Forța lui „nu încă” | Carol S Dweck | TEDxNorrköping

Carol Dweck cercetează „mentalitatea progresului” — ideea că ne putem dezvolta capacitatea creierului de a învăța și de a rezolva probleme. În acest discurs, ea descrie două moduri de a aborda o problemă care ni se par puțin prea greu de rezolvat. Nu ești suficient de inteligent încât s-o rezolvi... sau nu ai rezolvat-o încă? O introducere excelentă în acest domeniu de impact.

Puterea lui „încă nu”.

Am auzit de un liceu din Chicago

unde elevii aveau de promovat
un număr de cursuri pentru a absolvi,

și dacă nu promovau un curs,
primeau calificativul „Încă nu.”

Asta mi s-a părut minunat.

Când nu primești o notă de trecere,
gândești „nu-s bun de nimic”.

Dar dacă primești calificativul „Încă nu”,

înțelegi că te afli
într-o curbă a învățării.

Îți oferă o cale spre viitor.

„Încă nu” m-a făcut să înțeleg mai bine
un moment critic din cariera mea,

un adevărat punct de cotitură.

Doream să văd

cum gestionează copiii
provocarea sau dificultățile,

așa că am dat unor copii de 10 ani

niște probleme ușor peste nivelul lor.

Unii au reacționat surprinzător de pozitiv

Spuneau lucruri de genul
„Îmi plac provocările”,

sau „speram că voi învăța ceva din asta.”

Ei au înțeles
că-și puteau dezvolta abilitățile.

Aveau ceea ce eu numesc
o mentalitate flexibilă.

Dar alți elevi au considerat
că e tragic, o catastrofă.

Din perspectiva mentalității lor fixe,

inteligența le-a fost pusă la-ncercare
și au dat greș.

În loc să se bucure de forța lui „încă nu”

erau încremeniți în tirania lui „acum”.

Și ce-au făcut mai departe?

O să vă spun imediat.

Într-unul din studii,
au spus că data viitoare vor copia

în loc de-a studia mai mult
dacă au picat un test.

Într-un alt studiu, după un eșec,

se comparau cu cineva
cu rezultat mai slab decât al lor

pentru a-și crește stima de sine.

Și în studiu după studiu,
se eschivau în fața dificultății.

Cercetătorii au măsurat
activitatea electrică din creier

în timp ce elevii dădeau peste o greșeală.

În stânga,
vedeți elevii cu mentalitate fixă.

Activitatea e aproape inexistentă.

Ei fug de greșeli.

Nu se implică.

Dar în dreapta, aveți elevii
cu mentalitatea flexibilă,

care cred că abilitățile se dezvoltă.

Ei sunt profund implicați.

Creierul lor ia foc
datorită lui „încă nu”.

Sunt profund implicați.

Ei procesează greșeala.

Învață din ea și o corectează.

Cum ne creștem copiii?

Îi creștem pentru „acum”
în loc de „încă nu”?

Creștem cumva niște copii
obsedați să ia doar 10?

Creștem copii care nu știu
să viseze la mai mult?

Cel mai important pentru ei
este următorul 10 sau următorul rezultat?

Și își poartă oare această nevoie
de validare constantă

în cariera viitoare?

Posibil, căci mulți angajatori îmi spun

că deja am educat o generație

de tineri angajați
care nu suportă să treacă o zi

fără o recompensă.

Și-atunci, ce-i de făcut?

Cum putem clădi un pod spre „încă nu”?

Iată câteva sugestii.

Mai întâi, să lăudăm înțelept,

să nu lăudăm înteligența sau talentul.

Asta a dat greș.

Nu mai procedați așa.

Trebuie lăudat procesul
în care se implică elevii:

efortul, strategia,
concentrarea, perseverența,

progresul.

Lăudarea progresului

creează copii conștiincioși și flexibili.

Mai sunt și alte moduri
de a-l recompensa pe „încă nu”.

Recent, am făcut echipă
cu cercetători ai jocului

de la Universitatea din Washington

și am creat un joc de matematică online
care-l recompensează pe „încă nu”.

În acest joc, elevii primesc puncte
pentru efort, strategie și progres.

Jocurile obișnuite de matematică

te recompensează
dacă descoperi răspunsul corect „acum”,

dar acest joc recompensează procesul.

Și am văzut mai mult efort,

mai multă strategie,

mai multă implicare
pe timp mai îndelungat,

și mai multă perseverență
când dădeau peste probleme foarte grele.

Am descoperit că simplul cuvânt „încă”,
sau „nu încă”,

crește încrederea copiilor,

le deschide calea spre un viitor
cu mai multă perseverență.

Și putem chiar schimba
mentalitatea copiilor.

Într-un studiu, i-am învățat

că de fiecare dată
când ies din zona de confort

pentru a învăța ceva nou și dificil,

neuronii din creierul lor
pot forma conexiuni noi, mai puternice,

și în timp pot deveni mai inteligenți.

Iată ce s-a întâmplat: în acest studiu,

elevii care nu învățaseră
despre mentalitatea flexibilă

au continuat să ia note mai mici
în perioadele școlare dificile,

dar notele celor care învățaseră asta
au avut un salt enorm.

Deja am demonstrat acest progres

cu mii și mii de copii,
în special cu elevi cu dificultăți.

Haideți să vorbim despre șanse egale.

În țara noastră,
există grupuri de elevi

care au rezultate slabe în mod cronic,

de exemplu copii din cartiere sărace

sau copii din rezervațiile
Americanilor Nativi.

Rezultatele lor sunt slabe de atâta timp
încât mulți cred deja că-i inevitabil.

Dar când profesorii creează în clase
un mediu flexibil bazat pe „încă nu”

apare egalitatea de șanse!

Iată doar câteva exemple.

Într-un an,
o clasă pregătitoare din Harlem, New York,

a reușit un scor de 95%
la Testul de Evaluare Națională.

Mulți din acei copii nici nu știau să țină
creionul când au ajuns la școală.

Într-un an,

elevii unei clase a IV-a din South Bronx,
rămași mult în urmă,

au urcat pe locul I în clasamentul
claselor a IV-a din statul New York

la testul de matematică.

Într-un an, un an și jumătate,

elevii unei școli dintr-o rezervație
pentru Americani Nativi

au urcat de pe ultimul loc
până pe primul loc din regiunea lor

iar regiunea cuprindea
și zone înstărite din Seattle.

Iată cum copiii nativi
i-au depășit pe copiii Microsoft.

Asta s-a întâmplat pentru că înțelesul

efortului și al dificultății
a fost transformat.

Înainte, efortul și dificultatea

îi făcea să se simtă proști,
îi făcea să renunțe,

dar acum, efortul și dificultatea,

înseamnă că neuronii lor
formează conexiuni noi,

legături mai puternice.

Așa devin mai deștepți.

Am primit recent o scrisoare
de la un băiat de 13 ani.

Spunea: „Dragă dnă profesor Dweck,

Apreciez că munca dumneavoastră
se bazează pe cercetări științifice solide

și de aceea am decis
să o pun în practică.

Depun mai mult efort la teme,

în relațiile cu familia mea,

și în relațiile cu colegii de școală,

și am observat schimbări mari
în toate aceste domenii.

Îmi dau seama acum
că mi-am risipit mare parte din viață.”

Haideți să nu mai risipim vieți,

pentru că odată ce știm

că abilitățile pot progresa
în asemenea măsură,

devine un drept fundamental al omului
ca orice copil, toți copiii,

să trăiască în locuri
care creează acel progres,

să trăiască în locuri
pline cu „încă nu”.

Mulțumesc.

(Aplauze)