De ce să avem încredere în știință

Pentru multe din problemele importante ale omenirii e nevoie să-i întrebăm pe oamenii de știință. Dar de ce să avem încredere în ce spun ei? Naomi Oreskes, istoric al științei, cugetă adînc asupra convingerilor noastre. Ne arată trei deficiențe ale atitudinii obișnuite față de cercetarea științifică și ne argumentează de ce am face bine să avem încredere în știință.

Zi de zi înfruntăm probleme,
ca încălzirea globală

sau siguranța vaccinurilor,

unde trebuie să răspundem întrebări

bazîndu-ne pe informații științifice.

Oamenii de știință ne spun
că mediul se încălzește.

Ne spun că putem avea
încredere în vaccinuri.

Dar de unde știm noi că așa e?

De ce să credem ce spune știința?

De fapt mulți dintre noi
nu cred ce spune știința.

Sondajele de opinie arată constant

că o porțiune semnificativă
a populației SUA

nu crede că mediul se încălzește
în urma activităților umane,

nu crede că are loc evoluția
prin selecție naturală

și nu e convinsă
de siguranța vaccinurilor.

Atunci de ce să credem ce spune știința?

Oamenii de știință nu vorbesc
despre a crede sau nu în știință.

De fapt ei contrastează
știința cu credința,

consideră că a crede
e o chestiune de credință.

Iar credința este
cu totul altceva decît știința.

Ei spun că religia se bazează pe credință

sau poate pe raționamentul lui Pascal.

Blaise Pascal a fost un matematician
din secolul al 17-lea

care a încercat să decidă
prin gîndire științifică

dacă să creadă în Dumnezeu sau nu.

Raționamentul său suna așa:

dacă nu există Dumnezeu,

dar mă hotărăsc să cred în el,

nu pierd mai nimic.

Poate cîteva ore duminica.

(Rîsete)

Dar dacă există, iar eu nu cred în el,

atunci dau de bucluc.

Astfel, Pascal spune că e mai bine
să credem în Dumnezeu.

Sau, cum ne spunea un profesor în facultate,

„S-a încleștat de balustrada credinței.”

A făcut acel salt al credinței,

lăsînd în urmă știința și rațiunea.

Totuși, adevărul e că pentru
cei mai mulți dintre noi

afirmațiile științei sînt
în general un salt al credinței.

În majoritatea cazurilor nu prea putem
judeca afirmațiile științifice.

Iar asta e valabil chiar și
pentru oamenii de știință înșiși,

în alte domenii de specialitate.

Gîndiți-vă, un geolog nu poate ști

dacă un vaccin e sigur.

Chimiștii în general nu sînt
experți în teoria evoluției.

Un fizician nu poate ști,

deși unii afirmă că știu,

dacă tutunul cauzează cancer sau nu.

Astfel pînă și oamenii de știință

trebuie să facă un salt al credinței

în afara domeniilor lor.

Atunci de ce acceptă afirmațiile
altor oameni de știință?

De ce își cred unii altora afirmațiile?

Iar noi, trebuie să-i credem și noi?

Eu susțin că da, trebuie să-i credem,

dar nu pentru motivul
la care se gîndesc mulți.

Mulți am învățat la școală
că motivul pentru care trebuie

să credem ce spune știința
este metoda științifică.

Ni s-a spus că oamenii de știință
folosesc o metodă

și că acea metodă garantează
adevărul afirmațiilor lor.

Metoda care ni s-a predat
celor mai mulți la școală,

s-o numim „metoda din manual”,

este metoda ipotetico-deductivă.

Conform modelului standard, din manual,

oamenii de știință construiesc ipoteze,

deduc consecințele acelor ipoteze

și apoi ies în lume și spun:

„Ia să vedem, sînt reale consecințele?

Le putem observa în natură?”

Și dacă sînt reale,
oamenii de știință spun:

„Bine, acum știm că ipoteza e corectă.”

Există o mulțime de exemple
celebre în istoria științei,

în care așa s-a procedat.

Unul din exemplele celebre

îl găsim în opera lui Albert Einstein.

Cînd Einstein a creat
teoria relativității generalizate,

una din consecințele teoriei

a fost că spațiu-timpul nu e gol,

ci are o țesătură.

Iar această țesătură se curbează

în apropierea corpurilor masive,
precum Soarele.

Dacă teoria era corectă,

trebuia ca lumina
care trece pe lîngă Soare

să-și curbeze traiectoria.

Era o predicție surprinzătoare

și a fost nevoie de cîțiva ani

pînă să poată fi verificată.

Dar în 1919 au verificat-o

și culmea e că s-a adeverit.

Lumina stelelor chiar se curbează
cînd trece pe lîngă Soare.

A fost o confirmare puternică a teoriei.

A fost considerată dovada

că această nouă și radicală
teorie e adevărată,

iar ziarele din toată lumea

au preluat știrea.

Uneori modelul acesta

e numit „modelul deductivo-nomologic”,

mai întîi pentru că savanților
le place să complice lucrurile,

dar și pentru că în cazul ideal
modelul privește legile.

„Nomologic” înseamnă
că are legătură cu niște legi.

Iar în cazul ideal ipoteza
nu e o simplă idee,

ci o lege a naturii.

De ce contează dacă e o lege a naturii?

Pentru că dacă e o lege,
nu poate fi încălcată.

Dacă e lege, e întotdeauna adevărată,

oricînd și oriunde,
indiferent de circumstanțe.

Cu toții știți cel puțin
un exemplu de lege celebră:

ecuația lui Einstein, E = m·c²,

care ne dă relația
dintre energie și masă.

Această relație e adevărată orice-ar fi.

Totuși, acest model
are mai multe probleme.

Problema cea mai mare
e că modelul e greșit.

Pur și simplu nu e adevărat. (Rîsete)

Vă voi da trei motive
pentru care modelul e greșit.

Primul motiv e unul logic.

E vorba de eroarea
de afirmare a consecventului.

Denumirea e pompoasă și academică,

dar înseamnă că o teorie falsă
poate face predicții adevărate.

Simplul fapt că predicția s-a adeverit

nu dovedește logic că teoria e corectă.

Și am un exemplu bun și pentru asta,
tot din istoria științei.

Iată un desen al universului lui Ptolemeu,

cu Pămîntul în mijlocul universului

și Soarele și planetele rotindu-se în jur.

Modelul geocentric a fost crezut

de oameni foarte inteligenți, multe secole.

De ce oare?

Ei bine, pentru că multe din
predicțiile modelului s-au adeverit.

Sistemul geocentric
le-a permis astronomilor

să facă predicții precise
ale mișcărilor planetei,

inițial chiar mai precise

decît teoria lui Copernic,
pe care azi o considerăm adevărată.

Deci asta e una din problemele
modelului din manual.

O a doua problemă e de ordin practic,

și anume problema ipotezelor auxiliare.

Ipotezele auxiliare sînt presupuneri

pe care le fac oamenii de știință

și de care pot fi conștienți sau nu.

Un exemplu grăitor aici

îl găsim în modelul lui Copernic,

care în final a înlocuit
sistemul geocentric.

Cînd Nicolaus Copernic a spus

că de fapt Pămîntul nu se află
în centrul universului,

că Soarele e centrul Sistemului Solar,

că Pămîntul se mișcă în jurul Soarelui,

oamenii de știință au spus:
bine, măi, Nicolaus,

atunci ar trebui să putem detecta

mișcarea Pămîntului în jurul Soarelui.

Aici vedeți o ilustrare pentru
noțiunea de paralaxă stelară.

Astronomii au spus: dacă Pămîntul se mișcă

și ne uităm la o stea strălucitoare,
să zicem Sirius

― bine, aici în Manhattan
nu vedeți stelele,

dar închipuiți-vă că sînteți la țară,
că locuiți în mediul rural ―

deci dacă ne uităm la o stea în decembrie,

vedem steaua aceea
pe fondul stelelor îndepărtate.

Acum dacă facem
aceeași observație după șase luni,

cînd Pămîntul se află
în poziția din luna iunie,

ne uităm la aceeași stea
și o vedem pe un alt fond de stele.

Această diferență unghiulară
este paralaxa stelară.

Asta e o predicție
a modelului heliocentric.

Astronomii au căutat paralaxa stelară

și n-au găsit absolut nimic.

Mulți susțineau că asta e dovada
că modelul heliocentric e greșit.

Ce se întîmpla?

Din perspectiva prezentului putem spune

că astronomii făceau două presupuneri auxiliare,

care azi știm că erau amîndouă greșite.

Prima era o presupunere privind
mărimea orbitei Pămîntului.

Astronomii presupuneau
că orbita Pămîntului e mare

relativ la distanța pînă la stele.

Astăzi am face desenul mai degrabă așa.

E un desen de la NASA,

vedeți că orbita Pămîntului e mică.

De fapt e mult mai mică
chiar și decît apare aici.

De aceea paralaxa stelară

e foarte mică și foarte greu de detectat.

Iar asta duce la al doilea motiv

pentru care n-a mers predicția:

astronomii presupuneau în plus

că telescoapele lor erau
destul de sensibile

pentru a detecta paralaxa,

și s-a dovedit că nu era cazul.

Abia în secolul al 19-lea

au reușit astronomii
să detecteze paralaxa stelară.

Și acum a treia problemă,

care privește realitatea
că o bună parte a științei

nu se potrivește cu modelul din manual.

O bună parte a științei
nu e deloc deductivă,

ci de fapt inductivă.

Prin asta vreau să spun că cercetătorii

nu încep neapărat cu teorii și ipoteze,

ci adesea încep prin a observa

ce se întîmplă în natură.

Iar exemplul cel la celebru ni-l dă

unul din marii oameni de știință
ai tuturor timpurilor, Charles Darwin.

Cînd tînărul Darwin a plecat
în călătoria sa pe Beagle,

nu avea o ipoteză, nu avea o teorie.

Își dorea doar o carieră în știință.

Și a început prin a aduna date.

În primul rînd știa că detestă medicina,

pentru că i se făcea rău cînd vedea sînge,

așa că îi trebuia altă profesiune.

Și a început să adune date.

A adunat multe lucruri,
între care și celebrele sale cinteze.

Cînd a adunat cintezele
l-a pus într-o pungă

și nu avea idee ce semnificație aveau.

După mulți ani, la Londra,

Darwin s-a uitat din nou la datele lui

și a început să conceapă o explicație.

Acea explicație a fost
teoria selecției naturale.

Pe lîngă știința inductivă

cercetătorii se ocupă și de modelare.

Unul din scopurile oamenilor de știință

e să explice cauza fenomenelor.

Cum procedăm?

Una din posibilități e
să construiești un model

pentru a verifica ideea.

Iată o poză cu Henry Cadell,

un geolog scoțian din secolul al 19-lea.

Se vede că e scoțian

după pălăria de vînător şi cizmele lungi.

(Rîsete)

Cadell dorea să afle
cum s-au format munții.

Printre altele observase că,

dacă te uiți la munți,
de exemplu la munții Apalași,

adesea rocile lor sînt curbate
într-un anumit fel,

ceea ce i-a sugerat

că munții au fost
comprimați dintr-o parte.

Ideea aceasta avea să joace un rol major

în discuțiile despre deriva continentelor.

Așa că și-a construit un model,
o mașinărie ciudată,

cu manete, bețe, o roabă,
găleți și un baros mare.

Nu știu la ce-i trebuiau cizmele,

poate venea ploaia.

A creat așadar un model fizic

ca să demonstreze
că se pot într-adevăr crea

configurații de roci,
sau în cazul lui de nămol,

care semănau bine cu cele din munți

dacă le comprimi dintr-o parte.

Era deci un argument
pentru formarea munților.

Azi cercetătorii preferă
să lucreze înăuntru

și nu prea mai construiesc modele fizice,

ci fac mai mult simulări pe calculator.

Dar simulările pe calculator
sînt tot modele.

Sînt modele bazate pe matematică.

La fel ca modelele fizice
din secolul al 19-lea,

ne ajută să ne gîndim la cauze.

Acum una din marile întrebări
legate de încălzirea globală.

Avem cantități imense de dovezi
că Pămîntul se încălzește.

În graficul acesta curba neagră arată

valorile măsurate de cercetători

în ultimii 150 de ani.

Se vede că temperatura Pămîntului
a crescut continuu.

Vedem că mai ales în ultimii 50 de ani

creșterea a fost dramatică,

aproape 1 °C sau aproape 2 °F.

Totuși, ce anume produce încălzirea?

De unde putem ști care-i
cauza încălzirii observate?

Ei bine, cercetătorii pot modela procesul
folosind simulări pe calculator.

Diagrama aceasta ilustrează o simulare

care a luat în calcul diferiții factori

despre care știm că influențează clima:

particule de sulfați
din poluarea atmosferică,

praf emis în erupții vulcanice,

variații ale radiației solare

și desigur gazele cu efect de seră.

Și au întrebat:

ce set de variabile trebuie puse în model

pentru a reproduce
ceea ce vedem în realitate?

Iată realitatea, cu negru,

și modelul, cu gri deschis.

Iar răspunsul este

opțiunea E din testul acela SAT,

modelul care include toate variabilele.

Singurul mod în care poți reproduce
temperatura măsurată

e prin cumularea tuturor efectelor,
inclusiv gazele cu efect de seră.

Mai ales puteți observa

cum creșterea gazelor cu efect de seră

urmărește creșterea dramatică
a temperaturii din ultimii 50 de ani.

De aceea spun climatologii

nu numai că știm
că încălzirea globală este reală,

ci și că gazele cu efect de seră

joacă un rol major.

Pentru că oamenii de știință
fac lucruri atît de variate,

filozoful Paul Feyerabend
a făcut celebra sa afirmație:

„Unicul principiu în știință

care nu inhibă progresul este:
totul este permis.”

Citatul acesta e adesea scos din context.

Feyerabend nu spunea
că în știință e permis orice.

Ca să cităm complet, el spunea așa:

„Dacă mă obligați să spun

care este metoda științei,

aș fi nevoit să spun: totul este permis.”

Ce încerca el să spună

e că oamenii de știință
procedează în moduri variate.

Sînt creativi.

Dar asta ne aduce la întrebarea:

dacă oamenii de știință
nu folosesc o singură metodă,

atunci cum hotărăsc ei

ce e corect și ce nu?

Și cine judecă?

Iar răspunsul e
că oamenii de știință judecă,

și anume judecă pe baza dovezilor.

Dovezile se colectează în multe feluri,

dar indiferent cum sînt colectate,

ele trebuie examinate.

Asta l-a făcut pe sociologul Robert Merton

să se concentreze pe modul în care

sînt examinate datele și dovezile,

iar acest mod de examinare el l-a numit

„scepticism organizat”.

„Organizat”, pentru că examinarea
se face colectiv, ca grup

și „scepticism”, pentru că se face
de pe o poziție de neîncredere.

Altfel spus, sarcina de a face dovada

îi revine celui care
face o afirmație nouă.

În sensul acesta știința e
intrinsec conservatoare.

E greu să convingi
comunitatea științifică,

să spui „Da, cunoaștem ceva,
știm că e adevărat.”

Deși noțiunea schimbării de paradigmă

e foarte răspîndită,

constatăm că în realitate

schimbările majore în gîndirea științifică

sînt relativ rare în istoria științei.

Astfel ajungem la încă o idee.

Oamenii de știință
judecă dovezile colectiv

și de aceea istoricii au abordat

chestiunea consensului.

La urma urmei, ce e știința?

Ce e cunoașterea științifică?

Este consensul experților în știință,

care prin procesul examinării organizate,

al examinării colective,

au judecat dovezile

și au ajuns la o concluzie,

că e albă sau că e neagră.

Deci cunoașterea științifică

putem considera că este
un consens al experților.

Putem considera știința

și un fel de juriu,

doar că e un tip
foarte particular de juriu.

Nu e format din egalii tăi,

ci din oameni pasionați,

un juriu de oameni cu doctorate.

Spre deosebire de o curte de juri,

care are numai două opțiuni,

vinovat sau nevinovat,

juriul științific are de fapt
mai multe opțiuni.

Oamenii de știință
pot spune: da, e adevărat.

Pot spune: nu, e fals.

Sau pot spune: ar putea fi adevărat,

dar mai e de lucru,
avem nevoie de mai multe dovezi.

Sau pot spune: poate că adevărat,

dar nu putem răspunde la întrebare,

o lăsăm deoparte

și poate vom reveni la ea mai încolo.

E ceea ce s-ar numi
o problemă complexă.

Iar asta ne aduce la ultima problemă.

Dacă știința e ceea ce
spun oamenii de știință,

nu e asta un apel la autoritate?

Și nu ni s-a spus la școală

că apelul la autoritate e
o eroare de logică?

Ei bine, acesta e
paradoxul științei moderne,

concluzia la care cred eu că au ajuns

istoricii, filozofii și sociologii,

că de fapt știința este
un apel la autoritate.

Dar nu autoritatea unui individ,

indiferent cît de inteligent
e individul acela,

ca Plato sau Socrate sau Einstein.

E autoritatea comunității colective.

Am putea spune că e
un fel de înțelepciune a mulțimii,

dar a unei mulțimi remarcabile.

Știința face apel la autoritate,

dar nu se bazează pe nici un individ,

indiferent cît de inteligent ar fi el,

ci pe înțelepciunea colectivă,

cunoașterea colectivă, acțiunea colectivă

a tuturor oamenilor de știință

care au lucrat la o anumită problemă.

Oamenii de știință au o cultură
a neîncrederii colective,

cultura acelui „demonstrează-mi”,

ilustrat aici de doamna aceasta

care le arată colegilor dovezile.

Sigur, ei nu prea arată
ca niște oameni de știință.

Sînt prea veseli.

(Rîsete)

Bun, am ajuns la ultimul aspect.

Cei mai mulți dintre noi
ne sculăm dimineața,

ne bazăm pe mașinile noastre.

De fapt aici sîntem în Manhattan,
deci nu e bună analogia,

dar cei mai mulți americani
care nu locuiesc în Manhattan

dimineața se urcă în mașină,

pornesc motorul și mașinile lor merg.

Și merg incredibil de bine.

Automobilul modern
nu se strică practic niciodată.

Dar de ce? De ce merg
mașinile atît de bine?

Nu e datorită geniului lui Henry Ford

sau Karl Benz sau chiar Elon Musk.

E fiindcă automobilul modern

e produsul a peste 100 de ani de muncă,

a sute și mii și zeci de mii de oameni.

Automobilul modern e produsul

muncii colective și al înțelepciunii
și al experienței

fiecărui om care a muncit
vreodată la o mașină.

Iar fiabilitatea tehnologiei este
rezultatul acestui efort cumulat.

Beneficiem nu doar de geniul
lui Benz și Ford și Musk,

ci de inteligența colectivă
și efortul intens

al tuturor celor care au contribuit
la mașina modernă.

Același lucru este valabil și în știință,

atîta doar că știința e și mai veche.

Baza încrederii noastre
în știință e de fapt aceeași

ca baza încrederii în tehnologie.

De fapt e aceeași
ca baza încrederii în orice,

și anume experiența.

Dar nu trebuie să fie o încredere oarbă

așa cum nu avem încredere oarbă în nimic.

Încrederea noastră în știință,
la fel ca știința însăși,

trebuie bazată pe dovezi.

Iar asta înseamnă că oamenii de știință

trebuie să comunice mai bine.

Trebuie să ne explice nu doar ce au aflat,

ci și cum au aflat.

Și atunci și noi trebuie
să ascultăm mai bine.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)