o dezbatere în Germania pentru a-i acorda azil lui Edward Snowden. Ai fi în favoare sau nu? HB: E o întrebare dificilă, dar din moment ce mă întrebi, dacă e să răspund sincer, i-aș acorda azil pentru că ce a făcut a fost foarte curajos. Şi-a distrus întreaga viață, familia și tot. Cred pentru asemenea oameni ar trebui să facem ceva. Mai ales dacă te uiți la istoria Germaniei şi vezi că mulți au trebuit să fugă și au cerut azil în alte țări și nu li s-a acordat, cred că ar fi un semn bun să-i acordăm azil. BG: Hubertus, mulțumesc frumos. (Aplauze)