Am crescut în Biserica Baptistă Westboro. Iată de ce-am părăsit-o

Cum e să creşti într-un grup de oameni care jubilează prin demonizarea... tuturor celorlalţi? Megan Phelps-Roper ne împărtăşeşte detaliile vieţii sale din interiorul celei mai controversate biserici din America şi descrie cum conversaţiile de pe Twitter au fost cheia deciziei sale de a o părăsi. În acest discurs extraordinar, ea ne împărtăşeşte experienţa ei de polarizare extremistă, alături de nişte modalităţi dure prin care putem învăţa cum să ne implicăm cu succes, de-a lungul unor trasee ideologice.

Eram un copil dolofan
de cinci ani, cu ochii albaștri

când m-am alăturat familiei mele
întâia oară la o linie de pichetare.

Mama m-a convins
să-mi las păpuşile în dubă.

Stăteam la colţul unei străzi,
în umiditatea teribilă a Kansas-ului

înconjurată de câteva zeci de rude,

cu degetele-mi ţinând strâns
un banner pe care nu-l puteam citi:

„Homosexualii merită să moară”.

Acesta a fost începutul.

Curând protestele noastre
au devenit zilnice

şi un fenomen internaţional;

ca şi membru al
Bisericii Baptiste Westboro,

am devenit un accesoriu
pe liniile de staţionare din ţară.

Sfârşitul carierei mele
împotriva homosexualilor

şi a vieţii pe care o ştiam,

a venit 20 de ani mai târziu,

declanşată în parte, de străini pe Twitter

care mi-au arătat puterea
angrenării celuilalt.

În casa mea,

viaţa era privită ca o batălie
spirituală epică, între bine şi rău.

Binele era biserica mea şi membrii ei,

iar răul îl reprezentau ceilalţi.

Nebuniile bisericii mele
erau aşa de mari

că eram constant
în dezacord cu lumea,

acest lucru a consolidat
ciudăţenia noastră zilnică.

„Fă diferenţa dintre
cuvios şi păcătos,”

spune versul,

şi asta am făcut.

De la meciuri de baseball
la înmormântări militare,

am colindat întreaga ţară
ţinând bannere de protest în mâini

pentru a le spune celorlalţi
cât de „păcătoşi” erau

şi de ce se
îndreptau fix către iad.

Acesta era scopul vieţilor noastre.

Acesta era singurul mod prin care să fac
bine într-o lume ce stă în poalele Satanei

Ca şi restul celor 10 fraţi şi surori,

credeam cu toată inima în
ce-am fost învăţată

şi am urmat agenda de lucru
a Wesboro cu un zel fabulos.

În 2009, acel zel m-a adus pe Twitter.

Iniţial, oamenii
pe care i-am întâlnit pe Twitter

erau, după cum mă așteptam, ostili.

Erau variata digitală
a hoardelor ce zbierau

pe care le-am văzut
la proteste când eram copil.

Dar în mijlocul acelui conflict digital,

s-a dezvoltat un tipar ciudat.

Cineva venea la mine pe profil
cu furia şi dispreţu-i specific,

şi eu îi răspundeam cu un colaj
de versete din Biblie, referinţe populare

şi cu zâmbete digitale.

Normal că ei erau confuzi
şi luaţi pe nepregătite,

dar apoi rezulta o conversaţie.

Şi era politicoasă,

plină de curiozităţi din ambele tabere.

Cum au ajuns ceilalţi la nişte concluzii
atât de teribile despre lume?

Uneori discuţia
intervenea în viaţa reală.

Oameni cu care vorbisem pe Twitter

veneau la linia de pichetare
să mă vadă

când protestam în oraş.

Un bărbat numit David
a fost unul din ei.

Avea un blog numit „Jewlicious,”

iar după câteva luni de discuţii
aprinse, dar prietenoase pe net,

a venit să mă vadă la o linie
de pichetare din New Orleans.

Mi-a adus un desert din Orientul Mijlociu,
din Ierusalim, unde locuieşte,

iar eu i-am adus ciocolată kosher,

ţinând un banner „Dumnezeu urăşte evreii”.

(Râsete)

Nu exista îndoială
în privinţa poziţiilor noastre,

dar linia dintre prieten
şi duşman devenise neclară.

Am început să ne privim
ca şi fiinţe umane,

iar asta a schimbat
modul în care ne vorbeam.

A luat ceva timp,

dar, într-un final, aceste discuţii
mi-au sădit sămânţa îndoielii.

Prietenii mei de pe Twitter s-au străduit
să înţeleagă doctrinele Westboro

și făcând asta,

au fost în stare să afle inconsistenţe
pe care le-am trecut cu vederea mereu.

De ce promovam pedeapsa
cu moartea pentru homosexuali

când Iisus a spus: „Cel fără de păcat
să arunce cel dintâi piatra”?

Cum puteam pretinde că ne iubeam aproapele

când ne rugam deopotrivă
la Dumnezeu să-i distrugă?

Adevărul e că grija pe care acei străini
mi-au arătat-o pe internet

era în sine o contradicţie.

Creştea dovada

că oamenii din cealaltă parte nu erau
demonii despre care mă învăţaseră.

Aceste revelaţii erau transformatoare.

Odată ce-am realizat că nu eram
arbitrii adevărului divin,

însă fiinţe umane cu defecte,

nu m-am mai putut preface.

Nu puteam justifica acţiunile noastre,

în special practicile noastre crude
de a protesta la înmormântări

şi de a sărbători tragedia umană.

Schimbările propriei perspective

au contribuit la o şi mai mare
eroziune a încrederii în biserica mea

şi au făcut imposibilă
şederea mea acolo.

Deşi mâhnirea şi teroarea au fost imense,
am părăsit Westboro în 2012.

La primele zile de după plecare,

instinctul de a mă ascunde
era aproape paralizant.

Doream să mă ascund
de judecata familiei mele,

despre care ştiam
că nu-mi vor mai vorbi în veci,

oameni ale căror gânduri şi păreri
au însemnat totul pentru mine.

Şi voiam să mă ascund de lumea
pe care-am gonit-o mereu,

oameni care n-aveau niciun
motiv să-mi dea o a doua şansă,

după o viaţă de antagonisme.

Dar, în mod incredibil,

au făcut-o.

Lumea avea acces la trecutul meu
pentru că era peste tot pe internet,

mii de tweet-uri
şi sute de interviuri,

totul de la ştirile locale
la „The Howard Stern Show”,

oricum, foarte mulţi
m-au primit cu braţele deschise.

Am scris, cerând iertare
pentru suferinţa provocată,

dar mai ştiam că o scuză
nu poate anula nimic niciodată.

Tot ce puteam face era
să încep o nouă viaţă

şi să găsesc o metodă
prin care să repar din stricăciuni.

Oamenii aveau toate motivele
să se-ndoiască de sinceritatea mea,

dar majoritatea nu au făcut-o.

Și, dată fiind istoria mea,

era mai mult decât sperasem vreodată:

iertarea şi prezumția de nevinovăție.

Încă mă fascinează.

Mi-am petrecut primul an
departe de casă,

în voia sorţii,
alături de sora mea mică,

care a ales să plece cu mine.

Am mers într-un abis,

dar am fost şocate să găsim
lumina şi o cale înainte

în aceleaşi comunităţi
pe care le-am ţintit atâta vreme.

David,

prietenul meu „Jewlicious” de pe Twitter,

ne-a invitat să stăm un timp într-o
comunitate de evrei din Los Angeles.

Am dormit pe canapelele din casa
rabinului Hasidic, a soţiei sale

şi a celor patru copii,

acelaşi rabin împotriva căruia
am protestat cu trei ani înainte,

cu un banner înscris cu
„Rabinul tău e o curvă.”

Am petrecut ore întregi vorbind
despre teologie, Iudaism şi viaţă,

în timp ce spălam vase
în bucătăria lor kosher

şi tăiam legumele pentru cină.

Ne-au tratat ca pe familia lor.

Nu ne-au purtat ranchiună,

şi, din nou, am rămas uluită.

Acea perioadă a fost tumultoasă,

dar o parte de care mi-am amintit

e o constatare pe care-am făcut-o atunci,

că a fost o uşurare şi-un privilegiu
să renunţ la aprecierile dure

care-mi treceau prin minte
din instinct despre aproape toţi oamenii.

Am înţeles că acum trebuia să învăţ.

Trebuia să ascult.

Aceste lucruri mi-au
umplut mintea recent,

pentru că văd faptul
că-n discursul nostru public

sunt multe din impulsurile distructive
ce conduceau fosta-mi biserică.

Sărbătorim toleranţa
şi diversitatea mai mult decât orice,

dar suntem tot mai divizați.

Vrem lucruri bune -

justiţie, egalitate,
libertate, demnitate, prosperitate -

dar calea ce ne-am ales-o

seamănă foarte mult cu cea
pe care-am lăsat-o în urmă acum patru ani.

Am despărţit lumea în noi şi ei,

ieşind din buncăre

doar cât să aruncăm grenade
retorice în cealaltă tabără.

Etichetăm jumătate de ţară
ca fiind elite ignorante liberale

sau huligani rasişti şi misogini.

Fără nuanţă, complexitate, fără umanitate.

Chiar şi-atunci când cineva cere empatie
şi înţelegere de la tabăra adversă,

aproape mereu conversaţia devine

o dezbatere despre cine
merită mai multă empatie.

Şi exact cum am învăţat să fac,

refuzăm constant să ne
conştientizăm erorile

sau meritele adversarului.

Compromisul este anatemă.

Ajungem să ţintim asupra propriilor
oameni când îndrăznesc să aibe îndoieli.

Această cale ne-a adus nemiloasa,
mişeleasca, adânca polarizare,

şi chiar izbucniri de violenţă.

Îmi amintesc această cale.

Nu ne va duce unde vrem s-ajungem.

Ce-mi dă speranţă e că
putem face ceva în privinţa asta.

Veştile bune sunt că e simplu,

iar cele rele că e greu.

Trebuie să vorbim şi să ascultăm
oamenii cu care nu suntem de acord.

E greu fiindcă adesea nu înţelegem

cum tabăra adversă
a ajuns la concluziile ei.

E greu fiindcă indignarea corectă,

acel sentiment al siguranţei
că dreptatea e de partea noastră,

e atât de seducătoare.

E greu fiindcă înseamnă
să-ţi extinzi empatia şi compasiunea

asupra oamenilor care ne arată
ostilitate şi dispreţ.

Impulsul de a le răspunde
cu aceeaşi monedă e atât de tentant,

dar nu e ceea ce vrem să fim.

Putem rezista.

Şi voi fi mereu inspirată să fac aşa
de oamenii întâlniți pe Twitter,

în aparenţă duşmani
care mi-au devenit prieteni dragi.

Şi în cazul particular al unuia dintre ei,
un om înţelegător şi generos,

soţul meu.

Nu a fost nimic special
în felul în care i-am răspuns.

A fost însă specială, abordarea lor.

M-am gândit la asta
mult în ultimii ani

şi-am găsit patru lucruri
pe care le-au făcut diferit

şi care au făcut posibilă conversaţia.

Cei patru paşi au fost mici,
dar puternici,

şi fac tot posibilul să-i angrenez
azi într-o conversaţie dificilă.

Primul: să nu presupui
că o intenţie e rea.

Prietenii de pe Twitter au realizat

că şi-atunci când cuvintele mele
erau agresive şi ofensive,

eu credeam sincer
că făceam lucrul corect.

Presupunând motive bolnave
ne îndepărtează aproape instant

de la a înţelege
de ce cineva crede ce crede.

Uităm că sunt fiinţe umane

cu o experienţă de viaţă
ce le-a modelat mintea,

şi ne poticnim
în acel prim val de furie,

şi este foarte greu mai apoi
ca o conversaţie să evolueze mai departe.

Dar când presupunem
intenţia ca fiind bună sau neutră,

îi oferim minţii noastre un cadru
mai puternic pentru dialog.

Al doilea e să pui întrebări.

Când angrenăm oamenii
printre diviziuni ideologice,

a pune întrebări ne ajută
să cartografiem ruptura

punctelor noastre de vedere diferite.

Asta e important deoarece
nu putem oferi argumente eficiente

dacă nu-nţelegem, de fapt,
care e punctul de plecare al celuilalt

şi pentru că le dă oportunitatea
să scoată la iveală erorile noastre.

Dar a pune întrebări
serveşte unui alt scop;

îi semnalează cuiva
faptul că este auzit.

Când prietenii de pe Twitter
au încetat să blameze

şi-au început să pună întrebări,

i-am oglindit aproape automat.

Întrebările lor m-au lăsat să vorbesc,

dar mi-au permis și să le pun întrebări

și să le ascult cu adevărat răspunsurile.

A schimbat fundamental
dinamica discuţiei noastre.

Al treilea e să rămâi calm.

Asta presupune practică şi răbdare,

dar este puternic.

La Westboro, am învăţat să nu-mi pese
că felul meu de a vorbi afecta pe alţii.

Credeam că dreptatea mea
îmi justifica neobrăzarea --

tonuri dure, ţipete,
insulte, întreruperi --

dar acea strategie
e într-un final contraproductivă.

Ridicarea tonului şi sarcasmul
sunt naturale în situaţii stresante,

dar tind să aducă discuţia
la un final nesatisfăcător şi exploziv.

Pe când soţul meu era încă
un prieten anonim de pe Twitter,

discuţiile noastre deveneau
adeseori dure şi tăioase,

dar respingeam mereu degenerarea lor.

În loc de asta, schimbam subiectul.

Spuneam o glumă sau ne recomandam cărţi

sau se sustrăgea politicos
din conversaţie.

Ştiam că discuţia nu se sfârşise,

luase doar o pauză pentru
a ne readuce la un numitor comun.

Comunicarea digitală ne face mai puţin
civilizaţi, se plâng adesea oamenii,

dar acesta e un avantaj pe care discuţia
online o are faţă de discuţiile pe viu.

Avem un amortizor spaţial şi temporal

între noi şi oamenii ale căror idei
le găsim atât de frustrante.

Putem folosi acel amortizor.

În loc să biciuim,
putem să luăm o pauză, să respirăm,

să schimbăm subiectul sau să plecăm,

şi să ne întoarcem
la el când suntem pregătiţi.

Şi în final:

creează argumentul.

Acesta poate părea evident,

dar un efect secundar
la a avea convingeri puternice

e că uneori presupunem că valoarea

poziţiei noastre este sau ar trebui
să fie evidentă şi incontestabilă,

că n-ar trebui
să ne apărăm poziţiile

fiindcă sunt clar drepte şi bune

şi că dacă cineva nu se prinde
e problema lui

că nu-i treaba mea să-i educ.

Dar dacă era atât de simplu,

am vedea cu toţii lucrurile la fel.

Oricât de buni
au fost prietenii de pe Twitter,

dacă nu și-ar fi construit argumentația,

ar fi fost mult mai greu
pentru mine să privesc lumea altfel.

Suntem cu toţii produsul educaţiei noastre

şi credinţele ne reflectă experienţele.

Nu ne putem aştepta ca ceilalţi
să-şi schimbe spontan părerile.

Dacă vrem schimbare,

trebuie s-o argumentăm temeinic.

Prietenii de pe Twitter nu şi-au abandonat
credinţele sau principiile,

doar dispreţul.

Şi-au canalizat ofensa
infinit justificabilă

şi-au venit la mine cu întrebări
tăioase, temperate de bunătate şi umor.

M-au abordat ca pe-o fiinţă umană,

şi-asta a fost mai transformativ

decât două decade de afront,
dispreţ şi violenţă.

Ştiu că unii s-ar putea să nu aibă
timpul, sau energia, sau răbdarea

pentru un angajament extins,

dar oricât de dificil ar fi,

s-ajungem la cineva cu care ne contrazicem

e o opţiune
care ne este la îndemână.

Şi sincer cred
că putem face lucruri dificile,

nu doar pentru ei,
ci şi pentru noi şi viitorul nostru.

Intensificarea dezgustului
şi a conflictului insolubil

nu sunt ceea ce vrem pentru noi,

pentru ţara noastră

sau pentru generaţia următoare.

Mama mi-a spus ceva cu câteva săptămâni
înainte să părăsesc Westboro-ul,

când speram cu disperare

că exista un mod
să stau cu familia mea.

Oamenii pe care
i-am iubit din toată inima

încă dinainte să fi fost
acel copil dolofan de 5 ani,

stând la linia de pichetare cu un banner
pe care nu ştiam să-l citesc.

Ea mi-a spus: „Eşti doar o fiinţă umană,

scumpul, iubitul meu copil.”

Îmi cerea să fiu umilă,

să nu pun la îndoială, ci să cred
în Dumnezeu şi-n străbunii mei.

Părerea mea e că nu vedea
imaginea de ansamblu

că toţi suntem doar nişte fiinţe umane.

Că ar trebui să fim
ghidaţi de acel motiv simplu,

şi să ne apropiem unii de alţii
cu generozitate şi compasiune.

Fiecare din noi
contribuim la comunităţi,

la culturile şi la societăţile
pe care le creăm.

Capătul acestei spirale a furiei şi
a blamării începe cu o persoană

ce refuză să tolereze aceste
impulsuri distructive şi seducătoare.

Trebuie doar să ne decidem
că va începe de la noi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)