Scrisoarea mea de dragoste pentru cosplay

Adam Savage meştereşte diverse lucruri şi concepe experimente, şi foloseşte costume pentru a adăuga umor, culoare şi claritate poveştilor pe care le spune. Trasând pasiunea sa de o viaţă pentru costume -- de la o cască spaţială făcută dintr-un recipient de îngheţată pe vremea când era copil, la un costum Fără-Faţă pe care l-a purtat la Comic-Con -- Savage explorează lumea cosplay şi sensul pe care îl creează acesta pentru propria comunitate. „Ne conectăm la ceva important din interiorul nostru", spune el. „Costumele reprezintă modul în care ne devoalăm celorlalţi."

Există o informaţie care-mi place
- am citit-o undeva -

cum că unul din lucrurile ce au contribuit
la succesul homo sapiens

ca specie

este lipsa părului corporal --

că lipsa noastră de păr,
goliciunea noastră

combinată cu faptul
că am inventat îmbrăcămintea,

ne dă abilitatea de a ne modula
temperatura corpului

şi astfel suntem capabili să supravieţuim
în orice climat alegem.

Acum am evoluat până în punctul
în care nu putem supravieţui fără haine.

E mai mult decât utilitate,

acum este o comunicare.

Tot ceea ce alegem să îmbrăcăm
este o naraţiune,

o poveste despre unde am fost,

ce facem,

cine vrem să fim.

Am fost un copil singuratic.

Nu mi-a fost uşor să găsesc
prieteni cu care să mă joc,

şi am ajuns să creez
o mare parte din joaca mea.

Am construit multe
din propriile-mi jucării.

A început cu îngheţata.

În oraşul meu natal
era un Baskin-Robbins

şi serveau îngheţată
din spatele tejghelei

în aceste gigantice găleţi de carton,
de vreo 19 litri.

Şi cineva mi-a spus --
aveam opt ani --

că atunci când nu mai aveau nevoie
de aceste găleţi,

le spălau şi le ţineau
în camera din spate,

şi dacă le cereai,
îţi dădeau una.

Mi-a luat vreo două săptămâni
să-mi fac curaj;

am reușit și mi-au dat.

Mi-au dat una -- am mers acasă
cu această frumoasă găleată de carton.

Încercam să-mi dau seama
ce pot face cu acest material exotic --

inel de metal, şi sus şi jos.

Am început să-l rotesc în minte
şi mi-am dat seama: „Stai aşa --

capul meu chiar încape în chestia asta.”

(Râsete)

Da, am decupat o gaură,

am pus nişte acetat acolo

şi mi-am făcut o cască spaţială.

(Râsete)

Aveam nevoie de un loc
unde să port casca spaţială,

aşa că am găsit un frigider
la câteva cvartale de casă.

L-am împins până acasă,

şi în dulapul din camera de oaspeţi
a părinţilor mei,

l-am transformat
într-o navă spaţială.

Am început cu un panou de control
din carton.

Am decupat o gaură
pentru radar

şi am pus o lanternă
sub el să-l lumineze.

Am montat un ecran,
care dădea spre peretele din spate --

şi aici am crezut
că sunt foarte deştept --

fără permisiune, am pictat
partea din spate a dulapului în negru,

am pus un câmp de stele

care se aprindeau cu nişte luminiţe
de Crăciun, pe care le-am găsit în pod,

şi am mers în nişte misiuni spaţiale.

Câţiva ani mai târziu,

a apărut filmul „Jaws".

Eram prea mic să-l văd,
dar m-a prins febra „Jaws",

ca pe toţi din America
la momentul respectiv.

Era un magazin la mine în oraş,
care avea un costum „Jaws" în vitrină,

şi mama pesemne că m-a auzit
vorbind cu cineva

despre cât de grozav
credeam că e costumul,

pentru că, înainte de Halloween,

m-a dat pe spate dându-mi
costumul ăsta „Jaws".

Recunosc că este un fel de clişeu

ca oameni de o anumită
vârstă să se plângă

că copiii de astăzi nu ştiu
ce viaţă uşoară au,

dar o să vă arăt un exemplu
la întâmplare

de costume entry-level pe care le puteţi
cumpăra online chiar acum...

... şi acesta e costumul „Jaws"
pe care mi l-a cumpărat mama.

(Râsete)

Aceasta este o faţă de rechin
subţire ca hârtia

şi o baveţică cu posterul
„Jaws" pe ea.

(Râsete)

Mi-a plăcut la nebunie.

Câțiva ani mai târziu,

tata m-a dus la un film
numit „Excalibur".

L-am convins
să mă ducă de două ori,

ceea ce nu e puţin lucru, pentru că
e un film dur, interzis minorilor.

Dar nu sângele sau intestinele sau sânii

m-au făcut să merg
să-l văd din nou.

Au ajutat şi astea --

(Râsete)

Era armura.

Armura din „Excalibur" era ameţitor
de frumoasă pentru mine.

Aceştia erau cavaleri în armură
strălucitoare, lustruită ca oglinda.

Mai mult, cavalerii din „Excalibur"
îşi poartă armura peste tot.

Mereu -- o poartă la cină,
o poartă când dorm.

(Râsete)

Îmi spuneam:
„Ăştia-mi citesc gândurile?

Vreau să port armură mereu!"

(Râsete)

Aşa că m-am întors
la materialul meu favorit,

drogul meșterului începător,

cartonul gofrat,

şi mi-am făcut o armură completă,

cu tot cu scuturi pentru gât
şi un cal alb.

Acum că am lăudat-o atât,

iată o poză a armurii
pe care am făcut-o.

(Râsete)

(Aplauze)

Aceasta este doar prima armură
pe care am făcut-o

inspirat de „Excalibur".

Doi ani mai târziu,

l-am convins pe tata să se implice
şi să-mi facă o armură cum trebuie.

După aproape vreo lună,

m-a avansat de la carton la aluminiu
pentru acoperişuri, numit flashing

şi unul din materialele mele
de prindere preferate,

niturile POP.

În decursul acelei luni,

am construit cu grijă
o armură completă din aluminiu,

cu îmbinări rotunjite.

Am făcut găuri în coif,
să pot respira;

l-am terminat la timp pentru Halloween
şi l-am purtat la şcoală.

Ăsta e singurul lucru
din această prezentare

pentru care nu am un slide să vă arăt,

deoarece nu există
o fotografie a armurii.

Am purtat-o la şcoală,

era un fotograf pentru anuare
care se plimba pe holuri,

dar nu m-a gasit niciodată, din motive
care vor deveni clare în curând.

Erau lucruri pe care nu le-am anticipat,

referitor la a purta o armură completă,
din aluminiu, la şcoală.

Pe la a treia oră de mate,
stăteam în spatele clasei,

şi stăteam în spatele clasei

pentru că armura nu-mi permitea
să mă aşez.

(Râsete)

Acesta este primul lucru
pe care nu l-am anticipat.

Profesoara se uită la mine
oarecum îngrijorată,

cam pe la mijlocul orei, şi spune:
„Te simţi bine?"

Îmi zic: „Glumeşti?
Dacă mă simt bine?

Port o armură completă!
Este cel mai frumos moment din --"

Şi doar ce mă pregăteam
să îi spun ce bine mă simt,

când clasa începe
să se mute spre stânga

şi să dispară într-un tunel lung,

şi după aceea m-am trezit
în cabinetul asistentei.

Leşinasem de la epuizarea termică
cauzată de căldură,

purtând armura.

Şi când m-am trezit,

nu eram jenat de faptul că leşinasem
în faţa colegilor mei,

mă întrebam: „Cine mi-a luat armura?
Unde mi-e armura?"

OK, pe repede înainte, după mulţi ani,

eu și nişte colegi am fost angajaţi
să facem pentru Discovery Channel,

show-ul „MythBusters".

Timp de 14 ani,

am învăţat la serviciu cum să dezvolt
metodologii experimentale

şi cum să spun poveşti despre ele,
pentru televiziune.

Şi am mai învăţat

că un rol cheie în aceste povestiri
îl joacă costumația.

Folosesc costume pentru a adăuga
umor, comedie, culoare

şi claritate narativă poveştilor
pe care le spunem.

Am făcut un episod
numit „Saltul în tomberon"

şi am învăţat puțin mai mult

despre implicaţiile mai profunde
ale costumației în cazul meu.

În episodul „Saltul în tomberon",

încercam să răspundem la întrebarea:

E saltul în tomberon
atât de sigur

precum ne lasă filmele să credem?

(Râsete)

Episodul urma să aibă
două părţi distincte.

Una în care un cascador ne pregătea
să sărim de pe clădiri

pe o saltea cu aer.

Şi cea de-a doua era trecerea
către experiment:

umpleam un tomberon
cu diverse materiale şi săream în el.

Voiam să separ vizual
aceste două elemente

şi m-am gândit:

„Ei bine, în prima parte ne pregătim,
deci ar trebui să purtăm treninguri --

Oh! Hai să punem 'Cascador ucenic'
pe spatele treningului.

Asta e pentru pregătire."

Dar pentru partea a doua, am vrut ceva
cu impact vizual puternic --

„Ştiu! O să mă îmbrac
ca Neo din 'Matrix'."

(Râsete)

Am mers la Haight Street.

Am cumpărat nişte cizme
înalte superbe, cu catarame.

Am găsit un pardesiu lung pe eBay.

Mi-am luat ochelari de soare și mi-am pus
lentile de contact să îi pot purta.

Vine ziua filmării experimentului

şi eu ies din maşina mea în acest costum,

iar echipa mea se uită la mine...

şi încep să-şi înăbuşească
chicotele de biserică.

Făceau:
„(Sunet de râsete)."

În acel moment, am simţit
două lucruri distincte.

Îmi era complet ruşine

de faptul că era atât de clar echipei mele

că îmi doresc foarte mult
să port costumul ăsta.

(Râsete)

Dar producătorul din mintea mea
mi-a reamintit că în filmarea

la viteză mare,
redată cu încetinitorul,

acel pardesiu fluturând va arăta
superb în spatele meu.

(Râsete)

După cinci ani
de difuzare „MythBusters"

am fost invitaţi să apărem
la San Diego Comic-Con.

Ştiam de Comic-Con de ani
şi niciodată nu avusesem timp să merg.

Asta era liga mare --
asta era o Mecca a costumaţiilor.

Oamenii vin de peste tot din lume

pentru a-şi arăta creaţiile extraordinare
pe scena din San Diego.

Şi eu voiam să particip.

M-am decis să realizez
un costum elaborat

care să mă acopere complet,

şi să merg anonim în cadrul
San Diego Comic-Con.

Costumul pe care l-am ales?

Hellboy.

Ăla nu e costumul meu,

ăla e chiar Hellboy.

(Râsete)

Dar am petrecut luni

asamblând cel mai fidel costum Hellboy
pe care-l puteam face

de la cizme, la curea, la pantaloni,

la mâna dreaptă a pieirii.

Am găsit un tip care a făcut proteze
pentru capul şi pieptul lui Hellboy

şi mi le-am pus.

Am avut chiar şi lentile de contact
făcute special pentru mine.

Am purtat asta la Comic-Con

şi nu vă pot spune cât de-al naibii
de cald a fost în costumul ăla.

(Râsete)

Transpiram! Trebuia să-mi fi amintit asta.

Transpiram abundent
şi lentilele de contact îmi răneau ochii,

şi nimic din astea nu contează,
că mie-mi place de mor.

(Răsete)

Nu doar procesul de a-mi pune costumul
şi de a defila pe acolo,

dar şi comunitatea celorlalţi costumați.

Nu se numeşte costumație
la Con-uri,

se numeşte „cosplay".

La suprafaţă, cosplay înseamnă
oameni care se îmbracă

precum personajele lor favorite
de film, televiziune

şi mai ales anime,

dar este, totodată,
mult mai mult de-atât.

Aceştia nu sunt doar oameni
care găsesc costume şi le îmbracă --

le combină.

Le modifică după voia lor.

Le schimbă pentru a fi personajele
pe care și le doresc în acele producţii.

Sunt super îndemânatici şi geniali.

Îşi arborează steagul de „ciudat"
şi e minunat.

(Râsete)

Dar mai mult decât atât,

ei repetă pentru costumație.

La Comic-Con sau orice alt Con,

nu doar faci poze oamenilor
care se plimbă pe acolo.

Mergi la ei şi spui

„Hei, îmi place costumul tău,
pot să-ţi fac o poză?"

Şi după aceea le dai timp
să se poziţioneze pentru poză.

Au lucrat mult pentru postura asta

în care costumul arată bine
pentru aparatul tău.

Şi este atât de frumos de privit.

Şi eu iau asta foarte serios.

La Con-uri ulterioare,

am învăţat mersul târşâit al lui Heath
Ledger, ca Joker în „The Dark Knight".

cum să fiu un înfiorător Ringwraith
din „Lord of the Rings”

şi chiar am speriat nişte copii.

Am învăţat acel "hrr hrr hrr" --

râsul acela al lui Chewbacca.

Şi apoi m-am îmbrăcat
ca Fără-Faţă din „Spirited Away".

Dacă nu cunoașteți „Spirited Away"
şi regizorul său, Hayao Miyazaki,

în primul rând, cu plăcere.

(Râsete)

Este o capodoperă,
şi unul dintre filmele mele preferate.

Este despre o tânără fată pe nume Chihiro,
care se pierde în lumea spiritelor,

într-un parc tematic japonez abandonat,

și găseşte calea de a ieşi de acolo

cu ajutorul a doi prieteni
pe care şi i-a făcut --

un dragon capturat, numit Haku,

şi un demon singuratic,
pe nume Fără-Faţă.

Fără-Faţă e singuratic
şi vrea să-şi facă prieteni,

şi crede că singurul mod de a face asta
este să îi ademenească

şi să facă să apară aur în mâna sa.

Dar asta nu merge foarte bine,

aşa că el ajunge să se dezlănţuie
ca un apucat

până când Chihiro îl salvează,

îl eliberează.

Aşa că mi-am făcut
un costum Fără-Faţă,

şi l-am purtat la Comic-Con.

Am exersat cu mare grijă
gesturile lui Fără-Faţă.

M-am decis că nu voi vorbi deloc
când port costumul ăsta.

Când oamenii cereau să-mi facă o poză,

dădeam din cap

şi mă aşezam timid lângă ei.

Ei făceau poza,

şi apoi eu scoteam pe furiş din mantie

un bănuţ de ciocolată.

La finalul procesului foto,
făceam bănuţul să apară pentru ei.

Ah, ah ah! -- Aşa.

Şi oamenii erau înnebuniţi.

„La naiba! Aur de la Fără-Faţă!
Oh, Dumnezeule, e atât de cool!"

Şi intru-n atmosferă
şi mă plimb şi e fantastic.

Şi în cam 15 minute ceva se întâmplă.

Cineva mă ia de mână

şi pune bănuţul la loc în palmă.

Şi mă gândesc că poate
îmi dau moneda înapoi ca un cadou,

dar nu, era una dintre monedele
pe care le dădusem eu.

Nu ştiu de ce.

Şi continui, şi mai fac câteva poze.

Şi se întâmplă din nou.

Înţelegeţi, nu pot vedea nimic
în costumul ăsta.

Pot vedea prin gură -

pot vedea pantofii oamenilor.

Pot auzi ce spun
şi le pot vedea picioarele.

Dar a treia oară
când cineva-mi dă o monedă,

vreau să ştiu ce se întâmplă.

Aşa că îmi înclin cumva capul
să văd mai bine,

şi ceea ce văd este o persoană
care se îndepărtează de mine aşa.

Şi apoi îmi pică fisa:

e ghinion să iei aur de la Fără-Faţă.

În filmul „Spirited Away",

ghinionul se abate
asupra celor ce iau aur de la Fără-Faţă.

Aici nu este vorba de o relaţie
performer-auditoriu; ăsta e cosplay.

Noi, toţi cei de pe acea platformă,

ne lăsăm absorbiţi într-o naraţiune
care a însemnat ceva pentru noi.

Şi o facem să ne aparţină.

Ne conectăm la ceva important
din interiorul nostru.

Costumele sunt modul
în care ne devoalăm

unul celuilalt.

Mulţumesc.

(Aplauze)