Nimeni nu ar trebui să moară pentru că e prea departe de un medic

Boala e universală, dar accesul la asistență medicală nu este. Medicul Raj Panjabi are o viziune îndrăzneață pentru a aduce îngrijiri medicale tuturor oamenilor de pretutindeni. Cu Premiul TED 2017, el construiește Academia de Îngrijire Comunitară, o platformă globală cu scopul de a moderniza felul în care asistenții medicali comunitari deprind abilități vitale, creând locuri de muncă pe parcurs.

Vreau să împărtășesc cu voi
ceva ce am învățat de la tatăl meu:

nicio stare nu e permanentă.

E o lecție despre care mi-a vorbit
de multe ori

și al cărei adevăr
l-am aflat pe calea cea grea.

Iată-mă în clasa a patra.

E fotografia din albumul școlii mele

din Monrovia, Liberia.

Părinții mei au migrat din India
în Africa de Vest în anii 1970,

iar eu am avut privilegiul
să cresc acolo.

Aveam nouă ani,

îmi plăcea să joc fotbal

și eram pasionat de matematică și științe.

Aveam genul de viață
la care ar visa orice copil.

Dar nicio stare nu e permanentă.

În 1989, în Ajunul Crăciunului,

un război civil a izbucnit în Liberia.

Războiul a început în mediul rural,

însă, în câteva luni, armatele rebelilor
ajunseseră în orașul nostru.

Școala s-a închis,

iar când armatele rebelilor au capturat
singurul aeroport internațional,

oamenii au început
să intre în panică și să fugă.

Mama mi-a bătut la ușă într-o dimineață
și mi-a spus: „Raj, fă-ți bagajele.

Trebuie să plecăm.”

Am fugit în centrul orașului,

iar acolo, pe asfalt,
am fost împărțiți în două rânduri.

Eu și familia mea
ne-am încadrat într-un rând

și am fost înghesuiți în cala de bagaje

a unui avion de salvare.

Acolo, m-am așezat pe o bancă,
cu inima luând-o la galop.

Am privit prin trapa deschisă

și am văzut sute de liberieni
în alt rând,

cu copiii în spate.

Când au încercat să sară și ei în avion,

soldații i-au împiedicat.

Nu aveau voie să fugă.

Noi eram cei norocoși.

Am pierdut tot ce aveam,

dar ne-am restabilit în America

unde, ca imigranți, am avut parte
de o comunitate de suporteri

ce s-au strâns în jurul nostru.

Ne-au primit în casele lor,

mi-au servit drept mentori

și l-au ajutat pe tata
să-și deschidă un magazin de haine.

Când eram adolescent,
îl vizitam în weekenduri

și-l ajutam să vândă teniși și jeanși.

Iar atunci când afacerile nu mergeau bine,

îmi amintea vechea mantră:

nicio stare nu e permanentă.

Acest dicton și insistența părinților mei,
precum și comunitatea noastră de suporteri

m-au ajutat să termin colegiul

și, în fine, facultatea de medicină.

Speranțele mele fuseseră zdrobite
odată de un război,

dar grație acestor oameni,

aveam șansa să-mi urmez visul
de a deveni medic.

Starea mea se schimbase.

Trecuseră 15 ani
de când fugiserăm cu acel avion,

însă amintirea celor două rânduri
nu-mi ieșise din minte.

Eram student la medicină,
aveam vreo 25 de ani

și voiam să mă întorc

și să văd dacă-i puteam sluji
pe cei pe care-i lăsaserăm în urmă.

Dar când am ajuns acolo,

am găsit un loc complet distrus.

Războiul ne lăsase cu doar 51 de medici

la o țară de patru milioane de oameni.

E ca și cum orașul San Francisco
ar avea doar 10 doctori.

Așadar, dacă te îmbolnăveai în oraș,
unde se aflau doctorii rămași,

aveai o șansă.

Însă dacă te îmbolnăveai
în comunitățile rurale izolate,

unde puteai fi la câteva zile
distanță de prima clinică...

Pacienții mei mureau din cauza unor boli
care n-ar trebui să ucidă pe nimeni,

și totul deoarece
ajungeau la mine prea târziu.

Gândiți-vă că aveți o fetiță de doi ani
care se trezește cu febră.

Vă dați seama că ar putea avea malarie,

dar știți că singurul mod de a-i face rost
de medicamentele necesare

ar fi s-o duceți pe malul râului,

să luați o canoe, să vâsliți
până pe partea cealaltă

și să mergeți cam două zile
prin pădure

până la cea mai apropiată clinică.

Un miliard de oameni trăiesc
în cele mai izolate comunități din lume

și, în ciuda progreselor făcute
în tehnologie și în medicina modernă,

inovațiile noastre nu ajung
pe ultima sută de metri.

Aceste comunități au fost lăsate în urmă,

deoarece au fost considerate
prea izolate

și prea greu de slujit.

Boala este universală;

accesul la asistență medicală nu e.

Acest lucru mi-a aprins un foc în inimă.

Nimeni n-ar trebui să moară deoarece e
prea departe de un medic sau de o clinică.

Nicio stare n-ar trebui să fie permanentă.

Iar ajutorul, în acest caz,
nu a venit din exterior,

ci chiar din interior.

A venit din rândul comunităților.

Faceți cunoștință cu Musu.

Departe, în Liberia rurală,

unde majoritatea fetelor n-au avut șansa
să termine școala primară,

Musu a perseverat.

La vârsta de 18 ani, a terminat liceul

și s-a întors în comunitatea sa.

A văzut că niciunul din copii
nu beneficia de tratament

pentru bolile care trebuiau tratate:

boli letale, precum malaria
și pneumonia.

Așa că s-a înscris ca voluntar.

Există milioane de voluntari ca Musu
în zonele rurale din toată lumea

și ne-am gândit

că acești membri ai comunității
ne-ar putea ajuta să rezolvăm o problemă.

Sistemul medical este structurat
în așa mod, încât

diagnosticarea bolilor și
prescrierea medicamentelor

sunt limitate la o echipă de asistente
și medici ca mine.

Dar asistentele și medicii
se află în orașe,

iar comunitățile rurale precum
cea a lui Musu au fost lăsate în urmă.

Am început să punem întrebări:

Ce-ar fi dacă am reorganiza
sistemul medical?

Ce-ar fi dacă am putea să luăm
oameni din comunitate, ca Musu,

și să-i includem sau chiar să-i punem
în centrul echipelor medicale?

Ce-ar fi dacă Musu ne-ar putea ajuta
să ducem îngrijirile medicale

din clinicile urbane
în pragul vecinilor săi?

Musu avea 48 de ani când am cunoscut-o.

Și, în ciuda talentului
și a perseverenței sale,

nu primise niciun salariu în 30 de ani.

Dar ce-ar fi dacă tehnologia
ar putea-o susține?

Ce-ar fi dacă am investi în ea
cu instruire reală,

am echipa-o cu medicamente adevărate

și i-am oferi un serviciu?

Ei bine, în 2007, încercam
să răspund la aceste întrebări,

iar soția mea și cu mine urma
să ne căsătorim în același an.

Le-am cerut rudelor să evite
cadourile obișnuite de nuntă

și să doneze mai bine niște bani,

așa încât noi să putem lansa
o organizație non-profit.

Pe cuvântul meu, sunt mult
mai romantic de atât.

(Râsete)

În final, am strâns 6.000 de dolari,

ne-am asociat cu niște
liberieni și americani

și am lansat o organizație
numită Last Mile Health.

Scopul nostru este să aducem
un asistent medical la îndemâna oricui.

Am proiectat un proces în trei pași -

instruire, echipare și plată -

pentru a investi mai profund
în voluntari ca Musu,

să devină specialiști auxiliari,

și apoi asistenți medicali comunitari.

Întâi, am instruit-o pe Musu să prevină,
să diagnosticheze și să trateze

principalele 10 boli care afectau
familiile din satul ei.

O asistentă a vizitat-o în fiecare
lună pentru a o ajuta.

I-am pus la dispoziție tehnologie
medicală modernă,

ca acest test rapid
pentru malarie, de 1 dolar,

și un rucsac
plin de medicamente, ca acesta,

pentru a trata infecții precum pneumonia.

Cel mai important, i-am oferit

un smartphone, pentru a o ajuta
să urmărească și să raporteze epidemiile.

În ultimul rând, am recunoscut
demnitatea muncii sale.

Împreună cu guvernul liberian,
am creat un contract,

am plătit-o

și i-am oferit șansa
la un serviciu adevărat.

E o persoană uimitoare.

Musu a deprins peste 30
de abilități medicale,

de la evaluarea copiilor
pentru malnutriție

la analizarea cauzei pentru care tușește
un copil, folosind un smartphone,

la susținerea pacienților cu HIV

și îngrijirea persoanelor
care au suferit amputări.

În cadrul echipei noastre,

lucrând ca specialiști auxiliari,

asistenții medicali comunitari
se pot asigura

că o mare parte din ce ar face
medicii de familie

ajunge în locuri unde aceștia
n-ar putea merge niciodată.

Unul dintre lucrurile mele preferate
este să ajut pacienții

prin asistenți comunitari.

Anul trecut, l-am vizitat pe A.B.,

care, la fel ca Musu, avusese șansa
să meargă la școală.

Când era în gimnaziu, în clasa a opta,

părinții lui au murit.

Orfan, a trebuit să renunțe la școală.

Anul trecut, l-am angajat și l-am instruit
pe A.B. ca asistent medical comunitar.

În timp ce făcea vizite la domiciliu,

a cunoscut un băiețel pe nume Prince,

pe care mama lui nu reușise
să-l alăpteze.

La vârsta de șase luni,
Prince începuse să slăbească îngrijorător.

A.B. tocmai învățase să folosească
o bandă de măsurare colorată

care se prinde în jurul brațului unui
copil spre a diagnostica malnutriția.

A.B. a observat că Prince era
în zona roșie,

ceea ce însemna că trebuia internat.

Așadar, i-a dus pe băiat
și pe mama lui la râu,

a urcat într-o canoe

și a vâslit patru ore
pentru a ajunge la spital.

Ulterior, după ce Prince a fost externat,

A.B. a învățat-o pe mamă cum
să-i administreze un supliment alimentar.

Acum câteva luni,

A.B. m-a dus să-l văd pe Prince.
E un băiețel tare grăsuț.

(Râsete)

Respectă toate măsurătorile,
se ridică în picioare

și începe chiar să spună câteva cuvinte.

Acești asistenți comunitari
mă inspiră atât de mult!

Îi întreb adeseori
de ce fac această muncă,

iar când l-am întrebat pe A.B.,

a spus: „Doctore, de când am renunțat
la școală, e prima dată

când am ocazia
să țin un stilou un mână.

Creierul meu se trezește.”

Poveștile lui A.B. și Musu
m-au învățat un lucru important

despre faptul de a fi om.

Dorința noastră de a-i sluji pe alții

ne poate ajuta
să ne transformăm propria stare.

Acum câțiva ani, am fost uimit
de forța dorinței

de a ne sluji vecinii,

în fața unei catastrofe globale.

În decembrie 2013,

ceva s-a întâmplat în pădurile ecuatoriale
de peste graniță, din Guinea.

Un copil pe nume Emile a început
să aibă febră, vărsături și diaree.

Trăia într-o zonă în care
drumurile erau puține,

iar asistenții medicali
erau în număr foarte mic.

Emile a murit,

după câteva săptămâni
a murit și sora lui,

urmată de mama copiilor.

Boala avea să se răspândească
de la o comunitate la alta.

Și abia trei luni mai târziu

lumea avea s-o recunoască drept Ebola.

Atunci când fiecare minut conta,
pierduserăm deja luni,

iar virusul se răspândise
ca focul prin toată Africa de Vest,

apoi și în alte părți ale lumii.

Firmele s-au închis, iar liniile
aeriene au început să anuleze rute.

În mijlocul crizei,

când ni s-a spus că 1,4 milioane
de oameni ar putea fi infectați,

când ni s-a spus că majoritatea
aveau să moară,

când ne pierduserăm aproape
orice speranță,

îmi amintesc cum stăteam
cu un grup de asistenți medicali

în pădurea unde tocmai
apăruseră câteva cazuri de boală.

Îi instruiam și-i ajutam
să-și pună măștile,

mănușile și halatele de care aveau nevoie

pentru a se proteja de virus

în timp ce-și slujeau pacienții.

Îmi amintesc frica din ochii lor.

Și-mi amintesc cum stăteam noaptea
și mă întrebam dacă luasem decizia corectă

de a-i ține acolo.

Când Ebola amenința să îngenuncheze
umanitatea însăși,

asistenții comunitari din Liberia
nu au capitulat în fața fricii.

Au făcut ceea ce făcuseră dintotdeauna:

au răspuns apelului
de a-și sluji vecinii.

Membri ai comunității din toată
Liberia au învățat simptomele bolii

și au colaborat cu asistentele și medicii
pentru a merge din casă în casă, a-i găsi

pe bolnavi și a le oferi îngrijire.

Au urmărit mii de oameni
care fuseseră expuși virusului

și au întrerupt
lanțul transmiterii acestuia.

Aproape zece mii de asistenți
comunitari și-au riscat propriile vieți

pentru a căuta acest virus
și a-l distruge pe loc.

(Aplauze)

Astăzi, Ebola e ținută
sub control în Africa de Vest,

iar noi am învățat câteva lucruri.

Am învățat că punctele oarbe
din sistemul medical rural

pot duce la puncte fierbinți de boală

și acest lucru ne pune pe toți în pericol.

Am învățat că cel mai eficient
sistem de urgență

este un sistem de fiecare zi

și că acesta trebuie
să ajungă la toate comunitățile,

inclusiv la cele rurale,
precum a lui Emile.

Și, mai mult ca orice,

am învățat din curajul
asistenților comunitari liberieni

că noi, ca oameni, nu suntem definiți
de condițiile pe care le întâmpinăm,

indiferent cât de tragice ar părea.

Suntem definiți de modul
cum răspundem la ele.

În ultimii 15 ani.

am văzut puterea acestei idei

de a transforma cetățeni obișnuiți
în asistenți medicali comunitari

și în eroi.

Și am văzut acest lucru peste tot,

din pădurile Africii de Vest

și până în satele de pescari din Alaska.

E adevărat,

acești asistenți comunitari
nu fac neurochirurgie,

dar ne ajută

să ducem îngrijirile medicale
la îndemâna tuturor, peste tot.

Ce urmează acum?

Ei bine, știm că mai există încă
milioane de oameni care mor

din cauze ce pot fi prevenite,

în comunități rurale din toată lumea.

Și știm că marea majoritate
a acestor boli apar

în aceste 75 de țări marcate cu albastru.

Mai cunoaștem că,

dacă am instrui o armată
de asistenți medicali comunitari

și i-am învăța măcar 30
de abilități salvatoare,

am putea salva viețile a circa
30 de milioane de oameni până în 2030.

Treizeci de servicii ar putea salva
30 de milioane de vieți până în 2030.

Nu e doar un proiect;

dovedim că acest lucru se poate face.

În Liberia,

guvernul instruiește mii
de asistenți ca A.B. și Musu

după Ebola,

aducând servicii medicale fiecărui
copil și fiecărei familii din țară.

Am avut onoarea de-a lucra cu ei,

iar acum ne asociem
cu mai multe organizații

din diverse alte țări,

spre a le ajuta să facă același lucru.

Dacă am putea ajuta aceste țări,

am salva milioane de vieți

și, în același timp,

am crea milioane de locuri de muncă.

Însă nu putem face acest lucru
fără tehnologie.

Oamenii se tem că tehnologia
ne va fura locurile de muncă,

dar când vine vorba
de asistenți comunitari,

tehnologia a fost vitală în crearea lor.

Fără tehnologie,
fără acest smartphone,

fără acest test rapid,

ar fi fost imposibil să-i putem
angaja pe A.B. și Musu.

Și cred că e timpul
ca tehnologia să ne ajute să instruim,

să ne ajute să instruim oameni mai repede
și mai bine ca oricând.

Ca medic,

folosesc tehnologia pentru a rămâne
la zi și a-mi păstra autorizația.

Folosesc smartphone-uri, aplicații
și cursuri online.

Dar când A.B. vrea să învețe,

trebuie să sară înapoi în canoe

și să meargă la centrul de instruire.

Iar când Musu vine la cursuri,

instructorii săi încă mai folosesc
flipcharturi și markere.

De ce n-ar avea și ei
același acces la învățare ca mine?

Dacă chiar vrem ca ei
să deprindă aceste abilități salvatoare

și nu numai,

trebuie să schimbăm acest
model învechit de educație.

Tehnologia poate schimba lucrurile.

Sunt uimit de revoluția
educației digitale

pe care au pornit-o organizații
precum Khan Academy și edX.

Și cred că e momentul;

e momentul pentru o coliziune

între revoluția educației digitale

și revoluția sistemului medical comunitar.

Și, cu asta, ajung la dorința mea
pentru Premiul TED.

Aș vrea...

Aș vrea să ne ajutați să recrutăm

cea mai mare armată de asistenți
comunitari care a existat vreodată,

creând Academia de Îngrijire Comunitară,

o platformă globală care să instruiască,
să conecteze și să susțină.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

Iată ideea:

vom crea și vom pregăti

cele mai bune resurse
de educație digitală.

Le vom aduce în fața asistenților
comunitari din toată lumea,

inclusiv A.B. și Musu.

Ei vor primi lecții video
despre vaccinarea copiilor

și vor face cursuri online despre
observarea următoarelor epidemii,

ca să nu rămână blocați
la flipcharturi.

Vom ajuta aceste țări
să-și acrediteze lucrătorii,

pentru ca ei să nu rămână
un grup subrecunoscut și subprețuit,

ci să devină o profesie
recunoscută și susținută,

la fel ca asistentele și medicii.

Și vom crea o rețea de companii
și antreprenori

care au creat inovații
ce pot salva vieți

și le vom face legătura
cu asistenți ca Musu,

pentru ca ei să-și poată
sluji mai bine comunitățile.

Vom munci neobosiți
pentru a convinge guvernele

să facă din asistenții comunitari
un stâlp al planurilor de sănătate.

Dorim să testăm și să creăm un prototip
al academiei în Liberia

și alte câteva țări partenere,

apoi plănuim să ajungem la nivel global,

inclusiv în satele Americii de Nord.

Cu puterea acestei platforme,

credem că țările pot fi convinse mai ușor

că o revoluție a sistemelor medicale
chiar e posibilă.

Visez ca această academie
să contribuie la instruirea

a sute de mii
de membri ai comunităților,

pentru a aduce îngrijiri medicale
vecinilor acestora,

sutelor de milioane de oameni

care trăiesc în cele mai izolate
comunități ale lumii,

din pădurile Africii de Vest

până în satele de pescari din Alaska;

de pe dealurile apalașe
până în munții Afganistanului.

Dacă această viziune se aliniază
cu a voastră,

mergeți la communityhealthacademy.org

și alăturați-vă acestei revoluții.

Spuneți-ne dacă voi, organizația voastră
sau cineva cunoscut ne-ar putea ajuta

să construim această academie
în următorul an.

Acum, când privesc în această încăpere,

îmi dau seama că
nu ne creăm singuri drumurile;

ele sunt influențate de alții.

Și au fost atât de mulți aici
care au făcut parte din această cauză.

Suntem atât de onorați să facem parte
din această comunitate,

care e dispusă
să-și asume o cauză

atât de îndrăzneață.

În încheiere, vreau să vă ofer

o reflecție.

Mă gândesc tot mai mult
la ce m-a învățat tatăl meu.

În prezent, și eu sunt tată.

Am doi fii,

iar soția mea și cu mine tocmai
am aflat că vom mai avea un copil.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Recent, îngrijeam
o femeie din Liberia

care, la fel ca soția mea,
era la a treia sarcină.

Dar, spre deosebire de ea,

nu beneficiase de îngrijire
prenatală pentru primii doi copii.

Trăia într-o comunitate izolată
din pădure, care trăise 100 de ani

fără îngrijiri medicale,

până când...

până când, anul trecut,
o asistentă și-a instruit vecinii

să devină asistenți comunitari.

Așadar, iată-mă,

consultam o pacientă
în al doilea trimestru de sarcină

și am scos ecograful
ca să verific bebelușul,

în timp ce pacienta ne povestea
despre primii doi copii.

Am pus sonda ecografului
pe abdomenul ei,

și femeia s-a oprit
în mijlocul propoziției.

S-a întors spre mine și a spus:

„Doctore, ce se aude?”

Era prima dată când auzea
bătăile inimii bebelușului său.

Și ochii i s-au luminat la fel cum
au făcut-o ochii soției mele și ai mei

când am auzit inima bebelușului nostru.

De-a lungul întregii istorii umane,

boala a fost universală, dar accesul
la asistență medicală nu a fost.

Dar, cum mi-a spus odată un înțelept,

nicio stare nu e permanentă.

E timpul.

E timpul să facem tot ce e nevoie

ca să schimbăm această stare împreună.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)