A cere ajutor e o putere, nu o slăbiciune

Cu toții trecem prin provocări -- unele se pot vedea, majoritatea nu, spune Michele L. Sullivan. Într-o discuție legată de perspective, Sullivan împărtășește povești pline de spirit și înțelepciune, amintindu-ne că suntem cu toții parte din sistemele de susținere ale celor din jur. „Singurii papuci în care puteți merge sunt ai voștri”, spune ea. „Cu compasiune, curaj și înțelegere, putem merge împreună, unul lângă altul.”

Cu toții avem evenimente din viață
pe care ni le amintim foarte clar.

Primul pentru mine
a fost când am început grădinița.

Fratele meu mai mare era la școală,
iar acum venise și rândul meu.

Și m-am dus alergând pe acel coridor.

Eram atât de emoționată
că aproape am făcut pe mine.

Mergeam către ușă,

unde se afla profesoara
întâmpinându-ne cu căldură,

m-a luat în clasă,

și mi-a arătat micul meu dulăpior

cu toții ne amintim acele dulăpioare,
nu-i așa?

Unde ne puneam lucrurile.

Iar apoi mi-a spus: „Du-te acolo în cerc

și joacă-te cu copiii până începe ora.”

Așa că m-am dus și m-am așezat
ca și cum locul acela era al meu,

și mă jucam

și dintr-o dată băiatul de lângă mine

îmbrăcat într-un tricou alb
și pantaloni scurți albaștri

— îmi amintesc de parcă a fost ieri —

s-a oprit dintr-o dată și a spus:

„De ce ești atât de scundă?”

Iar eu mă jucam în continuare.
Nu credeam că vorbește cu mine.

(Râsete)

Și atunci a zis mai tare:

„Hei, de ce ești atât de scundă?”

M-am uitat la el și-am zis:

„Despre ce vorbești?
Hai să ne jucăm. Suntem fericiți.

Aștept de mult ziua asta.”

Așa că ne-am jucat,
iar un minut mai târziu,

fata de lângă el,
cu un tricou alb și fustă roz,

s-a ridicat, cu mâinile în șold,

și a spus: „Chiar așa,
de ce arăți atât de diferit?”

Iar eu am zis:
„Despre ce vorbești?

Nu arăt diferit. Nu sunt scundă.
Hai mai bine să ne jucăm.”

De data asta, m-am uitat
în cercul unde mă aflam,

și toți copiii încetaseră joaca
și se uitau la mine.

Mă gândeam...

în limbajul de astăzi,
ar fi „OMG” sau „WTF.”

(Râsete)

Ce se întâmplă?

Așa că toată încrederea
cu care mă dusesem în acea dimineață

se disipa pe măsură ce trecea dimineața,

iar întrebările continuau să vină.

Iar la sfârșitul dimineții,
înainte să merg acasă,

profesoara ne-a pus în cerc,

iar eu m-am trezit în afara lui.

Nu mă puteam uita la nimeni.

Nu puteam înțelege ce se întâmplase.

Iar în anii ce au urmat

nu suportam să ies în public.

Simțeam fiecare privire,
fiecare chicoteală,

fiecare deget ațintit,

nu degetul,

dar fiecare deget ațintit,

și uram asta.

Mă ascundeam după picioarelor părinților,
ca să nu fiu văzută.

Și când ești copil

nu poți înțelege
curiozitatea altui copil,

nici ignoranța adulților.

A devenit foarte clar pentru mine
că lumea reală nu a fost construită

pentru cineva de mărimea mea,
la propriu și la figurat.

Așa că nu pot trece neobservată,
după cum vă puteți da seama,

și chiar dacă vedeți cum sunt,

cu toții trecem prin multe provocări
de-a lungul vieții.

Iar pe unele le vedeți, cum e a mea.

Pe multe nu le puteți vedea.

Nu vă puteți da seama dacă cineva
se confruntă cu o boală mentală,

sau cu identitatea de gen,

dacă are grijă de un părinte în vârstă

sau are probleme financiare.

Lucrurile acestea nu se văd.

Deci chiar dacă puteți vedea

că una dintre problemele mele
este mărimea,

asta nu înseamnă că puteți înțelege

cum e să fiți zilnic în locul meu
sau prin ce trec.

De aceea sunt aici,
pentru a demonta un mit.

Nu cred că puteți umbla
în papucii altcuiva,

și de aceea trebuie să adoptăm
o nouă modalitate de a ne face utili.

Pe scurt, eu nu voi ști niciodată
cum e să fiu în locul vostru,

iar voi nu veți ști niciodată
cum e să fiți ca mine.

Nu pot înfrunta fricile voastre
și nici urma visele voastre,

și nici voi pe ale mele,

dar putem să ne sprijinim unii pe alții.

În loc să încercăm să mergem
unii în papucii altuia,

trebuie să adoptăm un nou mod
de a ne face utili.

Am învățat de la o vârstă fragedă

că trebuie să fac unele lucruri
diferit decât majoritatea oamenilor,

dar am învățat și că există
lucruri la care eram egală cu restul,

iar unul dintre acestea era sala de clasă.

Heh, heh, heh. Eram egală.

Ba chiar mă remarcam în clasă.

Asta a fost de o importanță vitală,
am descoperit pe măsură ce am crescut

și mi-am dat seama
că nu voi putea face muncă fizică.

Aveam nevoie de școală.

Așa că am continuat
și am obținut o diplomă universitară,

dar ca să fiu în avantaj
pentru un loc de muncă,

aveam nevoie de o diplomă
de învățământ superior,

așa că am obținut-o.

Eram pregătită acum pentru interviu.

Vă amintiți primul vostru interviu?
Cu ce mă îmbrac?

Ce întrebări?

Nu uita de strângerea de mână.

Am trecut și eu prin toate astea.

Cu 24 de ore înainte de interviu,

prietena mea de-o viață

m-a sunat și mi-a spus:
„Michele, clădirea unde mergi are scări.”

Iar ea știa că nu pot urca treptele.

Și brusc, atenția mea s-a schimbat.

Problema mea era cum voi ajunge acolo.

Așa că m-am dus devreme, am găsit o rampă
și am avut un interviu excelent.

Ei habar n-au avut
prin ce am trecut în acea zi.

Probabil credeți că cea mai mare provocare
în acea zi a fost interviul,

sau să intru în clădire.

De fapt, cea mai mare provocare în acea zi

a fost să trec prin rampa de încărcare
fără să mă lovească ceva.

Sunt foarte vulnerabilă
în anumite condiții:

aeroporturi, coridoare, parcări,

rampe de încărcare.

Așa că trebuie să fiu foarte atentă.

Trebuie să anticipez și să fiu flexibilă,

iar uneori să mă mișc cât de repede pot.

Am obținut acea slujbă,

iar acum călătoresc destul de mult.

Iar călătoria este o provocare
pentru noi toți în ziua de azi.

Ajungi la aeroport, treci
de securitate și ajungi la poartă.

Am luat locul din mijloc sau de la geam?
Am ceva extra la servicii?

Eu, în primul rând,
nu trec prin nimic.

(Râsete)

Și mai ales
nu prin controlul de securitate

pentru că pot beneficia
de un control corporal personal.

N-o să vorbesc despre asta.

Apoi mă îndrept către poartă,

și cu darul meu de a trăncăni
cu care părinții mei spun că m-am născut,

vorbesc cu agentul de la poartă și îi zic:
„Scuterul meu are atâtea kilograme,

merge cu baterie uscată,

și pot să-l conduc până la ușa avionului.”

Cu o zi înainte, sunasem
în orașul unde urma să călătoresc,

să văd de unde aș putea închiria un scuter
în caz că al meu s-ar fi stricat pe drum.

Deci problemele mele sunt puțin diferite.

Când m-am urcat în avion,

mi-am folosit elocința, rugând o doamnă
să-mi pună și mie bagajul și mi l-a pus.

Încerc să nu mănânc
sau să beau în avion

ca să nu fie nevoie să mă ridic
și să merg prin avion.

Dar natura are programul ei,

și nu acum mult timp, a trebuit
să răspund la chemarea naturii.

Așa că m-am dus în față

și am vorbit cu însoțitorul de zbor,

și i-am spus, „Puteți să păziți ușa?
Nu ajung la încuietoare.”

Iată-mă înăuntru, făcându-mi treaba,
când ușa se deschide larg.

Apare un domn

care avea o privire îngrozită.

Sunt sigură că și eu arătam la fel.

Când am ieșit, mi-am dat seama
că domnul stătea chiar lângă mine,

și era extrem de jenat.

Așa că mă duc la el
și îi zic în șoaptă:

„O să-ți amintești asta
la fel de mult ca mine?”

(Râsete)

Iar el răspunde: „Așa cred.”

(Râsete)

Doar că, în timp ce el probabil
nu vorbește public despre asta, eu da.

(Râsete)

Dar am vorbit tot restul zborului,

și am ajuns să ne cunoaștem între noi,
familiile noastre, sporturile, meseriile,

iar când am aterizat, a spus:

„Michele, am observat
că cineva ți-a pus sus bagajul.

Pot să ți-l dau eu jos?”

Și am spus: „Desigur, mulțumesc.”

Și ne-am urat cele bune,

iar cel mai important lucru în acea zi

a fost că el nu a rămas cu acea jenă,

acea întâmplare stânjenitoare.

N-o să uite, așa cum nici eu n-am să uit,

dar cred că își va aminti mai mult

discuția noastră
și perspectivele diferite.

Când călătorești peste hotare,

poate fi și mai provocator
în anumite aspecte.

Acum câțiva ani, mă aflam în Zanzibar,

și am ajuns acolo pe roți,

gândiți-vă un pic.

O femeie scundă, albă, blondă
într-un scaun.

Probabil nu se întâmplă în fiecare zi.

Așa că m-am dus și, cu elocvența mea,
am început să vorbesc cu agentul.

Foarte prietenoasă, îl întreb
despre cultura lor și altele,

și observ că nu există
nicio rampă de îmbarcare.

Deci a trebuit cumva să-i spun:

„Nu numai că va trebui
să-mi ridici scaunul,

dar mi-ar prinde bine
puțin ajutor să urc scările.

Așa am ajuns să petrecem aproape o oră
împreună în timp ce așteptam avionul,

și a fost o oră extraordinară.

Perspectivele noastre s-au schimbat
pentru amândoi în acea zi.

Și când m-am urcat în avion,

m-a bătut pe umăr și mi-a urat de bine,

iar eu i-am mulțumit mult.

Și din nou, cred că își va aminti
acea experiență mai mult

decât atunci când am intrat
și nu prea știam ce-o să fac.

Și după cum observați,
primesc mult ajutor.

Nu aș fi unde sunt azi

fără familia mea,
prietenii mei, colegii mei

și mulțimea de necunoscuți

care mă ajută în fiecare zi a vieții mele.

Și este important
ca toți să avem un sistem de sprijin.

A cere ajutor e o putere,

nu o slăbiciune.

(Aplauze)

Cu toții avem nevoie de ajutor
în viața noastră,

dar e la fel de important

să facem parte
din sistemele de sprijin ale celorlalți.

Trebuie să adoptăm acest mod
de a da înapoi.

E evident că toți avem un rol
în propriile noastre succese,

dar gândiți-vă la rolul
ce trebuie să-l jucăm în succesele altora,

așa cum oamenii fac
pentru mine în fiecare zi.

Este extrem de important
să ne ajutăm între noi,

deoarece societatea plasează tot mai mult
oamenii în categorii

bazate pe prejudecăți și ideologii.

Și trebuie să privim dincolo de suprafață

și să înfruntăm adevărul

că niciunul dintre noi
nu este ceea ce se vede.

Suntem mai mult de atât,

și cu toții ne confruntăm
cu lucruri care nu se văd.

Prin urmare, trăind o viață
liberă de judecată

vom putea împărți împreună
acele experiențe

și să avem o perspectivă total diferită,

asemenea oamenilor pe care
i-am menționat în poveștile mele.

Deci, țineti minte, singurii papuci

în care puteți merge cu adevărat
sunt ai voștri.

Eu nu pot umbla în papucii voștri.

Știu că nici voi nu puteți merge
în papucii mei mărimea 1...

(Râsete)

dar puteți încerca.

Însă putem face ceva mai bun de atât.

Cu compasiune, curaj și înțelegere,

putem merge unul lângă altul

și să ne susținem între noi,

gândiți-vă cum se poate schimba societatea

dacă facem cu toții acest lucru

în loc să judecăm doar în baza
a ceea ce se poate vedea.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc.