Cu toții avem evenimente din viață pe care ni le amintim foarte clar. Primul pentru mine a fost când am început grădinița. Fratele meu mai mare era la școală, iar acum venise și rândul meu. Și m-am dus alergând pe acel coridor. Eram atât de emoționată că aproape am făcut pe mine. Mergeam către ușă, unde se afla profesoara întâmpinându-ne cu căldură, m-a luat în clasă, și mi-a arătat micul meu dulăpior cu toții ne amintim acele dulăpioare, nu-i așa? Unde ne puneam lucrurile. Iar apoi mi-a spus: „Du-te acolo în cerc și joacă-te cu copiii până începe ora.” Așa că m-am dus și m-am așezat ca și cum locul acela era al meu, și mă jucam și dintr-o dată băiatul de lângă mine îmbrăcat într-un tricou alb și pantaloni scurți albaștri — îmi amintesc de parcă a fost ieri — s-a oprit dintr-o dată și a spus: „De ce ești atât de scundă?” Iar eu mă jucam în continuare. Nu credeam că vorbește cu mine. (Râsete) Și atunci a zis mai tare: „Hei, de ce ești atât de scundă?” M-am uitat la el și-am zis: „Despre ce vorbești? Hai să ne jucăm. Suntem fericiți. Aștept de mult ziua asta.” Așa că ne-am jucat, iar un minut mai târziu, fata de lângă el, cu un tricou alb și fustă roz, s-a ridicat, cu mâinile în șold, și a spus: „Chiar așa, de ce arăți atât de diferit?” Iar eu am zis: „Despre ce vorbești? Nu arăt diferit. Nu sunt scundă. Hai mai bine să ne jucăm.” De data asta, m-am uitat în cercul unde mă aflam, și toți copiii încetaseră joaca și se uitau la mine. Mă gândeam... în limbajul de astăzi, ar fi „OMG” sau „WTF.” (Râsete) Ce se întâmplă? Așa că toată încrederea cu care mă dusesem în acea dimineață se disipa pe măsură ce trecea dimineața, iar întrebările continuau să vină. Iar la sfârșitul dimineții, înainte să merg acasă, profesoara ne-a pus în cerc, iar eu m-am trezit în afara lui. Nu mă puteam uita la nimeni. Nu puteam înțelege ce se întâmplase. Iar în anii ce au urmat nu suportam să ies în public. Simțeam fiecare privire, fiecare chicoteală, fiecare deget ațintit, nu degetul, dar fiecare deget ațintit, și uram asta. Mă ascundeam după picioarelor părinților, ca să nu fiu văzută. Și când ești copil nu poți înțelege curiozitatea altui copil, nici ignoranța adulților. A devenit foarte clar pentru mine că lumea reală nu a fost construită pentru cineva de mărimea mea, la propriu și la figurat. Așa că nu pot trece neobservată, după cum vă puteți da seama, și chiar dacă vedeți cum sunt, cu toții trecem prin multe provocări de-a lungul vieții. Iar pe unele le vedeți, cum e a mea. Pe multe nu le puteți vedea. Nu vă puteți da seama dacă cineva se confruntă cu o boală mentală, sau cu identitatea de gen, dacă are grijă de un părinte în vârstă sau are probleme financiare. Lucrurile acestea nu se văd. Deci chiar dacă puteți vedea că una dintre problemele mele este mărimea, asta nu înseamnă că puteți înțelege cum e să fiți zilnic în locul meu sau prin ce trec. De aceea sunt aici, pentru a demonta un mit. Nu cred că puteți umbla în papucii altcuiva, și de aceea trebuie să adoptăm o nouă modalitate de a ne face utili. Pe scurt, eu nu voi ști niciodată cum e să fiu în locul vostru, iar voi nu veți ști niciodată cum e să fiți ca mine. Nu pot înfrunta fricile voastre și nici urma visele voastre, și nici voi pe ale mele, dar putem să ne sprijinim unii pe alții. În loc să încercăm să mergem unii în papucii altuia, trebuie să adoptăm un nou mod de a ne face utili. Am învățat de la o vârstă fragedă că trebuie să fac unele lucruri diferit decât majoritatea oamenilor, dar am învățat și că există lucruri la care eram egală cu restul, iar unul dintre acestea era sala de clasă. Heh, heh, heh. Eram egală. Ba chiar mă remarcam în clasă. Asta a fost de o importanță vitală, am descoperit pe măsură ce am crescut și mi-am dat seama că nu voi putea face muncă fizică. Aveam nevoie de școală. Așa că am continuat și am obținut o diplomă universitară, dar ca să fiu în avantaj pentru un loc de muncă, aveam nevoie de o diplomă de învățământ superior, așa că am obținut-o. Eram pregătită acum pentru interviu. Vă amintiți primul vostru interviu? Cu ce mă îmbrac? Ce întrebări? Nu uita de strângerea de mână. Am trecut și eu prin toate astea. Cu 24 de ore înainte de interviu, prietena mea de-o viață m-a sunat și mi-a spus: „Michele, clădirea unde mergi are scări.” Iar ea știa că nu pot urca treptele. Și brusc, atenția mea s-a schimbat. Problema mea era cum voi ajunge acolo. Așa că m-am dus devreme, am găsit o rampă și am avut un interviu excelent. Ei habar n-au avut prin ce am trecut în acea zi. Probabil credeți că cea mai mare provocare în acea zi a fost interviul, sau să intru în clădire. De fapt, cea mai mare provocare în acea zi a fost să trec prin rampa de încărcare fără să mă lovească ceva. Sunt foarte vulnerabilă în anumite condiții: aeroporturi, coridoare, parcări, rampe de încărcare. Așa că trebuie să fiu foarte atentă. Trebuie să anticipez și să fiu flexibilă, iar uneori să mă mișc cât de repede pot. Am obținut acea slujbă, iar acum călătoresc destul de mult. Iar călătoria este o provocare pentru noi toți în ziua de azi. Ajungi la aeroport, treci de securitate și ajungi la poartă. Am luat locul din mijloc sau de la geam? Am ceva extra la servicii? Eu, în primul rând, nu trec prin nimic. (Râsete) Și mai ales nu prin controlul de securitate pentru că pot beneficia de un control corporal personal. N-o să vorbesc despre asta. Apoi mă îndrept către poartă, și cu darul meu de a trăncăni cu care părinții mei spun că m-am născut, vorbesc cu agentul de la poartă și îi zic: „Scuterul meu are atâtea kilograme, merge cu baterie uscată, și pot să-l conduc până la ușa avionului.” Cu o zi înainte, sunasem în orașul unde urma să călătoresc, să văd de unde aș putea închiria un scuter în caz că al meu s-ar fi stricat pe drum. Deci problemele mele sunt puțin diferite. Când m-am urcat în avion, mi-am folosit elocința, rugând o doamnă să-mi pună și mie bagajul și mi l-a pus. Încerc să nu mănânc sau să beau în avion ca să nu fie nevoie să mă ridic și să merg prin avion. Dar natura are programul ei, și nu acum mult timp, a trebuit să răspund la chemarea naturii. Așa că m-am dus în față și am vorbit cu însoțitorul de zbor, și i-am spus, „Puteți să păziți ușa? Nu ajung la încuietoare.” Iată-mă înăuntru, făcându-mi treaba, când ușa se deschide larg. Apare un domn care avea o privire îngrozită. Sunt sigură că și eu arătam la fel. Când am ieșit, mi-am dat seama că domnul stătea chiar lângă mine, și era extrem de jenat. Așa că mă duc la el și îi zic în șoaptă: „O să-ți amintești asta la fel de mult ca mine?” (Râsete) Iar el răspunde: „Așa cred.” (Râsete) Doar că, în timp ce el probabil nu vorbește public despre asta, eu da. (Râsete) Dar am vorbit tot restul zborului, și am ajuns să ne cunoaștem între noi, familiile noastre, sporturile, meseriile, iar când am aterizat, a spus: „Michele, am observat că cineva ți-a pus sus bagajul. Pot să ți-l dau eu jos?” Și am spus: „Desigur, mulțumesc.” Și ne-am urat cele bune, iar cel mai important lucru în acea zi a fost că el nu a rămas cu acea jenă, acea întâmplare stânjenitoare. N-o să uite, așa cum nici eu n-am să uit, dar cred că își va aminti mai mult discuția noastră și perspectivele diferite. Când călătorești peste hotare, poate fi și mai provocator în anumite aspecte. Acum câțiva ani, mă aflam în Zanzibar, și am ajuns acolo pe roți, gândiți-vă un pic. O femeie scundă, albă, blondă într-un scaun. Probabil nu se întâmplă în fiecare zi. Așa că m-am dus și, cu elocvența mea, am început să vorbesc cu agentul. Foarte prietenoasă, îl întreb despre cultura lor și altele, și observ că nu există nicio rampă de îmbarcare. Deci a trebuit cumva să-i spun: „Nu numai că va trebui să-mi ridici scaunul, dar mi-ar prinde bine puțin ajutor să urc scările. Așa am ajuns să petrecem aproape o oră împreună în timp ce așteptam avionul, și a fost o oră extraordinară. Perspectivele noastre s-au schimbat pentru amândoi în acea zi. Și când m-am urcat în avion, m-a bătut pe umăr și mi-a urat de bine, iar eu i-am mulțumit mult. Și din nou, cred că își va aminti acea experiență mai mult decât atunci când am intrat și nu prea știam ce-o să fac. Și după cum observați, primesc mult ajutor. Nu aș fi unde sunt azi fără familia mea, prietenii mei, colegii mei și mulțimea de necunoscuți care mă ajută în fiecare zi a vieții mele. Și este important ca toți să avem un sistem de sprijin. A cere ajutor e o putere, nu o slăbiciune. (Aplauze) Cu toții avem nevoie de ajutor în viața noastră, dar e la fel de important să facem parte din sistemele de sprijin ale celorlalți. Trebuie să adoptăm acest mod de a da înapoi. E evident că toți avem un rol în propriile noastre succese, dar gândiți-vă la rolul ce trebuie să-l jucăm în succesele altora, așa cum oamenii fac pentru mine în fiecare zi. Este extrem de important să ne ajutăm între noi, deoarece societatea plasează tot mai mult oamenii în categorii bazate pe prejudecăți și ideologii. Și trebuie să privim dincolo de suprafață și să înfruntăm adevărul că niciunul dintre noi nu este ceea ce se vede. Suntem mai mult de atât, și cu toții ne confruntăm cu lucruri care nu se văd. Prin urmare, trăind o viață liberă de judecată vom putea împărți împreună acele experiențe și să avem o perspectivă total diferită, asemenea oamenilor pe care i-am menționat în poveștile mele. Deci, țineti minte, singurii papuci în care puteți merge cu adevărat sunt ai voștri. Eu nu pot umbla în papucii voștri. Știu că nici voi nu puteți merge în papucii mei mărimea 1... (Râsete) dar puteți încerca. Însă putem face ceva mai bun de atât. Cu compasiune, curaj și înțelegere, putem merge unul lângă altul și să ne susținem între noi, gândiți-vă cum se poate schimba societatea dacă facem cu toții acest lucru în loc să judecăm doar în baza a ceea ce se poate vedea. Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc.