Câini deprimați, pisici cu TOC - ce înseamnă nebunia animală pentru noi oamenii

În spatele videoclipurilor haioase cu animale se ascund câteodată în mod ciudat probleme de natură umană. Laurel Braitman studiază animale care dau semne de instabilitate mentală -- de la urși compulsivi la șobolani autodestructivi și maimuțe cu prieteni neobișnuiți. Braitman întreabă ce putem învăța noi oamenii observând animale care se confruntă cu depresia, tristețea și alte probleme omenești.

Oliver era un mascul extrem de galant,

arătos, fermecător și extrem de instabil,

care mi-a furat inima.

(Râsete)

Era un câine de munte bernese

pe care eu și soțul meu l-am adoptat,

iar după vreo 6 luni de locuit cu el

am realizat că era un dezastru.

Anxietatea de separare îl paraliza

într-atât încât nu-l puteam lăsa singur.

Odată a sărit din apartamentul nostru
de la etajul 3.

Mânca textile și lucruri reciclabile.

Vâna muște inexistente.

Avea halucinații.

A fost diagnosticat cu tulburare
obsesiv-compulsivă canină,

și asta e doar vârful aisbergului.

Dar ca și oamenii,

uneori e nevoie de 6 luni
de locuit împreună

până îți dai seama

că persoana iubită are probleme.

(Râsete)

Iar cei mai mulți dintre noi
nu ducem partenerul de la întâlnire

înapoi la barul unde l-am cunoscut

sau îl înapoiem prietenului
care ne-a făcut cunoștință,

sau îl punem înapoi pe Match.com.

(Râsete)

Îi iubim oricum

și rămânem alături de ei,

și tocmai asta am făcut
cu câinele meu.

Eu am studiat biologie.

Am un doctorat în istoria științei

de la MIT

și dacă m-ați fi întrebat acum 10 ani

dacă un câine drag sau câinii în general

au sentimente, aș fi răspuns da,

dar nu cred că v-aș fi spus

că și ei pot avea tulburări de anxietate,

o prescripție de Prozac și un terapeut.

Dar m-am îndrăgostit
și atunci am realizat că și ei pot,

și încercând să-mi ajut câinele

să-și depășească panica și anxietatea,

mi-a schimbat viața.

Mi-a deschis o nouă lume.

Mi-am petrecut ultimii 7 ani
cercetând acest domeniu,

al tulburărilor mintale la animale.

Pot fi bolnave psihic la fel ca oamenii,

și dacă da, ce înseamnă pentru noi?

Am descoperit

că ele pot suferi de boli mintale,

iar cercetarea și identificarea
bolilor mintale la animale

ne ajută adesea
să le fim prieteni mai buni

și totodată să ne înțelegem
pe noi înșine.

Haideți să vorbim despre diagnosticare.

Mulți credem că nu putem ști

ce gândește un animal,

ceea ce e adevărat,

dar oricare dintre voi
sunteți într-o relație,

cel puțin în cazul meu,

doar pentru că îți întrebi partenerul,

părintele sau copilul cum se simt,

nu înseamnă că îți pot spune.

Poate nu găsesc cuvintele să exprime

ce simt de fapt și poate nici ei nu știu.

E un fenomen destul de recent

să simțim nevoia să vorbim cu cineva

ca să-i înțelegem disconfortul emoțional.

Înainte de începutul sec. XX,

medicii diagnosticau deseori
disconfortul emoțional

al pacienților doar prin observare.

S-a dovedit că investigarea

bolilor mintale la animale

nu presupune un efort prea mare.

Majoritatea tulburărilor mintale în SUA

sunt tulburări de frică și anxietate,

și dacă te gândești, frica și anxietatea

sunt de fapt sentimente animale
extrem de folositoare.

De obicei, simțim frica și anxietatea
în situații periculoase,

iar când le simțim,

suntem motivați să ne îndepărtăm
de sursa pericolului.

Problema apare când simțim
frică și anxietate când nu e cazul.

Schimbările de dispoziție pot fi
de asemenea

doar dezavantajul
de a fi un animal emoțional,

și tulburările obsesiv-compulsive

sunt adesea manifestări
ale unui animal sănatos

care se menține curat și îngrijit.

Asta poate deveni boală mintală

când faci lucruri ca spălatul exagerat
al mâinilor sau lăbuțelor,

sau dezvolți un tabiet atât de exagerat

că nu poți sta liniștit
la un castron cu mâncare

până nu săvârșești acel ritual.

Pentru oameni există
un „Manual de diagnostic și statistică",

propriu-zis, un atlas al tulburărilor
mintale recunoscute actual.

Pentru alte animale, avem YouTube.

(Râsete)

Asta e doar o căutare pentru `OCD dog´,

dar vă îndemn pe toți să căutați `OCD cat´.

Veți fi șocați de ce veți vedea.

Să vă arăt câteva exemple.

Acesta e un exemplu de urmărirea umbrei.

Știu, e amuzant și oarecum drăguț.

Totuși, câinii pot dezvolta
astfel de tulburări

pe care apoi le manifestă toată ziua.

Deci nu merg la plimbare,

nu ies cu prietenii lor,

nu mănâncă.

Ei dezvoltă anumite fixații

ca urmărirea compulsivă a cozii.

Iată exemplul unei pisici pe nume Gizmo.

Pare că stă de pază,

dar face asta timp de multe ore pe zi.

Doar stă acolo și dă cu lăbuța

pe geam.

Iată alt exemplu considerat
comportament stereotipic.

E un urs malaez numit Ting Ting
de la grădina zoo Oakland.

Dacă întâmplător asistați la scena asta,

ați crede că Ting Ting se joacă cu un băț,

dar Ting Ting face asta toată ziua,

iar dacă priviți atent

și v-aș arăta filmarea întreagă de 30 min

ați vedea că face exact același lucru

în aceeași ordine și învârte bățul

în același fel de fiecare dată.

Alte comportamente obișnuite
pe care le-ați observa

în special la animalele captive

sunt stereotipiile de mers și legănat,

de fapt și oamenii fac asta,

iar în cazul nostru, ne legănăm,

ne mișcăm dintr-o parte-n alta.

Mulți dintre noi fac asta

și uneori e un efort să ne alinăm
pe noi înșine,

și e la fel și la animale.

Dar animalele nu prezintă

doar comportamente stereotipice.

Ea e Gigi. E o gorilă care trăiește

la Franklin Park Zoo în Boston.

Are un psihiatru de la Harvard

și a fost tratată pentru tulburare
de dispoziție, printre altele.

Multe animale dezvoltă tulburări afective.

Multe animale,
acest cal e doar un exemplu,

dezvoltă comportamente autodistructive.

Distrug lucruri sau fac altceva
ce i-ar putea alina

chiar dacă e autodistructiv,

la fel cum unii oameni se taie.

Jumulirea.

Dacă ai blană, pene sau piele

te poți jumuli obsesiv

iar unii papagali au fost studiați
pentru a înțelege

trichotillomania,
jumulirea compulsivă la oameni,

care afectează
20 mil. de americani în prezent.

Și șobolanii de laborator se jumulesc.

În cazul lor se numește bărbierire.

Veteranii canini din conflictele
din Irak și Afganistan

se întorc cu așa-zisul
sindrom post-traumatic canin

și le vine greu să se reintegreze
în viața obișnuită

când se întorc din misiuni.

Le e frică de oameni cu barbă

sau să se urce în mașini.

Trebuie să am grijă să fiu bine înțeleasă:

nu consider că SPT canin

e identic cu SPT uman.

Totodată nu cred
că sindromul meu posttraumatic

este ca al tău,

sau că anxietatea ori tristețea mea
e ca a ta.

Toți suntem diferiți

și avem susceptibilități diferite.

Deci doi câini crescuți în aceeași casă,

expuși la aceleași lucruri:

unul poate dezvolta o frică nejustificată
față de motociclete

sau o fobie la sunetul
cuptorului cu microunde,

pe când celălalt câine e în regulă.

O întrebare care mi se pune frecvent:

o fi ăsta un exemplu de cum reușesc
oamenii să înnebunească animalele?

Sau bolile mintale animale
sunt rezultatul abuzurilor?

Se pare că suntem
mult mai complicați de atât.

Unul din lucrurile extraordinare
care mi s-au întâmplat,

întrucât recent am publicat
o carte pe tema asta,

de fiecare dată când
îmi verific mailul

sau când merg la o prelegere

sau chiar la o petrecere,

oamenii îmi povestesc
despre animalele pe care le-au întâlnit.

Recent am ținut o prelegere în California

și o femeie a ridica mâna la final
și a spus:

”Dr.Braitman, cred că pisica mea are SPT.”

I-am spus: „De ce? Spuneți-mi mai mult.”

Ping e pisica ei. A fost salvată,

locuia cu un bătrân,

iar într-o zi el aspira
și a avut un infarct și a murit.

O săptămână mai târziu
Ping a fost descoperită în apartament

lângă corpul stăpânului ei

și aspiratorul mersese încontinuu.

Multe luni, vreo doi
ani după acest incident,

era atât de speriată
încât nu putea sta în casă

când cineva făcea curat.

Devenise foarte fricoasă.
Se ascundea în dulap.

Era nesigură și tremura,

dar cu ajutorul familei ei drăgăstoase,

cu mult timp, multă răbdare,

acum, 3 ani mai târziu

e o pisică fericită și sigură pe ea.

Altă poveste despre traumă și recuperare,

s-a petrecut acum câțiva ani.

Făceam niște cercetări în Tailanda.

Am întâlnit o maimuță pe nume Boonlua.

Pe când Boonlua era pui

a fost atacat de o haită de câini

care i-au sfâșiat ambele picioare
și un braț.

Boonlua s-a târât până la o mănăstire

unde a fost luat de călugări.

Au adus un veterinar care
i-a îngrijit rănile.

Într-un final Boonlua a ajuns

într-un centru de elefanți

unde îngrijitorii erau hotărâți
să-l ia sub aripa lor.

Au observat ce-i place,

bomboane mentolate, scarabei și ouă.

Dar erau îngrijorați pentru că
fiind sociabil, se simțea singur

și nu voiau să-l pună cu altă maimuță,

credeau că având doar un braț

nu s-ar putea apăra sau juca.

Așa că i-au adus un iepure.

Boonlua a devenit dintr-odată
altă maimuță.

Era extrem de fericit să fie cu iepurele.

Se curățau reciproc, s-au împrietenit,

iar apoi iepuroaica a făcut pui

și Boonlua a devenit chiar mai fericit
decât înainte

și asta i-a dat, într-un fel,

un motiv să se trezească dimineața.

De fapt l-a motivat într-atât

încât nu mai voia să doarmă.

Devenise extrem de protectiv cu iepurașii

și renunțase la somn,

ațipea în timp ce îi îngrijea.

De fapt, era atât de protector și afectuos

cu puii, încât îngrijitorii

au fost nevoiți să-i ia de lângă el

pentru că era atât de protector,

era îngrijorat că mama lor i-ar răni.

După ce au fost separați, îngrijitorii
se temeau că va intra în depresie

și ca să evite asta
i-au dus alt iepure ca prieten.

(Râsete)

Părerea mea oficială
e că nu pare deprimat.

(Râsete)

Vreau ca oamenii să simtă

că trebuie să te simți îndreptățit

să faci presupuneri

despre ființele pe care le cunoști.

Când e vorba de câinele tău

sau pisica ta sau maimuța ta
cu un singur braț,

pe care îi cunoști bine,

dacă bănuiești că sunt traumatizați
sau deprimați,

probabil ai dreptate.

Asta e foarte antropomorfic,

asumarea caracteristicilor umane

animalelor sau altor lucruri.

Totuși nu consider asta o problemă.

Nu cred că nu putem antropomorfiza.

Nu e ca și cum ai scoate creierul uman

și să-l pui într-un borcan
și să-l folosești

ca să gândești
despre cum gândește alt animal.

Vom fi mereu un animal care cugetă

la experiența emoțională a altui animal.

Deci rămâne de ales
cum să antropomorfizăm bine?

Sau antropofizăm ineficient?

Antropomorfizarea ineficientă

e mult prea comună.

Poate include îmbrăcarea câinilor

și organizarea unei nunți

sau apropierea extremă de viața
sălbatică exotică

crezând că ai avut o legătură spirituală.

Sunt diverse lucruri.

Totuși antropomorfizarea eficientă
e bazată

pe acceptarea asemănărilor
noastre animale cu alte specii

și utilizarea lor
pentru a face presupuneri

care cunosc mințile și experiențele
altor animale.

Există o întreagă industrie

bazată oarecum pe antropomorfizarea bună,

și anume industria psihofarmaceutică.

Unul din 5 americani ia în prezent
un medicament farmaceutic,

de la antidepresive
și medicamente pentru anxietate

la antipsihotice.

Se pare că datorăm acest arsenal
psihofarmaceutic

altor animale.

Aceste medicamente
au fost testate întâi pe animale,

și nu numai pentru toxicitate,
ci și pentru efecte comportamentale.

Celebrul antipsihotic Thorazine

a relaxat șobolani înainte de oameni.

Medicamentul Librium pentru anxietate

a fost administrat pisicilor selectate
din cauza agresivității lor în anii 50

și le-a transformat în feline pașnice.

Chiar și antidepresivele
au fost testate întâi pe iepuri.

Totuși în prezent nu administrăm
aceste medicamente

animalelor numai pe post de cobai,

ci ca și pacienți,

în moduri mai mult sau mai puțin etice.

SeaWorld administrează orcilor
medicamente antianxietate

când puii sunt luați de lângă ele.

Multor gorile din zoo li s-au administrat

pastile antipsihotice și antianxietate.

Dar câini ca Oliver al meu

sunt tratați cu antidepresive
și medicamente antianxietate

ca să nu sară din clădiri

sau în trafic.

Recent a apărut un studiu
în revista „Science”

care demonstra că până și langustele

răspund la tratamente antianxietate.

Le-au făcut mai curajoase,
mai puțin sperioase

și mai doritoare
să exploreze mediul în care trăiesc.

E greu de estimat câte animale
iau medicamente,

dar știu că industria farmeceutică animală

e uriașă și crește continuu,

de la 7 miliarde de dolari în 2011

la 9,25 miliarde evaluate pentru 2015.

Unele animale iau aceste medicamente
pe termen nelimitat.

Altele, precum un bonobo de la grădina zoo

din Milwaukee, a luat medicamente

până a început să-și strângă prescripția

pentru Paxil și să o distribuie
celorlalți bonobo.

(Râsete) (Aplauze)

Pe lângă psihofarmaceutice

există multe alte intervenții

terapeutice pentru ajutorul altor ființe.

Și cred că aici e locul

unde medicina umană poate învăța ceva

de la medicina veterinară,

anume, dacă îți duci câinele

care se învârte compusiv în jurul cozii,

la un behaviorist veterinar,

primul lor impuls nu va fi
să prescrie o rețetă,

ci să te întrebe despre viața
câinelui tău.

Vor să știe cât de des iese la plimare,

câtă mișcare face,

cât interacționează cu alți

oameni și câini.

Vor să afle ce terapii,

în mare parte comportamentale,

ai încercat cu animalul tău.

Astea sunt lucrurile care ajută
cel mai mult,

mai ales dacă sunt combinate
cu psihofarmaceutice.

Totuși, ceea ce creu că ajută
cel mai mult,

în special în cazul animelelor sociale,

e timpul petrecut cu alte animale.

În multe privințe am impresia
că am devenit un animal însoțitor

pentru câinele meu.

Am văzut papagali făcând asta
pentru oameni

și oameni pentru papagali,

și câinii o fac pentru elefanți

și elefanții pentru alți elefanți.

Nu știu despre voi;

eu primesc multe cereri de prietenie

ciudate de la animale.

Cred că e o parte uriașă din Facebook,

maimuța care adoptă pisica

sau dogul german care a adoptat
un pui de căprioară,

sau vaca ce se împrietenește cu porcul,

și dacă m-ați fi întrebat acum 8-9 ani
despre astea,

v-aș fi spus
că sunt sentimentalisme deșarte

și poate prea antropomorfice
în sens negativ

și chiar înscenate, dar acum vă pot spune

că există adevăr în toate astea.

E justificat. De fapt,
niște studii interesante

au observat nivelele de oxitocină,

un fel de hormon de atașament

produs când facem sex
sau îngrijim pe cineva

sau suntem în preajma cuiva
la care ținem enorm.

Nivelul de oxitocină
crește la câini și la oameni

care țin unul la altul

sau care se simt bine împreună,

și pe deasupra,
alte studii arată că oxitocina

crește și în alte perechi de animale,

de exemplu câini și capre prieteni
care se jucau împreună,

nivelul lor a crescut vertiginos
după aceea.

Am un prieten care mi-a arătat

că sănătatea mintală
e un drum cu dublu sens.

Îl cheamă Lonnie Hodge,
e veteran din razboiul din Vietnam.

Când a revenit a început să lucreze

cu supraviețuitori ai genocidului
și mulți oameni

care au trăit trauma războiului.

El avea SPT și frică de înălțimi

deoarece în Vietnam făcea rapel

invers din elicoptere

peste saboții de frână.

I s-a dat un câine însoțitor
numit Gander, un labrador,

ca să-l ajute cu SPT și frica de înălțimi.

Aici sunt chiar în ziua în care
s-au cunoscut,

e minunat.

De atunci au petrecut mult timp împreună

vizitând alți veterani
cu probleme asemănătoare.

Dar ce mă intrigă la relația
dintre Lonnie și Gander

e că după câteva luni împreună

și Gander a dezvoltat frica de înălțimi,

probabil pentru că îl urmărea
îndeaproape pe Lonnie.

Dar e grozav că Gander a rămas totuși
un câine însoțitor excelent,

pentru că acum,
când amândoi sunt la înălțimi mari,

Lonnie e atât de preocupat
de bunăstarea lui Gander

încât uită de frica lui de înălțimi.

Întrucât am petrecut atât de mult timp
cu povești din astea,

scotocind prin arhive,

am petrecut ani buni
făcând cercetările astea

și m-au schimbat.

Nu mai privesc animalele
la nivelul speciei.

Le privesc ca indivizi

și le consider ființe
cu sisteme individuale proprii

care le îndrumă comportamentul

și le determină raspunsul
la lumea înconjurătoare.

Și cred că asta m-a făcut

mai curioasă și mai empatică,

atât cu animalele cu care împart patul

și care uneori aterizează în farfuria mea,

cât și cu persoanele pe care le cunosc

care suferă de anxietate

și de fobii și alte lucruri.

Cred că deși nu poți ști exact

ce e în mintea unui porc,

a mopsului sau a partenerului tău,

asta n-ar trebui să te împiedice
să empatizezi cu ei.

Cel mai bun lucru
pe care-l putem face pentru cei dragi

e probabil să îi antropomorfizăm.

Tatăl lui Charles Darwin i-a spus odată

că toată lumea și-ar putea pierde mințile
la un moment dat.

Din fericire, le putem regăsi,

dar numai ajutându-ne unii pe alții.

Mulțumesc.

(Aplauze)