Oliver era un mascul extrem de galant,
arătos, fermecător și extrem de instabil,
care mi-a furat inima.
(Râsete)
Era un câine de munte bernese
pe care eu și soțul meu l-am adoptat,
iar după vreo 6 luni de locuit cu el
am realizat că era un dezastru.
Anxietatea de separare îl paraliza
într-atât încât nu-l puteam lăsa singur.
Odată a sărit din apartamentul nostru
de la etajul 3.
Mânca textile și lucruri reciclabile.
Vâna muște inexistente.
Avea halucinații.
A fost diagnosticat cu tulburare
obsesiv-compulsivă canină,
și asta e doar vârful aisbergului.
Dar ca și oamenii,
uneori e nevoie de 6 luni
de locuit împreună
până îți dai seama
că persoana iubită are probleme.
(Râsete)
Iar cei mai mulți dintre noi
nu ducem partenerul de la întâlnire
înapoi la barul unde l-am cunoscut
sau îl înapoiem prietenului
care ne-a făcut cunoștință,
sau îl punem înapoi pe Match.com.
(Râsete)
Îi iubim oricum
și rămânem alături de ei,
și tocmai asta am făcut
cu câinele meu.
Eu am studiat biologie.
Am un doctorat în istoria științei
de la MIT
și dacă m-ați fi întrebat acum 10 ani
dacă un câine drag sau câinii în general
au sentimente, aș fi răspuns da,
dar nu cred că v-aș fi spus
că și ei pot avea tulburări de anxietate,
o prescripție de Prozac și un terapeut.
Dar m-am îndrăgostit
și atunci am realizat că și ei pot,
și încercând să-mi ajut câinele
să-și depășească panica și anxietatea,
mi-a schimbat viața.
Mi-a deschis o nouă lume.
Mi-am petrecut ultimii 7 ani
cercetând acest domeniu,
al tulburărilor mintale la animale.
Pot fi bolnave psihic la fel ca oamenii,
și dacă da, ce înseamnă pentru noi?
Am descoperit
că ele pot suferi de boli mintale,
iar cercetarea și identificarea
bolilor mintale la animale
ne ajută adesea
să le fim prieteni mai buni
și totodată să ne înțelegem
pe noi înșine.
Haideți să vorbim despre diagnosticare.
Mulți credem că nu putem ști
ce gândește un animal,
ceea ce e adevărat,
dar oricare dintre voi
sunteți într-o relație,
cel puțin în cazul meu,
doar pentru că îți întrebi partenerul,
părintele sau copilul cum se simt,
nu înseamnă că îți pot spune.
Poate nu găsesc cuvintele să exprime
ce simt de fapt și poate nici ei nu știu.
E un fenomen destul de recent
să simțim nevoia să vorbim cu cineva
ca să-i înțelegem disconfortul emoțional.
Înainte de începutul sec. XX,
medicii diagnosticau deseori
disconfortul emoțional
al pacienților doar prin observare.
S-a dovedit că investigarea
bolilor mintale la animale
nu presupune un efort prea mare.
Majoritatea tulburărilor mintale în SUA
sunt tulburări de frică și anxietate,
și dacă te gândești, frica și anxietatea
sunt de fapt sentimente animale
extrem de folositoare.
De obicei, simțim frica și anxietatea
în situații periculoase,
iar când le simțim,
suntem motivați să ne îndepărtăm
de sursa pericolului.
Problema apare când simțim
frică și anxietate când nu e cazul.
Schimbările de dispoziție pot fi
de asemenea
doar dezavantajul
de a fi un animal emoțional,
și tulburările obsesiv-compulsive
sunt adesea manifestări
ale unui animal sănatos
care se menține curat și îngrijit.
Asta poate deveni boală mintală
când faci lucruri ca spălatul exagerat
al mâinilor sau lăbuțelor,
sau dezvolți un tabiet atât de exagerat
că nu poți sta liniștit
la un castron cu mâncare
până nu săvârșești acel ritual.
Pentru oameni există
un „Manual de diagnostic și statistică",
propriu-zis, un atlas al tulburărilor
mintale recunoscute actual.
Pentru alte animale, avem YouTube.
(Râsete)
Asta e doar o căutare pentru `OCD dog´,
dar vă îndemn pe toți să căutați `OCD cat´.
Veți fi șocați de ce veți vedea.
Să vă arăt câteva exemple.
Acesta e un exemplu de urmărirea umbrei.
Știu, e amuzant și oarecum drăguț.
Totuși, câinii pot dezvolta
astfel de tulburări
pe care apoi le manifestă toată ziua.
Deci nu merg la plimbare,
nu ies cu prietenii lor,
nu mănâncă.
Ei dezvoltă anumite fixații
ca urmărirea compulsivă a cozii.
Iată exemplul unei pisici pe nume Gizmo.
Pare că stă de pază,
dar face asta timp de multe ore pe zi.
Doar stă acolo și dă cu lăbuța
pe geam.
Iată alt exemplu considerat
comportament stereotipic.
E un urs malaez numit Ting Ting
de la grădina zoo Oakland.
Dacă întâmplător asistați la scena asta,
ați crede că Ting Ting se joacă cu un băț,
dar Ting Ting face asta toată ziua,
iar dacă priviți atent
și v-aș arăta filmarea întreagă de 30 min
ați vedea că face exact același lucru
în aceeași ordine și învârte bățul
în același fel de fiecare dată.
Alte comportamente obișnuite
pe care le-ați observa
în special la animalele captive
sunt stereotipiile de mers și legănat,
de fapt și oamenii fac asta,
iar în cazul nostru, ne legănăm,
ne mișcăm dintr-o parte-n alta.
Mulți dintre noi fac asta
și uneori e un efort să ne alinăm
pe noi înșine,
și e la fel și la animale.
Dar animalele nu prezintă
doar comportamente stereotipice.
Ea e Gigi. E o gorilă care trăiește
la Franklin Park Zoo în Boston.
Are un psihiatru de la Harvard
și a fost tratată pentru tulburare
de dispoziție, printre altele.
Multe animale dezvoltă tulburări afective.
Multe animale,
acest cal e doar un exemplu,
dezvoltă comportamente autodistructive.
Distrug lucruri sau fac altceva
ce i-ar putea alina
chiar dacă e autodistructiv,
la fel cum unii oameni se taie.
Jumulirea.
Dacă ai blană, pene sau piele
te poți jumuli obsesiv
iar unii papagali au fost studiați
pentru a înțelege
trichotillomania,
jumulirea compulsivă la oameni,
care afectează
20 mil. de americani în prezent.
Și șobolanii de laborator se jumulesc.
În cazul lor se numește bărbierire.
Veteranii canini din conflictele
din Irak și Afganistan
se întorc cu așa-zisul
sindrom post-traumatic canin
și le vine greu să se reintegreze
în viața obișnuită
când se întorc din misiuni.
Le e frică de oameni cu barbă
sau să se urce în mașini.
Trebuie să am grijă să fiu bine înțeleasă:
nu consider că SPT canin
e identic cu SPT uman.
Totodată nu cred
că sindromul meu posttraumatic
este ca al tău,
sau că anxietatea ori tristețea mea
e ca a ta.
Toți suntem diferiți
și avem susceptibilități diferite.
Deci doi câini crescuți în aceeași casă,
expuși la aceleași lucruri:
unul poate dezvolta o frică nejustificată
față de motociclete
sau o fobie la sunetul
cuptorului cu microunde,
pe când celălalt câine e în regulă.
O întrebare care mi se pune frecvent:
o fi ăsta un exemplu de cum reușesc
oamenii să înnebunească animalele?
Sau bolile mintale animale
sunt rezultatul abuzurilor?
Se pare că suntem
mult mai complicați de atât.
Unul din lucrurile extraordinare
care mi s-au întâmplat,
întrucât recent am publicat
o carte pe tema asta,
de fiecare dată când
îmi verific mailul
sau când merg la o prelegere
sau chiar la o petrecere,
oamenii îmi povestesc
despre animalele pe care le-au întâlnit.
Recent am ținut o prelegere în California
și o femeie a ridica mâna la final
și a spus:
”Dr.Braitman, cred că pisica mea are SPT.”
I-am spus: „De ce? Spuneți-mi mai mult.”
Ping e pisica ei. A fost salvată,
locuia cu un bătrân,
iar într-o zi el aspira
și a avut un infarct și a murit.
O săptămână mai târziu
Ping a fost descoperită în apartament
lângă corpul stăpânului ei
și aspiratorul mersese încontinuu.
Multe luni, vreo doi
ani după acest incident,
era atât de speriată
încât nu putea sta în casă
când cineva făcea curat.
Devenise foarte fricoasă.
Se ascundea în dulap.
Era nesigură și tremura,
dar cu ajutorul familei ei drăgăstoase,
cu mult timp, multă răbdare,
acum, 3 ani mai târziu
e o pisică fericită și sigură pe ea.
Altă poveste despre traumă și recuperare,
s-a petrecut acum câțiva ani.
Făceam niște cercetări în Tailanda.
Am întâlnit o maimuță pe nume Boonlua.
Pe când Boonlua era pui
a fost atacat de o haită de câini
care i-au sfâșiat ambele picioare
și un braț.
Boonlua s-a târât până la o mănăstire
unde a fost luat de călugări.
Au adus un veterinar care
i-a îngrijit rănile.
Într-un final Boonlua a ajuns
într-un centru de elefanți
unde îngrijitorii erau hotărâți
să-l ia sub aripa lor.
Au observat ce-i place,
bomboane mentolate, scarabei și ouă.
Dar erau îngrijorați pentru că
fiind sociabil, se simțea singur
și nu voiau să-l pună cu altă maimuță,
credeau că având doar un braț
nu s-ar putea apăra sau juca.
Așa că i-au adus un iepure.
Boonlua a devenit dintr-odată
altă maimuță.
Era extrem de fericit să fie cu iepurele.
Se curățau reciproc, s-au împrietenit,
iar apoi iepuroaica a făcut pui
și Boonlua a devenit chiar mai fericit
decât înainte
și asta i-a dat, într-un fel,
un motiv să se trezească dimineața.
De fapt l-a motivat într-atât
încât nu mai voia să doarmă.
Devenise extrem de protectiv cu iepurașii
și renunțase la somn,
ațipea în timp ce îi îngrijea.
De fapt, era atât de protector și afectuos
cu puii, încât îngrijitorii
au fost nevoiți să-i ia de lângă el
pentru că era atât de protector,
era îngrijorat că mama lor i-ar răni.
După ce au fost separați, îngrijitorii
se temeau că va intra în depresie
și ca să evite asta
i-au dus alt iepure ca prieten.
(Râsete)
Părerea mea oficială
e că nu pare deprimat.
(Râsete)
Vreau ca oamenii să simtă
că trebuie să te simți îndreptățit
să faci presupuneri
despre ființele pe care le cunoști.
Când e vorba de câinele tău
sau pisica ta sau maimuța ta
cu un singur braț,
pe care îi cunoști bine,
dacă bănuiești că sunt traumatizați
sau deprimați,
probabil ai dreptate.
Asta e foarte antropomorfic,
asumarea caracteristicilor umane
animalelor sau altor lucruri.
Totuși nu consider asta o problemă.
Nu cred că nu putem antropomorfiza.
Nu e ca și cum ai scoate creierul uman
și să-l pui într-un borcan
și să-l folosești
ca să gândești
despre cum gândește alt animal.
Vom fi mereu un animal care cugetă
la experiența emoțională a altui animal.
Deci rămâne de ales
cum să antropomorfizăm bine?
Sau antropofizăm ineficient?
Antropomorfizarea ineficientă
e mult prea comună.
Poate include îmbrăcarea câinilor
și organizarea unei nunți
sau apropierea extremă de viața
sălbatică exotică
crezând că ai avut o legătură spirituală.
Sunt diverse lucruri.
Totuși antropomorfizarea eficientă
e bazată
pe acceptarea asemănărilor
noastre animale cu alte specii
și utilizarea lor
pentru a face presupuneri
care cunosc mințile și experiențele
altor animale.
Există o întreagă industrie
bazată oarecum pe antropomorfizarea bună,
și anume industria psihofarmaceutică.
Unul din 5 americani ia în prezent
un medicament farmaceutic,
de la antidepresive
și medicamente pentru anxietate
la antipsihotice.
Se pare că datorăm acest arsenal
psihofarmaceutic
altor animale.
Aceste medicamente
au fost testate întâi pe animale,
și nu numai pentru toxicitate,
ci și pentru efecte comportamentale.
Celebrul antipsihotic Thorazine
a relaxat șobolani înainte de oameni.
Medicamentul Librium pentru anxietate
a fost administrat pisicilor selectate
din cauza agresivității lor în anii 50
și le-a transformat în feline pașnice.
Chiar și antidepresivele
au fost testate întâi pe iepuri.
Totuși în prezent nu administrăm
aceste medicamente
animalelor numai pe post de cobai,
ci ca și pacienți,
în moduri mai mult sau mai puțin etice.
SeaWorld administrează orcilor
medicamente antianxietate
când puii sunt luați de lângă ele.
Multor gorile din zoo li s-au administrat
pastile antipsihotice și antianxietate.
Dar câini ca Oliver al meu
sunt tratați cu antidepresive
și medicamente antianxietate
ca să nu sară din clădiri
sau în trafic.
Recent a apărut un studiu
în revista „Science”
care demonstra că până și langustele
răspund la tratamente antianxietate.
Le-au făcut mai curajoase,
mai puțin sperioase
și mai doritoare
să exploreze mediul în care trăiesc.
E greu de estimat câte animale
iau medicamente,
dar știu că industria farmeceutică animală
e uriașă și crește continuu,
de la 7 miliarde de dolari în 2011
la 9,25 miliarde evaluate pentru 2015.
Unele animale iau aceste medicamente
pe termen nelimitat.
Altele, precum un bonobo de la grădina zoo
din Milwaukee, a luat medicamente
până a început să-și strângă prescripția
pentru Paxil și să o distribuie
celorlalți bonobo.
(Râsete) (Aplauze)
Pe lângă psihofarmaceutice
există multe alte intervenții
terapeutice pentru ajutorul altor ființe.
Și cred că aici e locul
unde medicina umană poate învăța ceva
de la medicina veterinară,
anume, dacă îți duci câinele
care se învârte compusiv în jurul cozii,
la un behaviorist veterinar,
primul lor impuls nu va fi
să prescrie o rețetă,
ci să te întrebe despre viața
câinelui tău.
Vor să știe cât de des iese la plimare,
câtă mișcare face,
cât interacționează cu alți
oameni și câini.
Vor să afle ce terapii,
în mare parte comportamentale,
ai încercat cu animalul tău.
Astea sunt lucrurile care ajută
cel mai mult,
mai ales dacă sunt combinate
cu psihofarmaceutice.
Totuși, ceea ce creu că ajută
cel mai mult,
în special în cazul animelelor sociale,
e timpul petrecut cu alte animale.
În multe privințe am impresia
că am devenit un animal însoțitor
pentru câinele meu.
Am văzut papagali făcând asta
pentru oameni
și oameni pentru papagali,
și câinii o fac pentru elefanți
și elefanții pentru alți elefanți.
Nu știu despre voi;
eu primesc multe cereri de prietenie
ciudate de la animale.
Cred că e o parte uriașă din Facebook,
maimuța care adoptă pisica
sau dogul german care a adoptat
un pui de căprioară,
sau vaca ce se împrietenește cu porcul,
și dacă m-ați fi întrebat acum 8-9 ani
despre astea,
v-aș fi spus
că sunt sentimentalisme deșarte
și poate prea antropomorfice
în sens negativ
și chiar înscenate, dar acum vă pot spune
că există adevăr în toate astea.
E justificat. De fapt,
niște studii interesante
au observat nivelele de oxitocină,
un fel de hormon de atașament
produs când facem sex
sau îngrijim pe cineva
sau suntem în preajma cuiva
la care ținem enorm.
Nivelul de oxitocină
crește la câini și la oameni
care țin unul la altul
sau care se simt bine împreună,
și pe deasupra,
alte studii arată că oxitocina
crește și în alte perechi de animale,
de exemplu câini și capre prieteni
care se jucau împreună,
nivelul lor a crescut vertiginos
după aceea.
Am un prieten care mi-a arătat
că sănătatea mintală
e un drum cu dublu sens.
Îl cheamă Lonnie Hodge,
e veteran din razboiul din Vietnam.
Când a revenit a început să lucreze
cu supraviețuitori ai genocidului
și mulți oameni
care au trăit trauma războiului.
El avea SPT și frică de înălțimi
deoarece în Vietnam făcea rapel
invers din elicoptere
peste saboții de frână.
I s-a dat un câine însoțitor
numit Gander, un labrador,
ca să-l ajute cu SPT și frica de înălțimi.
Aici sunt chiar în ziua în care
s-au cunoscut,
e minunat.
De atunci au petrecut mult timp împreună
vizitând alți veterani
cu probleme asemănătoare.
Dar ce mă intrigă la relația
dintre Lonnie și Gander
e că după câteva luni împreună
și Gander a dezvoltat frica de înălțimi,
probabil pentru că îl urmărea
îndeaproape pe Lonnie.
Dar e grozav că Gander a rămas totuși
un câine însoțitor excelent,
pentru că acum,
când amândoi sunt la înălțimi mari,
Lonnie e atât de preocupat
de bunăstarea lui Gander
încât uită de frica lui de înălțimi.
Întrucât am petrecut atât de mult timp
cu povești din astea,
scotocind prin arhive,
am petrecut ani buni
făcând cercetările astea
și m-au schimbat.
Nu mai privesc animalele
la nivelul speciei.
Le privesc ca indivizi
și le consider ființe
cu sisteme individuale proprii
care le îndrumă comportamentul
și le determină raspunsul
la lumea înconjurătoare.
Și cred că asta m-a făcut
mai curioasă și mai empatică,
atât cu animalele cu care împart patul
și care uneori aterizează în farfuria mea,
cât și cu persoanele pe care le cunosc
care suferă de anxietate
și de fobii și alte lucruri.
Cred că deși nu poți ști exact
ce e în mintea unui porc,
a mopsului sau a partenerului tău,
asta n-ar trebui să te împiedice
să empatizezi cu ei.
Cel mai bun lucru
pe care-l putem face pentru cei dragi
e probabil să îi antropomorfizăm.
Tatăl lui Charles Darwin i-a spus odată
că toată lumea și-ar putea pierde mințile
la un moment dat.
Din fericire, le putem regăsi,
dar numai ajutându-ne unii pe alții.
Mulțumesc.
(Aplauze)