Colin Powell: Copiii au nevoie de disciplină

Cum ajuţi copiii să aibă parte de un bun început? În acest discurs cordial şi personal, Colin Powell, fostul Secretar de Stat al SUA, invită părinţii, prietenii şi rudele să-şi educe copiii chiar înainte de şcoala primară, să-i sprijine în relaţia cu comunitatea şi să-i responsabilizeze. (Filmat la TEDxMidAtlantic.)

În după-amiaza aceasta

o să mă abat puţin de la program.

Despre politica externă puteţi afla

urmărindu-l, ştiu eu, pe Rachel Maddow,

dar... (Râsete)

vreau să vorbesc despre tineri şi formarea lor,

educaţia lor.

Asta se întâmpla miercurea trecută,

la o şcoală din Brooklyn, New York,

liceul Cristo Rey, condus de Iezuiţi.

Mă adresam acelor studenţi. Priviţi-i:

mă înconjurau din trei direcţii.

Observați că cei mai mulţi sunt din comunități minoritare,

clădirea e oarecum austeră,

fiind clădirea unei vechi școli din New York.

Au încă table vechi şi etajere.

Sunt cam 300 de elevi în această şcoală

care funcţionează de vreo patru ani,

urmând să iasă prima generaţie.

Sunt 22 de absolvenţi

şi toţi merg la facultate.

Toţi vin din familii în care, de obicei,

există o singură persoană acasă,

de regulă mama sau bunica. Atât.

Vin aici pentru educaţie

şi formare.

Poza a fost făcută și încărcată

pe pagina mea Facebook săptămâna trecută,

iar cineva a comentat:

„De ce îl ţine aşa în poziţie, la raport ?”

şi altcineva a zis: „Dar arată bine.” (Râsete)

Într-adevăr arată bine, deoarece copiii
au nevoie de disciplină,

iar tertipul folosit când apar prin școli

este ca, după terminarea micii mele prelegeri
ținute elevilor,

să-i invit să pună întrebări,

iar când ridică mâna îi chem în faţă

să ia poziţie în faţa mea

ca un soldat:

cu mâinile drepte pe lângă corp,

ochii deschişi, privirea în față

şi să pună întrebarea cu voce tare,
să-i audă toată lumea.

Fără umeri căzuţi, gaci căzuți
sau alte de-astea.

(Râsete)

Acestui tânăr, pe nume Cruz,

îi plăcea asta. A postat peste tot
pe Facebook şi face ravagii.

(Râsete)

Lumea crede că sunt sever cu acest copil.

Nu, ne distrăm şi noi puţin.

Faza e că fac asta de ani buni

şi cu cât sunt mai tineri,
cu atât e mai distractiv pentru ei.

Când am de-a face cu cei de cinci şi şase ani,

trebuie să găsesc un mod de a-i reduce la tăcere.

Comentează tot timpul,

aşa că aplic un joc,

pentru a le capta atenția.

Le spun: „Ascultaţi, în armată,

când vrem ca cineva să fie atent,

avem comanda ,Atenţie !',

însemnând că toată lumea tace şi e atentă la mine.

Aţi înţeles ?”

- „Aha aha aha ...”
- „Să exersăm. Începeţi să vorbiţi.”

Şi-i las vreo zece secunde,
după care zic: „Atenţie !"

„Uh!” (Râsete)

„Da, domn' general."

Încercaţi cu copiii acasă, vedeţi dacă merge. (Râsete)

Nu prea cred.

Oricum, e un joc pe care-l aplic şi care vine, evident,

din experienţa mea militară.

Bună parte din viaţă

am lucrat cu tineri cu arme, cum îi numesc eu,

care intrau în armată

şi primul lucru pe care îl făceam

era să-i introducem unui mediu structurat:
aşezaţi în formaţie,

în uniforme,

tunşi la fel,

şi aliniați.

Îi învăţăm să facă la dreapta şi la stânga,

pentru a putea executa conform instrucţiunilor

şi a cunoaşte consecinţele nesupunerii.

Asta îi disciplinează.

Apoi făceau cunoștință cu sergentul de instrucţie,
persoana pe care o vor urî imediat.

Şi îl vor urî.

Sergentul începe să urle la ei,

supunându-i la tot felul de exerciţii groaznice.

Dar ceva extraordinar se întâmplă cu trecerea timpului:

odată dezvoltată disciplina

şi înţelegând împrejurările,

înţelegând atenţionarea: „Mămica nu-i aici, fiule.

Eu sunt cel mai mare coşmar al tău.
Eu sunt tăticul şi mămica ta.

Acceptă. Ai înţeles, băiete ?

Şi apoi, când te întreb ceva,
ai doar trei răspunsuri corecte:

da, dle; nu, dle; nicio scuză, dle.

Nu începeţi să-mi explicați de ce n-aţi făcut,

doar: da, dle; nu, dle; nicio scuză, dle.”

- „Nu te-ai bărbierit.”
- „Dar dle...”

„Nu, nu-mi spune cât te-ai ras azi dimineaţă.

Îţi spun că nu te-ai bărbierit.”

- „N-am nicio scuză, d-le.”
- „Aşa băiete! Înveţi repede.”

Aţi fi uimiţi de ce poţi face cu ei,

odată ce i-ai disciplinat.

În 18 săptămâni dobândesc o competentă. Sunt maturi

şi să ştiţi că ajung să-l admire pe sergent

şi nu-l uită niciodată.

Ajung să-l respecte.

Aşadar, trebuie să existe
mai multă disciplină şi respect

în viaţa copiilor noştri.

Petrec mult timp cu tineri

şi întreb mereu oamenii: „Când începe educația ?”

Vorbim mereu de reabilitarea şcolilor,

susţinerea profesorilor, introducerea
mai multor calculatoare în şcoli;

despre învăţământul online.

Dar acestea sunt doar o parte din răspuns.

Adevăratul răspuns stă în aducerea copilului la şcoală

cu disciplina în suflet.

Când începe educația ? În clasa întâi ?

Nu, ea începe,

încă din braţele mamei,

când acesta o priveşte

şi spune: „Cred că e mama mea.

Ea mă hrăneşte,

iar când nu mă simt bine,

are grijă de mine.

Limba ei o voi învăţa.”

În acel moment se izolează de restul limbilor

pe care le-ar putea învăţa la acea vârstă,

şi la trei luni, se rezumă la vocea ei.

Persoana care face asta, mama

sau bunica, oricine ar fi,

e cea care începe educația.

Aici începe limba.

De aici începe iubirea şi disciplina.

De acum începi să-i transmiţi copilului

că e special

şi diferit de toţi ceilalţi copii

şi începi să-i citeşti.

Un copil căruia nu i s-a citit

va fi în pericol când va ajunge la şcoală.

Un copil care nu distinge culorile,

nu cunoaşte ceasul sau nu ştie să-şi lege şireturile,

nu ştie toate astea,

nu ştie să facă ceva

indus de un cuvânt precum „atenţie”:

„Atenţie cum te comporți, atenţie faţă de adulţi, atenţie cum vorbești !”

Așa se cresc copiii.

Şi-i văd pe nepoţii mei care,

spre disperarea copiilor mei,

se comportă ca și noi. Ştiţi, îi influenţăm.

Astfel pregătim copiii pentru educaţie şi şcoală.

Şi îmi concentrez toată energia

în comunicarea mesajului

că e nevoie de educaţie înainte de şcoală,

de îngrijire înainte chiar de naştere.

Educaţia copilului începe chiar înainte de naşterea lui

şi lipsa acestei etape prevesteşte dificultăţi în viitor.

Sunt probleme în atât de multe comunităţi

şi şcoli în care copiii

se înscriu în clasa întâi. Ochii lor strălucesc.

Cu rucsacul în spate, sunt gata să înceapă,

dar îşi dau seama că nu sunt
ca ceilalţi copii de clasa întâi,

care ştiu să citească şi li s-a citit, care ştiu alfabetul.

Şi până în clasa a treia copiii care nu au avut parte

de disciplină şi atenţie de la început

îşi dau seama că sunt în urmă şi ce fac atunci ?

Răbufnesc şi o iau pe calea pușcăriei

sau a renunţării la școală.

Asta e sigur.

Dacă în clasa a treia cititul copilului nu e la nivel,

la 18 ani e candidat pentru închisoare.

Rata încarcerării la noi e foarte ridicată

pentru că nu le oferim posibilitatea
unui debut de viață sănătos.

Ultimul capitol din cartea mea se numeşte

„Darul unui bun început”.

Fiecare copil trebuie să aibă un debut bun în viață.

Am avut norocul să am un astfel de debut.

N-am fost un elev extraordinar.

Am mers la o şcoală publică din New York

şi nu mă prea descurcam.

Am transcrisă întreaga mea istorie educaţională,

din grădiniţă până în facultate.

Am avut nevoie de ea când am scris prima carte.

Vroiam să văd dacă memoria mea e bună

şi, cu siguranţă, era. (Râsete)

Aveam 6 pe linie.

Am trecut de liceu,

am intrat la Colegiul din New York

cu o medie de 78,3 puncte, cu care
nu ar fi trebuit să fiu admis,

după care am intrat la inginerie,

unde am rezistat doar şase luni. (Râsete)

Am trecut apoi la geologie,
cursul pentru începători. Uşor.

După care am găsit programul de formare
a ofiţerilor rezervişti (ROTC).

Am găsit ceva ce îmi plăcea să fac
şi la care mă pricepeam,

am găsit un grup de tineri care simţeau la fel ca mine.

Aşa că, întreaga viaţă de atunci am dedicat-o
acestui program şi armatei.

Şi le spun tuturor copiilor ca, pe măsură ce cresc

şi aceste structuri se dezvoltă în ei,

să caute ceea ce le place să facă
şi la care se pricep,

iar când le găseşti pe amândouă, ai dat lovitura.

Despre asta-i vorba şi de asta am avut parte.

Cei de la colegiul din New York
se săturaseră de mine.

Eram acolo de patru ani jumate, aproape cinci,

iar notele mele nu erau tocmai bune,

intram, ocazional, în dificultate cu administraţia.

Aşa că au zis: „Dar se descurcă atât de bine la ROTC.

Doar acolo are calificativul A pe linie.”

Şi au zis: „Hai să includem notele acelea

în calculul notei finale, să vedem cât iese.”

Aşa au şi făcut; m-au adus la un 2,0. (Râsete)

Da. (Râsete) (Aplauze)

Au spus: „E bun de muncă la stat.

Aruncă-l în armată. N-o să-l mai vedem niciodată.”

Aşadar, m-au trimis în armată

şi, ca să vezi, după mulţi ani,

sunt considerat unul din cei mai de seamă dintre cei care au trecut pe la colegiul din New York. (Râsete)

Spun, aşadar, tuturor:

nu contează de unde începi, ceea ce faci în viaţă

determină unde vei ajunge în viaţă

şi suntem binecuvântaţi să trăim într-o ţară în care,

indiferent de unde începi, se ivesc oportunităţi,

atâta timp cât crezi în tine,

în societate şi în ţară,

în faptul că poţi evolua

şi te poţi autoeduca pe parcurs.

Aceasta e cheia succesului.

Dar totul începe cu darul unui bun început.

Dacă nu oferim un bun început copiilor noştri,

dacă nu investim în ei de la vârste fragede,

o să avem dificultăţi mai târziu.

De aceea 25% din tineri renunţă la şcoală

şi aproape 50% din populaţia minoritară

trăieşte în zone cu venit redus,

deoarece nu au parte de un bun început.

Începutul meu a constat nu doar
în apartenenţa la o familie bună,

ci şi una care mi-a spus:

„Ascultă, am venit în ţara asta în bărci,

în 1920 şi 1924.

Am muncit în confecţii ca nişte câini, în fiecare zi

şi nu am făcut asta pentru ca tu să tragi ceva pe nas

sau să intri în belele. Şi nici să nu te gândeşti să renunţi.”

Dacă mergeam la oamenii ăia şi le spuneam:

„M-am săturat de şcoală. Vreau să renunţ.”

îmi spuneau: „Renunţăm noi la tine. Ne luăm alt copil.”

(Râsete)

Aveau aşteptări de la toţi verii

şi rudele imigranţilor din sudul Bronx-ului,

dar aveau mai mult decât aşteptări de la noi.

Au plantat în sufletele noastre

un simţ al ruşinii: „Nu-ți face de ruşine familia !”

Uneori intram în belele

şi părinţii mei veneau acasă,

iar eu aşteptam în camera mea ce urma să se întâmple,

spunându-mi: „Bun,

ia cureaua şi bate-mă, dar nu mă lua
cu 'ruşinea familiei' iar.”

Am fost devastat când mama mi-a făcut asta.

Am avut, de asemenea, parte de o reţea.

Copiii au nevoie de asta, au nevoie să facă parte dintr-un grup,

o familie, o comunitate.

Familia mea erau mătuşile care locuiau
în imobile închiriate.

Nu ştiu câţi dintre voi sunteţi din New York,

dar erau acele blocuri închiriate,

iar femeile astea erau mereu în geam,

sprijinite într-o pernă.

Nu plecau niciodată. (Râsete)

Pe cuvântul meu, am crescut pe străzile alea,

iar ele erau mereu acolo.

Nu mergeau la toaletă, nu găteau. (Râsete)

Nu făceau niciodată nimic,

dar erau cu ochii pe noi

şi ne menţineau implicaţi.

Nu le păsa

dacă deveneam doctori, avocaţi sau generali

şi nici nu se aşteptau la aşa ceva în familie,

atâta timp cât primeam o educaţie şi apoi găseam un loc de muncă.

„Nu ne spuneţi că mai aveţi nevoie de pregătire.

Luaţi-vă un job şi plecaţi din casă.

Nu avem timp de aşa ceva.

Apoi o să ne întreţineţi voi pe noi. Ăsta e rolul vostru.”

E esenţial să readucem această gândire

în familiile noastre.

Şi e foarte important ca voi,

oameni de succes

care, sunt sigur, aveţi familii minunate, copii şi nepoţi,

să înţelegeţi că nu e de ajuns. Trebuie să căutăm

şi să găsim copii ca dl. Cruz,

care pot să reuşească dacă au o structură solidă,

dacă îi ajutaţi şi îi învăţaţi,

dacă investiţi în cluburi pentru băieţi şi fete,

dacă vă implicaţi în sistemul şcolar

şi vă asiguraţi că e cel mai bun,

şi nu doar cel din şcoala copilului dvs., ci şi cele din Harlem,

nu doar cele din Montessori, în partea de vest.

Trebuie să ne angajăm să facem asta

şi nu doar pentru copiii noştri,

dar şi pentru viitorul nostru.

Vom fim o ţară de minoritari majoritari,

peste o generaţie.

Minoritarii de acum vor fi atunci majoritari

şi trebuie să ne asigurăm că sunt pregătiţi să fie majoritari.

Trebuie să ne asigurăm că sunt gata să fie conducători

ai acestei ţări minunate,

unice,

care mă uimeşte în fiecare zi,

o ţară capricioasă. Există mereu contradicţii între noi.

Aşa e făcut sistemul.

E o ţară a contrastelor, dar şi o naţiune a naţiunilor.

Atingem fiecare naţiune şi fiecare naţiune ne atinge pe noi.

Suntem o naţiune de imigranţi.

De aceea avem nevoie de o politică a imigrării.

E ridicol ca nu avem una,

pentru a-i primi pe cei ce vor să vină aici
şi să fie parte din această naţiune.

sau pentru a-i trimite înapoi cu o educaţie

cu care să-i ajute pe oamenii lor să iasă din sărăcie.

O poveste pe care îmi place să o spun

e despre bucuria mea de a mă întoarce în New York

şi de a mă plimba prin Park Avenue într-o zi frumoasă,

admirând peisajele şi oamenii din toată lumea

trecând pe aici.

Ceea ce fac mereu e să mă opresc la un colţ

şi să-mi iau un hot dog de la gheretuţa imigrantului.

Trebuie neapărat să mănânc unul. (Râsete)

Şi indiferent unde sunt sau ce fac,

trebuie să fac asta.

O făceam şi când eram secretar de stat.

Plecam din apartamentul meu de la Waldorf Astoria

– (Râsete) –

o luam în sus spre strada 55,

uitându-mă după vânzătorul imigrant.

Aveam cinci gărzi de corp pe atunci

şi trei maşini de poliţie care mergeau în paralel

asigurându-se că nu mă atacă nimeni în plimbarea mea prin Park Avenue. (Râsete)

Îi ceream vânzătorului hot dogul,

el îl pregătea şi apoi se uita în jur

la gărzile şi maşinile de poliţie spunând:

„Am carte verde ! Am carte verde !” (Râsete)

„E-n regulă.”

Dar acum sunt singur.

Nu am gărzi de corp sau maşini de poliţie. N-am nimic,

dar trebuie să am hot dogul meu.

Mi-am luat chiar săptămâna trecută, într-o marţi seara,

pe la Columbus Circle,

iar scena se repetă destul de des.

Merg, îmi cer hot dogul,

vânzătorul îl pregăteşte şi spune:

„Vă cunosc. Vă văd la TV.

Sunteţi generalul Powell.”

„Da, da.”

Îi întind banii.

„Nu, dle general. Nu pot lua banii. Am fost deja plătit.

America m-a plătit. Nu uit de unde vin,

dar acum sunt american. Vă mulţumesc, dle.”

Accept generozitatea lui şi-mi continui drumul,

spunându-mi că

e aceeaşi ţara care i-a primit pe părinţii mei astfel,
acum 90 de ani.

Deci suntem aceeaşi ţară minunată,

dar suntem alimentaţi de tinerii care vin aici

din toată lumea

şi e datoria noastră de cetăţeni

ai acestei ţări superbe

să ne asigurăm că niciun copil nu e lăsat de izbelişte.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)