Vreau să fac o dezvăluire

Când modelul Geena Rocero s-a văzut în costum de baie pentru prima oară într-o fotografie făcută de un profesionist, s-a bucurat enorm. „Asta sunt eu!”, și-a spus, cu mândrie. Nu-i o experiență tipică, pentru că, după cum dezvăluie, Geena s-a născut băiat. Într-o discuție emoționantă, intimă, Geena Rocero arată că susținerea mișcării transgender reprezintă pentru ea un nou scop și un motiv de mândrie.

Lumea te vede altfel față de cum ești,

dar tu știi cine ești cu adevărat

și o întrebare te macină:

Cum să arăt ceea ce sunt?

Poate că povestea mea e unică,

dar nu sunt deloc

singura din lume.

Când am devenit model,

am simțit că în sfârșit
mi s-a îndeplinit visul

pe care l-am avut de când eram copil.

Adevăratul meu eu se reflecta, în sfârșit,

în exterior.

Din motive complicate,
la care o să ajung mai târziu,

când mă uit la această poză,

mă gândesc că, la momentul respectiv,

îmi spuneam că am reușit,

că am ajuns unde mi-am dorit.

Dar anul trecut în octombrie,

mi-am dat seama
că mă aflu abia la început.

Toți suntem împărțiți
în categorii de familie,

religie,

societate,

epoca în care trăim,

chiar și de propriul corp.

Unii oameni au curajul să se elibereze,

să nu accepte limitările impuse

de culoarea pielii,

sau de părerile celor din jurul lor.

Acești oameni sunt mereu o amenințare

la adresa a ceea ce se consideră normă,

statut acceptabil.

În ceea ce mă privește,
în ultimii nouă ani,

unii vecini,

prieteni, colegi, nici agentul meu

n-au știut povestea mea.

Un mister are o destăinuire.

Iată destăinuirea mea:

La naștere,
mi s-a atribuit sexul masculin,

după aspectul organelor genitale.

Îmi aduc aminte când aveam cinci ani,

mergeam prin casă, în Filipine,

cu un tricou pe cap.

Mama m-a întrebat:

„De ce porți mereu tricoul ăla pe cap?”

I-am spus: „Mamă, ăsta e părul meu.
Eu sunt fată”.

Știam atunci care îmi este identitatea.

Sexul a fost considerat
întotdeauna un dat natural,

invariabil,

dar în prezent știm că e fluid,

complex și misterios.

Din cauza succesului meu,
n-am avut niciodată curajul

să-mi spun povestea,

nu pentru că am crezut
că e greșit ce-am făcut,

ci din cauza felului
în care lumea ne tratează

pe noi, cei care vrem să ne eliberăm.

În fiecare zi,

sunt foarte recunoscătoare
că sunt femeie.

Am o mamă, un tată și o familie

care m-a acceptat așa cum sunt.

Mulți nu sunt atât de norocoși.

O veche tradiție în cultura asiatică

serbează misterul fluid al sexului.

Există o zeiță budistă a compasiunii.

Există o zeiță hindu, hijra.

Când aveam opt ani,

mă aflam în Filipine
la o sărbătoare dedicată

acestor mistere.

Eram în fața scenei

și mi-aduc aminte că am văzut

o femeie frumoasă.

În acel moment am realizat

că vreau să fiu o astfel de femeie.

Când aveam 15 ani,

și încă mă îmbrăcam ca un băiat,

am întâlnit o femeie pe nume T.L.

Este transgender, manager de concursuri
de frumusețe.

În seara în care m-a întrebat:

„Cum de nu participi
la concursul de frumusețe?”,

m-a asigurat că dacă particip,

ea se va ocupa de taxa de concurs

și de ținute.

În seara aceea,

am câștigat proba de costume de baie

și de rochii lungi

și am ieșit pe locul doi

din peste 40 de candidate.

Acel moment mi-a schimbat viața.

Deodată, am intrat în lumea

concursurilor de frumusețe.

Nu mulți pot spune că primul lor job

a fost regină a concursurilor
de frumusețe pentru femeile transgender,

dar eu pot.

Așa că, de la 15 la 17 ani, am participat

la cele mai faimoase concursuri,

dar și la unul din remorca unui camion,

la unele pe un trotuar
lângă lanul de orez,

iar când ploua,

și plouă mult în Filipine,

organizatorii trebuiau să mute concursul

în casa cuiva.

Am întâlnit de asemenea
străini binevoitori,

mai ales când am călătorit

în provincii izolate în Filipine.

Dar cel mai important, mi-am cunoscut

o parte din cei mai buni prieteni
în acea comunitate.

În 2001,

mama mea, care s-a mutat la San Francisco,

m-a sunat să-mi spună că cererea
de rezidență în America m-a fost aprobată.

și că pot să mă mut în Statele Unite.

M-am împotrivit.

I-am spus mamei:

„Mă simt bine aici, cu prietenii mei,

îmi place să călătoresc, să particip
la concursuri de frumusețe.”

Dar după două săptămâni
m-a sunat și mi-a spus:

„Știai că dacă te muți în Statele Unite

poți să-ți schimbi numele și sexul?”

A fost tot ce-am avut nevoie să aud.

Tot mama mi-a spus să-mi scriu numele

cu doi de E.

A venit cu mine când m-am operat

în Tailanda, la 19 ani.

Interesant, în unele orașe primitive
din Tailanda

se fac unele din cele mai prestigioase,

sofisticate și sigure intervenții
chirurgicale.

La vremea aceea, în Statele Unite,

trebuia să faci operație

ca să-ți poți schimba numele
și indicatorul sexului.

În 2001, m-am mutat în San Francisco

și-mi aduc aminte că mă uitam la
permisul meu de conducere,

în care era trecut numele Geena

și F ca indicator al sexului.

A fost un moment intens.

Unii oameni

folosesc permisul de conducere
pentru a se identifica

sau pentru a arăta că au vârsta legală
ca să consume alcool,

dar pentru mine, reprezenta
permisiunea de a-mi trăi viața,

de a mă simți demnă.

Dintr-odată, temerile mele s-au micșorat.

Am simțit că-mi pot îndeplini visul

de a mă muta la New York
și de a deveni model.

Mulți nu sunt atât de norocoși.

Mă gândesc la o femeie
pe nume Ayla Nettles.

O tânără din New York,

care și-a trăit adevărul cu curaj,

dar căreia ura i-a pus capăt vieții.

Pentru majoritatea celor
din comunitatea mea,

asta e realitatea în care trăim.

Rata de sinucidere e de nouă ori mai mare

decât în rândul restului populației.

În fiecare an, 20 noiembrie

e zi de veghe, în întreaga lume,

dedicată Comemorării Transgenderilor.

Mă aflu pe această scenă

datorită multora care au luptat

pentru dreptate.

Ele sunt Marsha P. Johnson
și Sylvia Rivera.

Azi, chiar în acest moment,

am dezvăluit totul.

Nu mai pot ține adevărul

doar pentru mine.

Vreau să fac tot ce pot
ca să-i ajut pe alții

să trăiască fără rușine și teroare.

M-am destăinuit aici

pentru ca în viitor să nu mai fie nevoie

de o zi ca 20 noiembrie.

Adevărul meu cel mai profund m-a făcut
să accept cine sunt.

Tu vei accepta?

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Geena, am o întrebare pentru tine.

Mă întreb ce le-ai spune

în mod special părinților,

dar, lărgind cercul, prietenilor,

familiei, oricui ar putea

întâlni un copil sau o persoană

care nu se simte deloc comod

cu sexul care i-a fost atribuit
la naștere.

Ce le-ai spune

membrilor familiei acelei persoane,

ca să-i ajuți să devină buni,

înțelegători și atenți?

Sigur. Eu, una, sunt foarte norocoasă.

Susținerea de care m-am bucurat,
în special din partea mamei mele,

și familia mea

contează enorm.

De fiecare dată când îndrumam

tinere transgender,

uneori, când mă sunau

și-mi spuneau că părinții lor nu pot
să accepte adevărul,

o sunam pe mama și-i spuneam:

„Mamă, poți s-o suni pe femeia asta?”

Uneori funcționa, alteori nu.

Identitatea sexuală

este esența oricărei ființe, nu-i așa?

Tuturor ni se atribuie sexul la naștere.

Ce încerc să fac

e să le explic

că uneori ceea ce ni se atribuie
nu se potrivește cu ce simțim

și că ar trebui ca oamenii să fie liberi

să se identifice singuri.

Ar trebui să discutăm asta

cu părinți, cu colegi.

Mișcarea transgender

se află foarte la început,

comparativ cu felul în care
a început mișcarea gay.

Sunt încă multe lucruri de făcut.

Ar trebui să existe înțelegere.

Oamenii ar trebui să fie curioși

și să pună întrebări

și sper ca voi să fiți aliații mei.

Mulțumesc. A fost minunat.

(Aplauze)