Ce facem cu aceste date masive?

Vă dau datele un sens de satisfacție? De mai mult succes? În acest caz interpretarea lor e probabil eronată. Într-o prezentare emoționantă, Susan Etlinger explică de ce, pe măsură ce colectăm tot mai multe date, trebuie să ne aprofundăm gândirea critică. Pentru că e greu să trecem de la listarea datelor la înțelegerea lor profundă.

Tehnologia a făcut posibile
așa de multe lucruri

aterizarea pe lună, Internetul,

posibilitatea de a decoda genomul uman.

Dar ea are de-a face și cu
fricile noaste cele mai puternice

și acum vreo 30 de ani

criticul Neil Postman a scris o carte

numită „Ne amuzăm până la moarte”

care abordează problema asta foarte bine.

Iată ce a spus,

comparând viziunile distopice

ale lui George Orwell și Aldous Huxley.

A spus ca Orwell se temea că vom deveni

o cultură captivă.

Huxley se temea că vom deveni
o cultură banală.

Orwell se temea că adevărul

ne va fi ascuns,

iar Huxley se temea că ne vom îneca

într-o mare de irelevanță.

Pe scurt, e o alegere între

a fi urmărit de Big Brother

sau a urmări Big Brother.

(Râsete)

Dar nu trebuie să fie așa.

Nu suntem utilizatori pasivi
de date și tehnologie.

Noi definim rolul lor în viețile noastre

și modul în care le interpretăm înțelesul,

dar pentru a face asta,

trebuie să acordăm aceeași
importanță modului de gândire

ca modului de codare.

Trebuie să ne punem întrebări;
întrebări dificile

să trecem de la a număra lucruri

la a le înțelege.

Suntem bombardați constant cu povești

despre cât de multă data există în lume,

dar când e vorba
de volume mari de date

și de provocările acestora,

mărimea nu contează.

Contează și viteza cu care se mișcă,

varietățile de tipuri de date,

iar aici avem numai câteva exemple:

imagini,

text,

video,

audio.

Și ce unește aceste tipuri disparate
de date

este că toate sunt create de oameni

și au nevoie de un context.

Există un grup de oameni de știință

de la Universitatea Illinois-Chicago

numit Health Media Collaboratory,

care a lucrat cu Centrul de Control
al Bolilor

pentru a înțelege mai bine

cum vorbesc oamenii
despre lăsatul de fumat,

cum vorbesc despre țigările electronice,

și ce pot face ei împreună

pentru a-i ajuta să se lase de fumat.

Lucrul interesant este că,
dacă vrei să înțelegi

cum vorbesc oamenii despre fumat,

trebuie mai întâi să înțelegi

la ce se referă ei când spun „fumat”.

Și pe Twitter, sunt 4 mari categorii:

unu, fumatul de țigări;

doi, fumatul de marijuana;

trei, costițe afumate („smoking”);

și patru, femei mortale („smoking hot”).

(Râsete)

Așa că apoi trebuie sa te gândești

cum vorbesc oamenii
despre țigări electronice?

Și sunt așa de multe feluri

în care oamenii fac asta
și se vede de pe slide

că e o chestiune complexă.

Și ne reamintește

că limbile sunt create de oameni

și oamenii sunt dezordonați
și suntem complecși

și folosim metafore și argou și jargon

și facem asta 24/7 în multe, multe limbi

și apoi imediat ce ne dăm seama,
schimbăm lucrurile.

Au avut oare reclamele astea
de la CDC,

reclamele la televizor cu o femeie

cu o gaură în gât,

foarte grafice și foarte deranjante

un impact într-adevăr

asupra lăsatului de fumat?

Iar Health media Collaboratory
a respectat limitele datelor lor,

dar au putut concluziona

că acele reclame,
pe care probabil le-ați văzut,

au avut efectul de a-i scutura pe oameni

și de a duce la un proces de gândire

care ar putea avea un impact
asupra comportamentului viitor.

Ceea ce admir și apreciez
la acest proiect,

pe lângă faptul, împreună cu faptul

că se bazează pe o nevoie umană reală,

este că e un exemplu fantastic de curaj

în fața unei mări de irelevanță.

Așa că nu numai volumul mare de date

cauzează probleme de interpretare,
pentru că, să fim sinceri,

noi oamenii avem o istorie lungă

în a lua orice volum de date,
oricât de mic

și în a-l strica.

Cu mulți ani în urmă,
probabil vă aduceți aminte

că fostul președinte Ronald Regan

a fost foare criticat când a spus

că adevărurile dovedite sunt ceva stupid.

A fost probabil o simplă greșeală,
ca să fim sinceri.

Vroia de fapt să-l citeze pe John Adams

în apararea soldaților britanici
în procesul masacrului din Boston

că realitatea este încăpățânată.

Dar cred că este de fapt

puțină înțelepciune accidentală
în ceea ce a spus,

pentru că realitatea este încăpățânată

dau uneori este și stupidă.

Vreau să vă zic o poveste personală

despre de ce contează asta
așa de mult pentru mine.

Trebuie să repir adânc.

Fiul meu Isaac, când avea 2 ani,

a fost diagnosticat cu autism.

Era un omuleț vesel, amuzant,

iubitor și afectuos

însă datele evaluărilor dezvoltării sale,

care luau în considerare lucruri ca
numărul de cuvinte,

la acel moment, zero,

gesturi de comunicare
și contact vizual minim

au stabilit gradul său de dezvoltare

ca fiind cel al unui bebeluș de 9 luni.

Iar diagnosticul era corect
din punct de vedere al datelor,

însă nu zicea toata povestea.

După vreun an jumate,

cand avea aproape 4 ani,

l-am găsit într-o zi
în fața calculatorului

facând o căutare Google despre femei,

scris „f-i-m-e-i”.

Și am facut ce ar fi făcut
orice părinte obsedat

adică am început imediat
să apas pe „Back” (înapoi)

să văd ce altceva mai căutase.

Și am găsit, în ordine: bărbat

școală, autobuz și computer.

Și am fost uimită,

pentru că nu știam că poate să scrie,

cu atât mai mult să citească,
și l-am întrebat

„Isaac, cum ai făcut asta?”

S-a uitam la mine foarte serios
și a zis

„Scris în cutie”

Învăța singur să comunice,

dar noi se uitam în direcția greșită

și asta se întâmplă când evaluările

și analizele supraevaluează un parametru,

în acest caz, comunicarea verbală,

și subevaluează altele,
cum ar fi gândirea creativă.

Comunicarea era dificilă pentru Isaac

așa că a găsit o cale

de a afla ce trebuia să știe.

Iar când te gândești, are multă logică

pentru că formularea unei întrebări

este un proces complex,

dar el s-a descurcat

punând un cuvânt
într-o căsuță de căutare.

Și astfel acest moment mărunt

a avut un impact profund asupra mea

și a familiei noastre

pentru că ne-a ajutat să ne schimbăm
cadrul de referință

în legătură cu ce se întâmpla cu el

și să ne facem mai puține griji
și să apreciem

creativitatea sa mai mult

Datele sunt stupide.

Pot fi utilizate greșit,

de bunăvoie sau nu.

Am o prietenă, Emily Willingham,
care e om de știință

care a scris un articol pentru Forbes
nu demult

numit „Cele mai ciudate 10 lucruri

legate de autism.”

Este o listă destul de lungă.

Internetul, mereu de vină, nu?

Și mamele, bineînțeles.

Și mai sunt de fapt

foarte multe în categoria „mame” aici.

Și puteți vedea că e o listă
bogată și interesantă.

Îmi place mult

„să fii gravidă lângă autostrazi”.

Ultima este interesantă

pentru că termenul „mamă frigider”

a fost ipoteza originală

pentru cauzele autismului

iar asta însemana o persoană
rece și neafectuoasă.

Și acum probabil vă gândiți,

„OK, Susan, am înțeles.

Poți lua date și le poți
da orice înțeles.”

Și e adevărat, e absolut adevărat.

Dar provocarea este că

avem oportunitatea

de a încerca să găsim singuri înțelesul,

pentru că sincer, datele nu au înțeles.
Noi îl dăm.

În calitate de oameni de afaceri,
consumatori,

pacienți și cetățeni,

avem responsabilitatea, cred,

să petrecem mai mult timp

concentrându-ne pe abilitățile
noastre de gândire critică.

De ce?

Pentru că în acest moment,
după cum am auzit

de multe ori,

putem procesa exabiți de date

cu viteza luminii

și putem lua decizii proaste

mai repede, mai eficient

și cu mai mare impact decât în trecut.

Grozav, nu?

Așa că ce trebuie să facem

este să petrecem mai mult timp

cu discipline umanistice

ca sociologia și științele sociale,

retorica, filozofia, etica,

pentru că oferă context,
care e atât de important

pentru volumele mari de date

și pentru că ne ajută
să ne îmbunătățim gândirea critică.

La urma urmei, dacă pot găsi

o problemă într-o discuție,
nu mai contează

dacă e exprimată în cuvinte sau în cifre.

Și asta înseamnă

să ne educăm să identificăm
acele predilecții

și legături false

și să fim capabili să identificăm
o pistă falsă

de la 100 de metri,

pentru că ceva ce succede altceva

nu înseamnă neaparat că s-a întâmplat
din cauza lui

și dacă mă lăsați să fiu puțin pedantă,

romanii numeau asta
„post hoc ergo propter hoc”

după asta, iată că datorită asta.

Iar asta înseamnă să punem sub semnul
întrebării discipline ca demografia.

De ce? Pentru că se bazează pe presupuneri

despre cine suntem, în baza sexului

vârstei și locului unde trăim

în loc de informații despre ce
gândim și cu ce ne ocupăm.

Și din moment ce avem aceste date

trebuie să folosim controalele
de confidențialitate potrivite

cu acordul consumatorului

și mai mult de asta, trebuie să fim clari

în legătură cu ipotezele

metodologiile pe care le folosim

și încerederea noastră în rezultate.

Cum spunea profesorul meu de algebră
din liceu

„arată-mi calculele”

pentru că dacă nu știu ce pași ai urmat,

nu știu ce pași nu ai urmat,

iar dacă nu știu ce întrebări ai pus,

nu știu ce întrebări nu ai pus.

Și înseamnă să ne întrebăm

cea mai grea întrebare din toate:

Oare datele ne-au arătat asta,

sau rezultatul ne face să ne simțim

sau realizați și mai satisfăcuți?

Așa că Health Media Collaboratory

au fost în stare la sfârșitul proiectului

să vadă că 87% din tweeturile

despre reclamele acelea anti-fumat

foarte grafice și deranjante
provocau frică

dau au putut trage concluzia

că determinau într-adevăr oamenii
să se lase de fumat?

Nu. E știință, nu magie.

Așa că dacă trebuie să dezlegăm

puterea datelor

nu prebuie să urmăm orbește

viziunea lui Orwell
despre un viitor totalitar

sau cea a lui Huxley
despre un viitor banal,

sau vreun amestec groaznic din ambele.

Ce trebuie să facem

este să prețuim gândirea critică

și să fim inspirați de exemple

cum ar fi cel al
Health Media Collaboratory

sau, cum spun în filmele cu supereroi,

să ne folosim puterile pentru bine.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)