Cum ne-am întors împotriva violenței domestice (Pont: Polaroidul a ajutat)

În 1984, când Esta Soler a militat pentru un proiect de lege împotriva violenței domestice, un politician a numit această acțiune „Actul Eliminării Distracției din Căsătorie”. Această prelegere optimisă, cuprinde 30 de ani de tactici și tehnologii, începând cu aparatul foto Polaroid până la rețelele sociale, care au dus la o scădere de 64% în violența doemstică în U.S.

Vreau să vă imaginați

progresul

femeilor care au fost victime ale violenței

în anii '80.

Ele veneau la camera de urgențe

cu ceea ce poliția numea "o ceartă între îndrăgostiți".

Și vedeam că femeia fusese bătută,

vedeam un nas rupt, încheietura mâinii fracturată

și ochii umflați.

Ca și activiști, ne luam Polaroidul,

îi făceam o poză,

așteptam 90 de secunde,

și îi dădeam fotografia.

În momentul acela, ea avea

dovada necesară pentru a merge la tribunal.

Făceam vizibil, ceea ce era invizibil.

Fac asta de 30 de ani.

Fac parte dintr-o mișcare socială

care lucrează la încetarea

violenței împotriva femeilor și a copiilor.

În toți acești ani,

am avut o încredere pasională

și uneori nu chiar acceptată,

că această violență nu este inevitabilă,

este învățată, iar dacă este învățată,

poate fi și dezvățată și poate fi prevenită.

(Aplauze)

De ce cred asta?

Pentru că este adevărat.

Este foarte adevărat.

Între anii 1993 și 2010,

violența domestică față de femeile adulte

în Statele Unite

a scăzut cu 64%,

iar asta e o știre nemaipomenită.

(Aplauze)

64%. Cum am reușit?

Ochii noștri au fost larg deschiși.

Acum treizeci de ani, femeile erau bătute,

erau hărțuite, erau violate

și nimeni nu vorbea despre asta.

Nu exista dreptate.

Iar ca activist, asta nu era de ajuns.

Astfel, primul pas pe aceast drum

a fost să ne organizăm,

și am creat această rețea

extraordinară, cu femei uimitoare

care au deschis adăposturi,

iar dacă nu deschideau adăposturi,

își deschideau casa

pentru ca femeile și copiii să fie în siguranță.

Știți ce am mai facut?

Am vândut prăjituri, am spălat mașini,

am făcut tot ce am putut pentru a strânge fonduri,

iar apoi, la un moment dat am spus,

gata, e timpul să mergem

la guvernul federal

și să le cerem să plătească pentru aceste

servicii extraordinare care salvează viețile oamenilor.

Corect? (Aplauze)

Pasul al doilea,

știam că trebuie să schimbăm legile.

Am mers la Washington

și am făcut lobby pentru prima parte a legislației.

Îmi amintesc cum mă plimbam pe holurile

U.S. Capitol.

Aveam în jur de 30 de ani, viața mea avea un scop

și nu-mi puteam imagina

că cineva ar putea contesta vreodată

acest articol de legislație, atât de important.

Aveam 30 de ani și eram poate prea naivă.

Dar am auzit de un parlamentar

care avea un punct de vedere foarte diferit.

Știți cum a numit

această importantă legislație?

A numit-o „Actul eliminării distracției din mariaj".

Actul eliminării distracției din mariaj.

Doamnelor și domnilor, asta se întâmpla in anul 1984

în Statele Unite și îmi doresc să fi avut Twitter atunci.

(Râsete)

Zece ani mai târziu, după multă muncă,

a fost votat proiectul Violența Împotriva Femeilor,

un act care a schimbat

și a salvat multe vieți. (Aplauze)

Vă mulțumesc.

Am fost mândră să fiu parte din acel proiect,

care a schimbat legile

și a adus milioane de dolari în comunitatea locală.

Și știți ce a mai făcut? A colectat date.

Trebuie să vă spun că mă pasionează datele.

De fapt, sunt obsedată de date.

Sunt sigură că sunt mulți obsedați de date aici.

Sunt obsedată de date

pentru că vreau să mă asigur

dacă cheltuim un dolar, programul funcționează

și dacă nu funcționeză, trebuie să schimbăm planul.

Și vreau să mai spun un lucru:

Nu vom rezolva această problemă

construind mai multe închisori

sau mai multe adăposturi.

E vorba de împuternicirea economică a femeilor,

de vindecarea copiilor răniți

și de preîntâmpinare, cu P mare.

Astfel, pasul numărul trei în acest marș:

Dacă vom continua cu acest progres,

va trebui să mărim amploarea,

va trebui să creștem vizibilitatea

și va trebui să implicăm publicul.

Știind asta, am mers la Consiliul de Publicitate

și i-am rugat să ne ajute

să implementăm o campanie de educație publică.

Am căutat în țări din toată lumea, Canada,

Australia, Brazilia și părți din Africa

și acumulând cunoștințe

am pornit prima campanie națională

de educație publică

numită „Nu există scuze pentru Violența Domestică.”

Să vedem un spot publicitar.

(Video) Bărbatul: Unde e cina?

Femeia: Păi, am crezut că ajungi acasă acum câteva ore așa că am strâns totul, dar-

Bărbatul: Ce e asta? Pizza.
Femeia: Dacă mă sunai înainte, știam.

Bărbatul: Cina? Cina pregătită e o pizza?
Femeia: Dragule, te rog nu țipa așa.

Te rog, nu! Dă-mi drumul!

Bărbatul: Treci în bucătărie!
Femeia: Nu! Ajutor!

Bărbatul: Vrei să vezi cum e să te doară într-adevăr? (Plesnește femeia )

Asta înseamnă durere! Asta înseamnă durere!
(Pahar spart)

Femeia: Ajutor!

("Copiii stau și privesc.
Care e scuza ta?")

Esta Soler: Când eram în procesul

de a lansa această campanie

O.J. Simpson a fost arestat

pentru uciderea soției sale și a prietenei ei.

Am aflat că avea o istorie lungă

de violențe domestice.

Media a devenit obsedată de asta.

Povestea violenței domestice

a ajuns de pe ultima pagină,

de fapt de pe nicio pagină, pe prima pagină.

Spoturile noastre publicitare au împânzit undele radio,

iar femeile, pentru prima dată,

au înceut să își spună poveștile.

Când vorbim despre mișcări, vorbim despre momente,

iar noi am prins momentul.

Să pun asta în context.

Aveți idee, câte articole apăreau

în New York Times, în anul 1980,

legate de violența domestică?

Vă spun eu: 158.

În anul 2000 erau peste 7000 de articole.

În mod evident, aveam un impact.

Dar încă ne lipsea un element critic.

Așa că, pasul patru: Trebuia să implicăm bărbații.

Nu puteam rezolva această problemă

cu 50% din populație stând pe tușă.

Deja v-am spus că sunt obsedată de statistici.

Sondajul național ne-a arătat că bărbații se simțeau

acuzați și neinvitați la această conversație.

Așa că ne-am întrebat: Cum am putea implica și bărbații?

Cum putem face bărbații să vorbească despre

violența împotriva femeilor și a fetelor?

Un prieten de-al meu m-a tras deoparte

și mi-a spus, „Vrei ca bărbații să vorbească despre violența

împotriva femeilor și a fetelor. Bărbații nu vorbesc.”

(Râsete)

Îmi cer scuze bărbaților din public.

Știu că vorbiți.

Dar el a mai spus, „Știi ce fac ei totuși?

Vorbesc cu copiii lor.

Vorbesc cu copiii lor ca și părinți, ca și antrenori.”

Și asta am făcut.

Am folosit ceea ce puteau face bărbații

și am construit un program.

Am organizat un eveniment

care va rămâne întotdeauna în inima mea,

în care un antrenor de baschet

vorbea în fața unei săli pline cu atleți

și bărbați din toate categoriile.

Vorbea despre importanța

antrenării băieților în a deveni bărbați,

despre schimbarea atutudinii de vestiar

și oferirea de metode pentru relații sănătoase.

Dintr-o dată, s-a uitat în spatele camerei,

a văzut-o pe fiica lui

și i-a strigat numele, Michaela,

și i-a spus: „Michaela, vino aici.”

Avea nouă ani, era puțin timidă,

dar s-a dus acolo,

iar el i-a spus: „Așează-te aici lângă mine.”

S-a așezat lângă el.

El a îmbrățișat-o și a spus,

„Oamenii mă întreabă de ce fac asta.

Fac munca asta pentru că sunt tatăl ei

și nu vreau ca cineva s-o rănească vreodată.”

Ca și părinte, înțeleg.

Înțeleg,

știind că sunt atât de multe atacuri sexuale

în campusurile școlare

și foarte puține raportate.

Am făcut multe pentru femeile adulte.

Trebuie să facem ceva mai mult pentru copiii noștri.

Trebuie. (Aplauze)

Am progresat mult

de la zilele în care se folosea Polaroidul.

Tehnologia a fost prietena noastră.

Telefonul mobil e un schimbător mondial de situații

dând putere femeilor,

iar Facebook, Twitter, Google, YouTube

și canalele media de socializare ne ajută să ne organizăm

și să ne spunem povestea ca să fim auzite.

Așa că mulțumesc mult

celor care au dezvoltat acele aplicații

și acele platforme

și care sunt în acest public.

Serios. Vă aplaud.

(Aplauze)

Sunt fiica unui bărbat

care s-a alăturat unui singur club în viața lui,

Clubul Optimist.

Nu te poți preface în privința asta.

Iar spiritul și optimismul lui

sunt în ADN-ul meu.

Fac această muncă

de peste 30 de ani

și sunt convinsă mai mult ca niciodată

că ființele umane sunt capabile de schimbări.

Cred că putem îndrepta arcul istoriei umane

către compasiune și egalitate.

Fundamental

și pasionat, cred

că această violență nu trebuie să fie parte

a condiției umane.

Așa că vă rog să stați alături de noi

în crearea unui viitor fără violențe

pentru femei, fete, bărbați și băieți de pretutindeni.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)