Bucuria surfului în apă rece ca gheața

„Pentru orice merită să facem va trebui să suferim, măcar puțin”, spune fotograful Chris Burkard în timp ce explică obsesia sa pentru cele mai reci, neprimitoare și izolate plaje de pe pământ. Cu fotografii impresionante și povești despre locuri pe care puțini le-au văzut, darămite unde au făcut surf, ne atrage în „cruciada mea personală împotriva monotoniei”.

Dacă v-aș spune că asta
e expresia bucuriei depline,

mi-ați spune că sunt nebun?

Nu v-aș condamna

pentru că de fiecare dată când mă uit
la acest selfie arctic, tremur puțin.

Vreau să vă povestesc
despre această fotografie.

Înotam lângă insulele Lofoten în Norvegia,
chiar în cercul Arctic,

iar apa era aproape înghețată.
Aerul? Un -10 aspru cu adieri de vânt

și simțeam cu adevărat sângele
încercând să-mi părăsească mâinile,

picioarele și fața,
pentru a-mi proteja organele vitale.

Nu mi-a fost niciodată mai frig.

Dar și cu buzele umflate,
ochii înfundați și obrajii înroșiți,

am descoperit că în acel loc
pot găsi fericirea.

Când vine vorba despre durere,
psihologul Brock Bastian

a descris-o probabil cel mai bine
când a scris:

„Durerea e un fel de scurtătură
către înțelegere.

Ne face brusc atenți
la tot mediul înconjurător.

Ne conduce violent la o conștientizare
senzorială a lumii, la fel ca meditația.”

Dacă tremuratul e o formă de meditație,
atunci eu mă consider călugăr.

(Râsete)

Acum, înainte de a trece la motiv,

ar dori cineva să facă surf
în apă rece ca gheața?

M-aș bucura să vă ofer o perspectivă
a unei zile din viața mea.

(Muzică)

„Știu că ne așteptam la valuri bune,
dar nu cred că se aștepta cineva la asta.

Nu mă pot opri din tremurat.
Îmi e atât de frig.”

(Muzică)

(Aplauze)

Așadar „fotograf de surf”, corect?

Nici nu știu dacă e o profesie reală.

Părinții mei cu siguranță nu credeau asta

când le-am spus la 19 ani
că îmi dau demisia pentru a-mi urma visul:

cerul albastru, plaje calde tropicale
și un bronz ce durează tot anul.

Pentru mine, asta era!
Viața nu putea deveni mai bună.

Mereu în mișcare, fotografiind surferi
în destinații turistice exotice.

Dar exista o singură problemă.

Vedeți, cu cât călătoream mai mult
către aceste locații exotice,

cu atât părea mai puțin satisfăcător.

Pornisem în căutarea aventurii,
dar găseam doar rutină.

Lucruri precum wi-fi, tv, mâncăruri alese
și o conexiune continuă a mobilului

erau pentru mine capcane ale locurilor
turistice, în apă și în afara ei,

și nu mi-a luat mult
până am început să mă simt sufocat.

Doream locuri sălbatice, deschise

și am început să caut locuri
pe care alții le catalogaseră

ca prea reci, prea izolate
și prea periculoase pentru surf,

iar această provocare m-a intrigat.

Am început acestă cruciadă personală
împotriva monotoniei

pentru că dacă înțelesesem ceva,
e că orice carieră,

chiar și una aparent fascinantă
ca fotografierea surfului

prezintă pericolul de a deveni monotonă.

În încercarea de a sparge monotonia,
am realizat ceva:

doar o treime din oceanele Terrei
sunt calde

și e doar acea bandă subțire
din jurul Ecuatorului.

Deci dacă aveam să găsesc
valurile perfecte

probabil asta avea să se întâmple
în zonele reci,

unde mările sunt foarte aspre;
și exact acolo am început să caut.

În prima mea călătorie în Islanda
am simțit că am găsit exact ce căutam.

Am fost impresionat
de frumusețea naturală a peisajelor,

dar, mai important, nu-mi venea să cred
că găseam valuri perfecte

într-o zonă atât de izolată și aspră.

La un moment dat am ajuns pe plajă

și am găsit bucăți masive de gheață
adunate pe mal.

Au creat o barieră între noi și surf,

și trebuia să facem slalom
printr-un labirint

doar pentru a ajunge la barieră.
Iar odată ajunși acolo,

dădeam la o parte gheața,
încercând să ajungem la valuri.

A fost o experiență incredibilă,
una pe care n-o voi uita niciodată,

pentru că printre aceste condiții aspre

am simțit că am dat peste unul
dintre ultimele locuri liniștite,

unde am găsit o claritate
și o conexiune cu lumea

pe care știam că nu le voi găsi niciodată
pe o plajă aglomerată.

Eram absorbit. Eram absorbit. (Râsete)

Apa rece era constant în mintea mea,

iar de atunci, cariera mea s-a axat
pe aceste medii aspre și neiertătoare

și m-a dus în locuri precum
Rusia, Norvegia, Alaska, Islanda, Chile,

Insulele Feroe
și multe alte asemenea locuri.

Unul din lucrurile preferate
despre aceste locuri

e simpla provocare și creativitatea
de care a fost nevoie să ajung acolo:

ore, zile, săptămâni
petrecute pe Google Earth

încercând să aleg orice secțiune izolată
de plajă sau recif pe care puteam ajunge.

Iar odată ajunși acolo,
vehiculele erau la fel de creative:

snowmobile, camioane sovietice

și câteva zboruri foarte dubioase
cu elicopterul.

(Râsete)

Apropo, elicopterele mă sperie.

A mai fost o călătorie dificilă cu barca

pe coasta insulei Vancouver
până la un loc izolat de surf,

unde ne-am uitat neputincioși din apă
cum urșii ne-au distrus tabăra.

Au plecat cu mâncarea noastră
și bucăți din cort,

amintindu-ne că suntem
la baza lanțului trofic

și că acesta e locul lor, nu al nostru.

Dar pentru mine acea călătorie

a reprezentat testamentul alegerii
sălbăticiei în locul plajelor turistice.

Doar când am călătorit în Norvegia
(Râsete)

am învățat să apreciez cu adevărat frigul.

Acesta e locul unde unele
din cele mai mari și violente furtuni

trimit valuri uriașe
ce se sparg pe coastă.

Eram în acest fiord mic și izolat,
în cercului arctic.

Avea o populație
mai mare de oi decât de oameni,

iar dacă aveam nevoie de ajutor,
nu era de găsit.

Eram în apă fotografiind surferi
și a început să ningă.

Apoi temperatura a început să scadă.

Mi-am spus că în nici un caz
nu voi ieși din apă.

Am călătorit până aici
și exact asta voiam:

condiții de îngheț cu valuri perfecte.

Chiar dacă nu-mi simțeam degetul
să apăs pe declanșator,

știam că n-o să ies afară.

Așa că făceam orice puteam.
Scuturam degetele, orice.

Dar atunci am simțit vântul
țâșnind prin vale și lovindu-mă,

iar ceea ce pornise ca o simplă ninsoare
a devenit curând viscol

și am început să-mi pierd
simțul orientării.

Nu știam dacă eram tras
în larg sau către mal,

iar tot ce percepeam era sunetul vag
al pescărușilor și valurile spărgându-se.

Știam că locul e notoriu că scufundă nave
și reține avioanele la sol,

iar când pluteam acolo,
am devenit puțin agitat.

De fapt, mă panicam de-a dreptul.

(Râsete)...și eram aproape de hipotermie,

iar prietenii mei au trebuit
să mă ajute să ies din apă.

Nu știu dacă deliram sau nu,
dar mi-au spus mai târziu

că zâmbeam în tot acel timp.

În această călătorie
și probabil în acea experiență

am simțit
că fiecare fotografie e prețioasă,

pentru că în acel moment, era un lucru
pe care eram forțat să-l câștig.

Și mi-am dat seama
că tot acest tremurat m-a învățat ceva:

în viață nu există
scurtături către fericire.

Pentru orice merită urmărit
va trebui să suferim măcar puțin,

iar acea suferință îndurată
pentru fotografia mea

a adăugat o valoare muncii mele
mult mai însemnată

decât umplerea unor pagini din reviste.

Vedeți, am lăsat o parte din mine
în aceste locuri

și am plecat cu un sentiment de împlinire
pe care l-am căutat din totdeauna.

Uitându-mă înapoi la această fotografie,

e ușor să vezi degete înghețate
și costume de scafandru ude

și chiar efortul de care a fost nevoie
să ajungem acolo,

dar, cel mai mult, văd fericire.

Mulțumesc mult.

(Aplauze)