Un joc video pentru a înfrunta durerea

Cănd mezinul lui Amy Green a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală, aceasta a inventat o poveste de adormit copiii pentru a le vorbi celorlalți doi fii ai săi despre cancer. Ce a ieșit din acea poveste e un joc video numit „Dragonul Cancer”, care duce jucătorii într-o călătorie din care nu pot ieși victorioși. În acest discurs epic despre înfruntarea pierderii, Green presară bucurie și joacă pe fundalul tragediei. „Am creat un joc greu de jucat”, spune ea, „deoarece momentele cele mai grele din viața noastră ne schimbă mai mult decât orice obiectiv pe care l-am putea atinge.”

Acum două luni, eu și fiii mei
ne-am strâns în jurul unui telefon mobil

ca să vedem în direct
Premiile Jocurilor Video

în marea seară a industriei.

Au anunțat nominalizările
la categoria „Game for Impact”,

un premiu pentru un joc
care să ofere un bun prilej de reflecție,

cu un mesaj sau substrat social profund.

Au deschis plicul
și au citit titlul jocului nostru.

Un premiu...pentru impact.

A fost un pic ciudat, de fapt,

deoarece am crezut mereu
că dacă aș câștiga un asemenea premiu,

ar avea un impact uriaș
asupra vieții mele,

dar mi-am dat seama
că opusul e adevărat.

Marile nopți, realizările --
toate se duc.

Însă nopțile grele din viața mea
au rămas și au influențat

modul meu de a fi și ceea ce fac.

În 2010, Joel,
cel de-al treilea fiu al meu,

a fost diagnosticat cu o tumoare
cerebrală rară și agresivă.

Și înainte ca acel an să ia sfârșit,

doctorii ne-au invitat în cabinetul lor,
pe mine și pe soțul meu

și ne-au spus că tumoarea se întorsese,
în ciuda celor mai agresive tratamente

de chemoterapie și radioterapie
care i s-au putut oferi.

În acea noapte îngrozitoare,

după ce am aflat că Joel ar mai fi avut
de trăit în jur de patru luni,

m-am pus lângă ceilalți doi copii în pat,
atunci aveau cinci și trei ani

și nu știam cam cât au priceput ei,
așa că am început să le spun o poveste.

Le-am povestit despre un cavaler
foarte curajos pe nume Joel

și despre lupta sa împotriva
unui dragon fioros, pe nume Cancer.

În fiecare noapte le povesteam
câte un pic din poveste,

dar nu am vrut niciodată
să le spun sfărșitul.

Le-am construit un context
pe care să-l poată înțelege

și am sperat ca rugăciunile
să ne fie ascultate

și să nu trebuiască să le spun
că acel cavaler,

care se lupta așa de curajos,
a trebuit să renunțe

și acum se poate odihni pe veci.

Din fericire, nu a trebuit
să termin povestea.

Copiii mei au crescut cu ea.

Joel a răspuns tratamentului paliativ
mai bine decât ne-am așteptat,

așa că, în loc de luni,
am petrecut împreună ani de zile,

învățând cum să iubim din toată inima
copilul nostru pe moarte.

Am învățat, totodată, să recunoaștem
acel sentiment rușinos

de a-i da înapoi un pic mai puțină iubire
ca să ne ferim măcar de un pic de durere,

până când vom fi ajuns
la capătul drumului.

Am reușit să ne depășim
tendința de autoprotejare

deoarece Joel merita să fie iubit
chiar dacă acea iubire ne-ar fi sfâșiat.

Lecția acelei vulnerabilități cumplite
m-a schimbat...

mai mult decât ar putea
să mă schimbe orice premiu.

Începusem să trăim cu ideea
că Joel ar fi putut să trăiască

și am început să creăm un joc video
numit „Dragonul Cancer”.

Era povestea lui Joel.

Era povestea speranței din umbra morții.

Era povestea credinței noastre,
a îndoielilor și a conștientizării

că lupta cu incertitudinile
e parte din credință,

poate chiar cea mai mare parte.

A fost o poveste
care a început cu un miracol

și s-a sfârșit cu un memorial.

(Muzică)

(Chicotit)

(Aplauze)

(Muzică)

(Video) Tatăl copilului:
Să sări peste tot, asta îți place?

(Chicotit)

Iubesc chicotitul tău.

(Muzică)

(Chicotit)

[Călătoria Speranței în Umbra Morții]

[Dragonul Cancer]

(Muzică)

Când te joci „Dragonul Cancer”,
te transformi într-un martor

al vieții lui Joel,
explorezi un peisaj emoționant,

dai click ca să afli ce am simțit
și prin ce am trecut noi ca familie.

E senzația pe care o ai
atunci când analizezi o poezie interactivă

deoarece fiecare mecanism al jocului
este o metaforă,

și cu cât jucătorul se întreabă

ce am vrut noi, ca designeri al jocului,
să exprimăm și de ce,

cu atât experiența lui devine mai bogată.

Am luat vulnerabilitatea
învățată de la Joel

și am transpus-o în joc.

Jucătorii se așteaptă ca jocul
să se desfășoare ca o narațiune

unde fiecare decizie luată e importantă
și poate schimba traiectoria jocului.

Am modificat acest principiu
al designului de jocuri video,

copleșind jucătorii
cu o mulțime de decizii de luat,

doar ca să descopere singuri

că nu pot face absolut nimic
ca să schimbe traiectoria vieții lui Joel.

Iar ei resimt acea descoperire
cu aceeași intensitate și disperare

ca și noi, în nopțile când îl țineam
pe Joel în brațe și ne rugam ore în șir,

încăpățânându-ne să păstrăm speranța
unui miracol pe care nu-l puteam crea.

Cu toții am prefera să câștigăm,
dar când descoperi că nu poți câștiga,

ce îți menține interesul, în schimb?

Niciodată nu am avut de gând
să creez jocuri video,

dar aceste momente
ce ne-au schimbat viețile cu adevărat

au fost consecința unei greutăți,
nu rezultatul unui moment de glorie.

Când am crezut că Joel
ar fi putut să trăiască,

l-am lăsat pe soțul meu
să se ocupe de designul jocului.

Eu doar interveneam ici-colo
cu o scenă sau două și niște sugestii,

dar după noaptea în care Joel a murit,

pasiunea,

posibilitatea de a împărtăși cu alții
viața lui Joel cu ajutorul jocului video,

a fost ceva la care n-am putut rezista.

Am început să scriu mai mult,

să particip la ședințele de design
ale echipei,

să adăug mai multe idei
și am ajutat la regizarea scenelor.

Așa am descoperit
că să creezi un joc video

înseamnă să spui o poveste,
dar cu un alt vocabular.

Toate elementele imaginației
și simbolismul sunt acolo,

dar sunt legate de acțiunile jucătorului
și de capacitatea de răspuns a sistemului.

E o adevărată provocare.

Trebuie să gândesc total diferit,
dar iubesc ceea ce fac.

Și nu aș fi știut acest lucru fără Joel.

Poate v-a surprins puțin

alegerea noastră de a împărtăși povestea
unui cancer terminal printr-un joc video.

Poate chiar gândiți același lucru
ca mulți alții înaintea voastră:

cancerul nu e un joc.

Spuneți-i asta oricărui părinte
cu un caz de cancer pediatric în familie,

care a luat o mănușă chirurgicală
și a umflat-o ca pe un balon,

sau care a transformat o siringă
într-o navă spațială,

sau care și-a lăsat copilul
să se dea pe suportul de perfuzii

prin coridoarele spitalului,
ca și cum ar fi fost o mașină de curse.

Atunci când ai copii, totul e un joc.

Și atunci când copilul tău
trece prin ceva traumatizant,

mai tare te străduiești
să te asiguri că viața lui pare un joc,

deoarece copiilor le e natural
să exploreze lumea prin joacă.

Deși cancerul poate răpi
multe lucruri unei familii,

nu ar trebui să ne ia și joaca.

Dacă mă ascultați și încercați
să vă imaginați o familie

a cărei lume e clădită în totalitate
în jurul copilului pe moarte

și nu puteți să vedeți deloc bucurie
în acea imagine,

atunci am avut dreptate când am decis
să vă spunem povestea noastră,

deoarece acea perioadă
din viața noastră a fost grea.

Uneori cruntă,

dar a fost și plină de speranță pură,
iubire profundă

și bucurie cum nu am mai trăit de atunci.

Jocul nostru video a pornit
de la tentativa de a arăta acea lume

celor ce nu au mai trecut prin așa ceva,

fiindcă nici noi nu ne-am putut imagina
cum e până nu a devenit lumea noastră.

Am făcut un joc video
care e greu de jucat.

Niciodată nu va deveni un blockbuster.

Lumea va trebui să se pregătească
să investească emoțional

într-o poveste care sunt conștienți
că le va frânge inimile.

Dar când inimile noastre se frâng,
se vindecă cu o putere diferită.

Inima mea frântă se vindecă
cu o compasiune nouă și mai profundă,

cu dorința de a rămâne
alături de cei ce suferă,

pentru a asculta poveștile lor
și a încerca să-i ajut

să înțeleagă că nu sunt singuri.

În noaptea în care „Dragonul Cancer"
a câștigat Premiul pentru Impact,

ne-am bucurat, am zâmbit
și am vorbit despre Joel

și despre impactul pe care l-a avut
asupra vieții noastre

în acele nopți grele și pline de speranță
pe care le-am împărțit cu el

când ne-a schimbat inimile

și ne-a învățat atât de multe
despre viață, iubire, credință și scop.

Acel premiu nu va valora nicicând mai mult
decât o simplă fotografie cu fiul meu,

dar reprezintă viețile persoanelor
asupra cărora viața lui a avut un impact,

persoane ce nu le voi întâlni niciodată.

Câteodată îmi scriu e-mailuri.

Îmi spun că le e dor de Joel,
chiar dacă nu l-au cunoscut.

Îmi descriu lacrimile
pe care le-au vărsat pentru fiul meu

și povara mea devine puțin mai ușoară,

știind că e împărțită
cu un copil de zece ani

care se uită pe YouTube la jocul nostru,

sau cu un doctor care se joacă
pe telefon într-un avion,

sau cu un profesor care-l prezintă pe Joel
studenților din primul an de filozofie.

Am facut un joc video
care e greu de jucat.

Dar îmi pare bine,

deoarece momentele cele mai grele
din viața noastră

ne schimbă mai mult decât orice obiectiv
pe care l-am putea atinge.

Tragedia aceasta mi-a schimbat inima
mai mult decât realizarea oricărui vis.

Mulțumesc.

(Aplauze)