Cauza ascunsă a sărăciei care trebuie combătută acum

Compasiunea colectivă a contribuit la diminuarea sărăciei la nivel global începând cu anii '80, spune Gary Haugen, avocat de drept civil. În ciuda ajutoarelor umanitare de pretutindeni, persistența unei probleme ascunse condamnă lumea la sărăcie. Haugen dezvăluie această cauză ascunsă pe care trebuie s-o recunoaștem și s-o combatem acum.

Ca să fiu sincer,

nu sunt o fire plângăcioasă.

Dar cred că pentru cariera mea,
asta a fost un lucru bun.

Sunt avocat de drept civil

și am văzut o mulțime
de lucruri oribile în lumea asta.

Mi-am început cariera rezolvând
cazuri de abuzuri ale poliției în SUA.

Apoi, în 1994, am fost trimis în Rwanda

în calitate de director ONU,
ca să conduc investigația genocidului.

S-a dovedit că lacrimile
nu oferă un prea mare ajutor

când încerci să anchetezi un masacru.

Lucrurile pe care a trebuit să le văd,
să le simt și să le ating

au fost de nedescris.

Dar pot spune asta:

genocidul din Rwanda

a fost unul dintre cele mai mari eșecuri
ale lumii în a da dovadă de compasiune.

Cuvântul „compasiune" provine
din două cuvinte latine:

„cum passio”, semnificând „a suferi cu”.

Iar lucrurile pe care le-am văzut
și experimentat în Rwanda,

pe măsură ce m-am apropiat
de suferința umană,

m-au emoționat uneori până la lacrimi.

Dar aș fi vrut ca atât eu,
cât și restul lumii

să fi acționat mai devreme.

Să nu ne fi limitat la vărsat de lacrimi,
ci să fi oprit genocidul.

Totodată, am fost implicat

și în cea mai mare dovadă
de compasiune din lume.

Lupta împotriva sărăciei.

Este o cauză care probabil
ne-a implicat pe toți cei aflați aici.

Nu știu dacă primul vostru
contact cu sărăcia

a fost refrenul „We're The world”

sau poate o imagine a unui copil sărac
lipită pe ușa frigiderului,

sau poate ziua în care ați făcut o donație
pentru ca cineva să aibă apă potabilă.

Nu îmi amintesc
primul meu contact cu sărăcia,

dar mi-l amintesc pe cel mai tulburător.

A fost când am cunoscut-o
pe Venus, o mamă din Zambia.

Are trei copii și este văduvă.

Când ne-am cunoscut,
mersese pe jos circa 19 km,

îmbrăcată cu singurele haine
pe care le avea

pentru a ajunge în capitală
să-și spună povestea.

A stat cu mine ore întregi

povestindu-mi despre sărăcie.

Mi-a povestit cum e când toți cărbunii
folosiți pentru gătit se răcesc de tot.

Când se termină și ultimul strop de ulei.

Când ultimul rest de mâncare,
în ciuda eforturilor ei, se termină.

A fost nevoită să-și vadă
fiul cel mai mic, Peter,

suferind de malnutriție,

neputând să-și mai folosească picioarele,

iar ochii devenind
tot mai mici și încețoșați.

Apoi Peter s-a răcit complet,
asemeni cărbunilor.

De mai bine de 50 de ani,
astfel de povești ne trezesc compasiunea.

Nouă, care avem copii
ce au parte de bucate îndestulate.

Ne-am angajat ferm
să nu ne limităm doar la a ne păsa,

ci să încercăm să facem tot ce ne stă
în putință pentru a pune capăt suferinței.

Gurile rele ar putea spune
că nu am făcut suficient

sau că nu am fost suficient de eficienți,

dar adevărul este că lupta
împotriva sărăciei mondiale

e probabil cea mai mare dovadă
de compasiune

din istoria speciei noastre.

Aș dori să vă împărtășesc
o informație tulburătoare

care ar putea să schimbe permanent
modul în care percepeți sărăcia.

Dar o să încep
cu ceva ce probabil știți deja.

În urmă cu 35 de ani,
când absolveam liceul,

ni s-a spus că 40.000 de copii
mor zilnic din cauza sărăciei.

Acest număr a scăzut astăzi la 17.000.

Mult prea mulți, bineînțeles.

Dar asta înseamnă că anual,

opt milioane de copii
nu mai mor din cauza sărăciei.

În plus, numărul oamenilor care trăiesc
în condiții de sărăcie extremă,

cu mai puțin de 1,25 dolari pe zi,

a scăzut de la 50% la doar 15%.

Este un progres extraordinar

și a depășit așteptările tuturor
despre ce este posibil.

Și cred că atât voi, cât și eu,

cred sincer că ne putem simți
mândri și încurajați

văzând că, într-adevăr,
compasiunea are puterea

de a pune capăt suferinței
a milioane de oameni.

Dar partea despre care s-ar putea
să nu auziți așa des,

e că dacă am ridica limita sărăciei
la doi dolari pe zi,

ar rezulta că acele
două miliarde de oameni

care trăiau în sărăcie lucie
când eram licean,

sunt în continuare prinși în sărăcie.

35 de ani mai târziu.

De ce? De ce atât de mulți oameni
sunt încă prinși într-o sărăcie cruntă?

Haideți să ne gândim
la Venus pentru un moment.

De câteva decenii, eu și soția mea
am sponsorizat copii,

am finanțat micro-împrumuturi

pentru a sprijini acțiuni
de ajutor internațional.

Dar până în momentul
în care am cunoscut-o pe Venus,

nu am înțeles de ce
nici una dintre aceste acțiuni

nu a adresat motivul pentru care ea
a trebuit să-și vadă copilul murind.

„O duceam bine", mi-a spus Venus,

„până când Brutus a început
să ne creeze probleme."

Brutus e vecinul lui Venus,

iar problemele au început
în ziua după decesul soțului lui Venus,

când Brutus i-a aruncat
pe Venus și pe copii afară în stradă,

le-a furat pământul
și le-a jefuit standul din piață.

Așadar, Venus a ajuns
în această situație din cauza violenței.

Și atunci am realizat

că nici una din sponsorizările mele,
nici un micro-împrumut,

nici unul din programele tradiționale
de luptă împotriva sărăciei,

nu aveau să-l oprească pe Brutus,
pentru că nu asta era menirea lor.

Acest fapt mi-a devenit și mai clar
când am întâlnit-o pe Griselda.

Ea e o tânără minunată care trăiește
într-o comunitate extrem de săracă

în Guatemala.

Unul din lucrurile pe care le-am învățat
de-a lungul anilor, este că, probabil

cel mai eficient mod în care Griselda
și familia ei pot scăpa de sărăcie

este să se asigure că Griselda
va merge la școală.

Experții folosesc expresia
„The Girl Effect”.

Dar când am cunsocut-o pe Griselda,
ea nu mergea la școală.

De fapt, rareori își părăsea casa.

Cu câteva zile înainte să o întâlnim,

în timp ce venea acasă
de la biserică, cu familia ei,

în plină zi,

bărbați din comunitatea lor au răpit-o
și au violat-o cu brutalitate.

Griselda a avut oportunitatea
de a merge la școală,

dar drumul spre școală nu era sigur.

Cazul Griseldei nu este singular.

Lumea e plină de fete și femei sărace,

cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani,

care sunt victime ale violenței
domestice, ale abuzurilor sexuale

iar aceste doua forme de violență
face mai multe victime

decât malaria, accidente auto
și războaie la un loc.

Adevărul e că populația săracă
e prizonieră a unui sistem violent.

În Asia de Sud de exemplu,
am trecut pe lângă o moară de orez

și am văzut un bărbat cărând în spate
saci de 50 kg de orez fiecare.

Am realizat mult mai târziu
că bărbatul era un sclav,

înrobit de violență în acea moară,
încă de când eram eu licean.

Decenii de programe anti-sărăcie
adresate comunității sale

nu au reușit să-l salveze pe el,
sau oricare altul din suta de sclavi

de bătăi și violuri, de tortura
pe care au fost nevoiți să o îndure

la moara de orez.

De fapt, 50 de ani de acțiuni anti-sărăcie

au lăsat mai mulți oameni în sclavie

decât în oricare altă perioadă
din istoria speciei noastre.

Experții spun că 35 de milioane de oameni
trăiesc în sclavie în momentul de față.

Aproximativ cât populația Canadei,
unde ne aflăm astăzi.

Motiv pentru care am numit această
epidemie de violență „Efectul Lăcustei”.

Pentru că se răspândește
în rândul celor săraci ca o pestă

și distruge absolut tot.

Dacă întrebăm membrii
comunităților extrem de sărace,

ne vor răspunde că cea mai mare
teamă a lor e violența.

A se remarca totuși că violența
de care se tem ei,

nu este cea din războaie,
ci este violența comună, de zi cu zi.

Ca avocat, prima mea reacție
a fost să mă gândesc

că trebuie, bineînțeles,
să modificăm legile.

Violența împotriva săracilor
trebuie să devină ilegală.

Apoi am aflat că e deja ilegală.

Problema nu e că nu există
legi pentru cei săraci,

ci că acestea nu sunt puse în aplicare.

În țările în curs de dezvoltare,

sistemele de aplicare a legilor de bază
sunt atât de defectuoase

încât un raport emis de ONU a stabilit

că „majoritatea săracilor trăiesc
în afara protecției legii."

Sincer, nici eu, nici voi nu avem idee
ce anume înseamnă asta,

pentru că nu am experimentat
direct acest fenomen.

Considerăm de la sine înțeles să avem
sisteme funcționale de aplicare a legii.

Și nimic nu exprimă acest fapt
mai clar decât trei cifre:

9-1-1,

care este, bineînțeles,
numărul serviciilor de urgență

în Canada și în Statele Unite,

unde timpul mediu
de răspuns al unui apel la 911

este de aproximativ zece minute.

Și noi considerăm că ni se cuvine.

Dar cum ar fi dacă nu ar exista
niciun sistem care să ne protejeze?

O femeie din Oregon a aflat recent
răspunsul pe propria-i piele.

Era singură în casa sâmbătă noaptea,

când un bărbat a început
să forțeze intrarea.

A fost cel mai mare coșmar al ei,
pentru că era vorba de bărbatul

care o agresase cu două săptămâni în urmă
și avusese nevoie de spitalizare.

Așa că, speriată, a pus mâna pe telefon
și a făcut ce ar face oricare dintre noi:

a sunat la 911 doar ca să afle că datorită
reducerilor bugetare în districtul ei,

nu era nimeni disponibil
la sfârșit de săptămână.

Ascultați:

Dispecer: „Nu am pe cine să trimit
în zona dumneavoastră.

Femeia: Bine.

Dispecer: Umm, dacă intră în casă
și vă agresează, îl puteți ruga să plece?

Sau știți cumva dacă este băut?

Femeia: L-am rugat deja.
I-am și spus că o să vă sun.

Nu este prima dată.
A mai spart ușa și m-a agresat.

Dispecer: Aha.

Femeia: Um, da, deci...

Dispecer: Aveți vreo modalitate
de a părăsi incinta în siguranță?

Femeia: Nu, nu pot,
îmi blochează singura ieșire.

Dispecer: Tot ce pot să fac
este să vă dau câteva sfaturi

și să sun la biroul șerifului dimineață.

Bineînțeles, dacă va intra
în casă și este înarmat

sau devine violent, povestea se schimbă.

Știți, șeriful nu lucrează în acea zonă.

Nu am pe cine să trimit".

Tragedia este că femeia
care se afla în casă

a fost agresată, strangulată
și violată cu brutalitate

pentru că asta înseamnă
să trăiești în afara protecției legii.

Și așa trăiesc miliarde de oameni săraci.

Cum arată?

În Bolivia, de exemplu, dacă un bărbat
agresează sexual un copil sărac,

statistic vorbind, riscul ca el să alunece
la duș și să moară e mai mare

decât riscul de a merge
la închisoare pentru fapta sa.

În Asia de Sud, dacă înrobești
o persoană săracă,

riscul de a fi lovit
de fulger, este mai mare

decât cel de a fi trimis
vreodată la închisoare.

Și așa continuă
această epidemie a violenței.

Este o piedică în fața eforturilor noastre
de a scăpa miliarde de oameni

din iadul vieții lor cu doi dolari pe zi.

Datele nu mint.

Se pare că se pot oferi săracilor
bunuri și servicii,

dar dacă nu împiedicăm opresorii
violenți să pună mâna pe ele,

dezamăgirea va fi mare când se va constata

impactul pe termen lung
al eforturilor depuse.

Ați putea crede că implementarea
defectuoasă a sistemelor legislative

din țările în curs de dezvoltare
este o prioritate

în lupta împotriva sărăciei.

Dar nu e așa.

Auditori ai asistenței internaționale
nu au putut găsi nici măcar 1%

din ajutoare care să meargă către săraci

în haosul fără-de-lege
al violenței de zi cu zi.

Sincer, când vorbim
despre violența împotriva săracilor,

uneori o facem în cele mai bizare moduri.

O organizație care facilitează
accesul la apă potabilă

ne spune povestea cutremurătoare a fetelor
violate când plecau să aducă apă,

iar apoi se felicită pentru soluția
de a le oferi o nouă fântână

care să le scurteze drumul
în mod simțitor.

Sfârșitul poveștii.

Niciun cuvânt însă despre violatorii
care sunt încă în acea comunitate.

Dacă o tânără dintr-un campus universitar

ar fi violată în drum spre bibliotecă,
nu am considera niciodată

că soluția ar fi mutarea
bibliotecii mai aproape de cămin.

Și totuși, dintr-un motiv oarecare,
e o soluție acceptabilă pentru cei săraci.

Adevărul este că experții tradiționali

în dezvoltarea economiei
și combaterea sărăciei

nu știu cum să rezolve această problemă.

Și ce se întâmplă?

Nu se vorbește despre asta.

Dar motivul fundamental
pentru care implementarea legilor

pentru săracii din țările
în curs de dezvoltare

se neglijează atât de mult,

e din cauză că bogații din acele țări
nu au nevoie de asta.

Nu demult am fost
la Forumul Economic Mondial,

de vorbă cu directori de corporații
cu afaceri masive în aceste țări

și i-am întrebat:

„Cum vă protejați proprietățile
și angajații de toată această violență?"

S-au uitat unii la alții
și au răspuns în cor:

„Cu bani".

Într-adevăr, angajații în sectorul
privat din domeniul securității

în țările în curs de dezvoltare,

sunt de 5, 6, 7 ori mai mulți
decât cei din sectorul public.

În Africa, cel mai mare angajator
de pe continent e securitatea privată.

Dar dacă cei bogați își pot plăti
siguranța și continuă să se îmbogățească,

săracii nu și-o pot permite
și rămân complet neprotejați.

Îngenuncheați la pământ.

Este complet inacceptabil.

Și nu trebuie să fie așa.

Sistemele de aplicare a legii
pot fi reparate.

Violența poate fi oprită.

Aproape toate sistemele judiciare
sunt defectuoase și corupte la început,

dar pot fi reparate cu efort și dedicare.

Calea de urmat e foarte clară.

În primul rând, trebuie să facem
astfel încât oprirea violenței

să fie indispensabilă
în lupta împotriva sărăciei.

De fapt, orice conversație despre sărăcie

care nu ridică problema violenței
nu trebuie tratată cu seriozitate.

În al doilea rând, trebuie
să începem să investim resurse

și experiență pentru a susține
țările în curs de dezvoltare

pe măsură ce-și dezvoltă
sistemele publice de aplicare a legii,

și nu securitatea privată,

pentru ca toată lumea să aibă
șansa de a fi în siguranță.

Aceste transformări
sunt cu adevărat posibile

și se întâmplă astăzi.

Recent, Fundația Gates
a finanțat un proiect

în al doilea oraș ca mărime din Filipine,
unde avocații și autoritățile locale

au reușit să transforme drastic
o poliție și un sistemul judiciar corupt,

încât în doar patru ani
au reușit să diminueze simțitor,

comerțul sexual
cu copii săraci cu până la 79%.

Uitându-ne înapoi în istorie,

lucrul cel mai inexplicabil
și impardonabil

este lipsa de compasiune.

Deoarece cred că istoria va convoca
un tribunal al nepoților noștri

care ne vor întreba:

„Bunico, bunicule, voi unde erați?

Unde erai, bunicule, când evreii
fugeau din Germania nazistă

și erau respinși la malurile noastre?

Unde erați?

Și tu, bunico, unde erai
când vecinii noștri japonezi-americani

erau duși în lagăre?

Bunicule, unde erai când vecinii noștri
afro-americani erau bătuți

doar pentru că încercaseră
să se înregistreze pentru a vota?"

De asemenea, când nepoții ne vor întreba:
„Bunicule, bunico, voi unde erați

când două miliarde dintre cei mai săraci
sunt înghițiți de o mocirlă de fărădelegi

și violență la tot pasul?"

Sper să putem spune că am acționat
cu compasiune, că am luat atitudine

și că întreaga noastră generație
s-a mobilizat ca să pună capăt violenței.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson:
O argumentare cu adevărat puternică.

Vorbește-ne puțin despre lucrurile

care efectiv se întâmplă, cum ar fi
intensificarea instruirii poliției.

Cât de dificil e acest proces?

Gary Haugen: Un lucru măreț
care a început să se întâmple

e că aceste sisteme intrate în colaps
și consecințele lor devin evidente.

Acum există voința politică
să se facă asta.

Dar necesită investiție de resurse
și transfer de expertiză.

Va urma și o luptă de voință politică,
dar sunt lupte care pot fi câștigate;

avem deja câteva exemple
încurajatoare din lume

oferite de Misiunea Internațională
pentru Justiție.

CA: Spune-ne, cam cât ar costa într-o țară

să realizăm o diferență sesizabilă
în cadrul poliției, de exemplu?

Știu că asta e doar o fațetă a problemei.

GH: În Guatemala, de exemplu,
am demarat un proiect

alături de poliția locală,
sistemul judiciar, procurori,

ca să-i instruim pentru a putea gestiona
în mod eficient aceste cazuri.

Am constatat că urmăririle penale
împotriva violenței sexuale

au crescut cu mai mult de 1000%.

Acest proiect a fost finanțat modest
cu aproximativ un milion de dolari pe an.

E impresionant ce poți realiza cu banii
aceștia pentru a modela un sistem judiciar

care ar putea funcționa normal

dacă ar fi instruit, motivat
și condus în mod adecvat.

În aceste țări, în special clasa de mijloc

consideră că nu are niciun viitor

din cauza instabilității
și a privatizării totale a securității,

iar eu cred că pentru ei acum există
o șansă, o fereastră către schimbare.

CA: Dar pentru ca totul să funcționeze
trebuie să avem o privire de ansamblu.

Poliția, și ce altceva?

GH: Sistemele de aplicare
a legii încep cu poliția,

ei sunt linia întâi a sistemului judiciar.

După ei urmează procurorii
care sunt urmați de Curțile de Justiție,

iar supraviețuitorii violenței
trebuie ajutați de Serviciile Sociale

de-a lungul întregului proces,

așadar avem nevoie
de o abordare holistică.

În trecut, s-a oferit
puțină instruire în tribunale,

dar dovezile primite
de la poliție au lăsat de dorit,

sau puținele intervenții ale poliției
cu privire la narcotice și terorism,

nu aveau nimic de-a face cu aplicarea
legii în favoarea populației sărace.

Trebuie ca totul să fie pus cap la cap

și oamenii din comunități
foarte sărace vor putea beneficia

de aceleași servicii legale ca și noi,

care după cum știm,
nu sunt perfecte, cu siguranță,

dar e un sentiment extraordinar
să știi că poți suna la 911

și cineva, poate, îți va veni în ajutor.

CA: Gary, cred
că te-ai descurcat de minune

să faci o lume întreagă conștientă
de această problemă,

în cartea ta și chiar aici, astăzi.

Îți mulțumesc mult. Gary Haugen.

(Aplauze)