Mark Forsyth: Ce este un "snollygoster"? O scurtă lecție în vorbirea politică.

Majoritatea politicienilor își aleg cuvintele cu mare grijă pentru a modela realitatea pe care speră s-o creeze. Dar are efect?
Etimologul Mark Forsyth împărtășește câteva povestioare distractive legate de originea cuvintelor din istoria britanică și americană (de ex., cum a ajuns George Washinton să fie numit "președinte") și trage o concluzie surprinzătoare.
(Filmat la TEDxHousesofParliament in London)

Unul dintre cuvintele mele favorite

din tot dicționarul englez Oxford e "snollygoster".

Doar pentru că sună bine.

Și ce înseamnă snollygoster --

"politician necinstit."

A existat un redactor la un ziar din sec. XIX

care l-a definit mai bine când a spus:

"Sonollygoster e un tip care caută o funcție înaltă

indiferent de partid, platformă sau principii,

și care, când câștigă

ajunge acolo prin simpla forță

a unei monumentale "talknophical assumnancy".

(Râsete)

N-am idee ce înseamnă "talknophical".

Ceva legat de cuvinte, presupun.

Dar este esențial ca în miezul politicii să fie cuvinte

și toți politicienii știu că trebuie să încerce să controleze limba.

N-a fost decât în 1771

când Parlamentul Britanic a permis ziarelor să raporteze

cuvintele exacte rostite în camera de dezbateri.

Și asta s-a datorat în întregime curajului

unui tip cu extraordinarul nume Brass Crosby,

care a înfruntat Parlamentul.

A fost aruncat în Turnul Londrei

și încarcerat,

dar a fost destul de curajos

să-i înfrunte la proces și în final

a avut un așa mare suport în Londra că a câștigat.

Doar câțiva ani mai târziu

avem prima folosire înregistrată a frazei

"as bold as Brass." (îndrăzneț ca bronzul)

Majoritatea cred că-i vorba de metal.

Nu. Se referă la combatantul

pentru libertatea presei.

Dar ca să vă arăt

cum interacționează cuvintele și politica,

vreau să ne întoarcem în Statele Unite ale Americii

imediat după ce și-au obținut independența.

Aveau de rezolvat o dilemă -

cum să-l numească pe George Washington, conducătorul lor.

Nu știau.

Cum numești un conducător al unei țări republicane?

A fost dezbătut în Congres la nesfârșit.

Existau tot felul de sugestii,

care ar fi putut fi acceptate.

Unii doreau să-l numească

Șef Magistrat Washington,

alții, Înălțimea Sa George Washington,

iar alții, Protector al Libertăților Poporului Statelor Unite ale Americii Washington.

Greu de reținut.

Unii oameni doreau să-l numească Rege.

Considerau termenul încercat și testat.

Nu erau monarhici prin asta,

aveau ideea că puteai alege Regele

pentru un termen fix.

Și s-ar fi putut să meargă.

Toată lumea a sfârșit plictisită de moarte

pentru că dezbaterea a durat trei săptămâni.

Am citit jurnalul unui sărman senator

care tot scria, "Din nou același subiect".

Iar motivul întârzierii și plictiselii era:

Camera Reprezentanților era împotriva Senatului.

Camera Reprezentanților nu voia ca Washington

să se îmbete de putere.

Nu voiau să-l numească Rege,

ca să nu le dea idei lui sau succesorilor.

Așa că voiau să-i dea cel mai umil, modest,

patetic titlu la care se puteau gândi.

Acel titlu a fost "Președinte".

Președinte. N-au inventat ei titlul. Exista dinainte,

dar însemna doar cineva care prezida o adunare.

Era ca șeful juraților.

Nu avea mai mare grandoare

decât termenul șef sau supraveghetor.

Existau președinți ocazionali de mici consilii coloniale

sau birouri din guvern, dar era realmente un titlu de nimic.

De asta Senatul obiecta.

Spuneau, e ridicol, nu-l poți numi Președinte.

Trebuie să meargă să semneze tratate și să se întâlnească cu demnitari străini.

Cine-l va lua în serios

dacă are un titlu neînsemnat

ca Președintele Statelor Unite ale Americii?

Și după trei săptămâni de dezbateri,

în final Senatul n-a cedat.

În schimb, au căzut de acord să folosească titlul de Președinte pentru moment,

dar au dorit să se consemneze categoric

că ei nu au fost de acord,

din respect pentru opiniile și practicile națiunilor civilizate,

indiferent de forma de guvernare, republicană sau monarhică,

al căror obicei era să anexeze,

prin oficiul Șefului Magistrat, titluri de respectabilitate --

nu un amărât de Președinte --

și că în discursurile cu națiunile străine,

Maiestatea poporului Statelor Unite

nu putea fi hazardat printr-o aparență singulară,

adică nu vrem să apărem ca ciudați afurisiți.

Putem învăța trei lucruri interesante din asta.

Întâi -- și acesta e favoritul meu --

după toate cercetările mele,

Senatul n-a aprobat niciodată oficial titlul de Președinte.

Barack Obama, Președintele Obama, e în funcție contra cronometru,

așteptând ca Senatul să trecă la acțiune.

Al doilea lucru de învățat,

când un guvern spune că e o măsură temporară --

(Râsete)

poți fi în așteptare și 223 de ani mai târziu.

Al treilea lucru pe care-l poți învăța,

cu adevărat cel important,

e ideea cu care vreau să vă las,

e că titlul Președintele Statelor Unite ale Americii

nu sună mărunt deloc în ziua de azi, nu-i așa?

Are ceva de-a face cu cele peste 5.000

proiectile nucleare la dispoziția sa

și cea mai mare economie din lume

și o flotă de avioane militare teleghidate ș.a.m.d.

Realitatea și istoria au înobilat acel titlu cu grandoare.

Așa că Senatul a câștigat în cele din urmă.

Au obținut titlul de respectabilitate.

Cât despre cealaltă grijă a Senatului,
aparența de singularitate --

ei bine, a fost o singularitate atunci.

Dar acum, știți câte țări au președinți?

O sută patruzeci și șapte.

Toate pentru că vor să semene cu

cel care are 5.000 de proiectile nucleare etc.

Așadar, în final Senatul a câștigat

și Camera Reprezentanților a pierdut,

pentru că nimeni nu se simte mărunt

când i se spune că este acum

Președintele Statelor Unite ale Americii.

Asta e lecția importantă pe care o puteți lua cu voi

și cu care vreau să vă las.

Politicienii încearcă să aleagă și să folosească cuvinte

ca să modeleze și să controleze realitatea,

când de fapt realitatea schimbă cuvintele

mult mai mult decât cuvintele pot schimba vreodată realitatea.

Mulțumesc foarte mult!