Cum am învățat să iubesc arta „inutilă”

Luke Syson a fost custode al artei renascentiste, al picturilor transcedentale ale sfinților și ale unor picturi italiene solemne - o artă serioasă. Și apoi a schimbat locul de muncă și a moștenit colecția de ceramică de la Met - sfeșnice și vaze frumoase, frivole, „inutile”. Nu-i plăcea. Nu o înțelegea. Până într-o bună zi … (Filmat la TEDxMet.)

Până acum doi ani nu aveam nicio problemă.

Acum doi ani știam exact cum arată o imagine emblematică.

Arată așa.

E imaginea emblematică a oricui, dar și poziția mea implicită

în calitate de custode al tablourilor din perioada renascentistă italiană.

Într-un fel, și aceasta e o selecție implicită.

Extrem de expresiva creație a lui Leonardo da Vinci

a tabloului „Doamna cu hermina”.

Folosesc intenționat cuvântul extrem de expresiv.

Le mai avem și pe acestea:

cele două versiuni ale „Fecioarei între stânci” a lui Leonardo

care urmau să ajungă în același timp la Londra pentru prima data.

La expoziția pe care m-am dat peste cap s-o organizez.

Eram extrem de absorbit de Leonardo

și așa fusesem de trei ani.

Îmi ocupase fiecare părticică din creier.

De-a lungul celor trei ani, Leonardo m-a învățat

ce poate face un tablou.

Cum te poate lua din propria lume materială
pentru a te transpune într-una spirituală.

De fapt, chiar a afirmat că munca unui pictor

era de a picta orice e vizibil și invizibil în univers.

E o sarcină uriașă. Totuși, o îndeplinește.

Ne arată sufletul omului.

Ne arată propria capacitate

de a păși într-un tărâm spiritual.

A avea o viziune asupra universului mai perfectă ca a noastră.

A vedea cumva planul lui Dumnezeu.

Asta credeam că reprezintă o imagine emblematică.

Am început pe atunci să vorbesc cu Tom Campbell,

directorul Muzeului Metropolitan,

despre ce urma să fac.

Urma să revin la viața anterioară

de la Muzeul Britanic,

la lumea celor trei dimensiuni -

sculptură și arte decorative -

pentru a prelua departamentul sculpturii și artelor decorative europene de la Met.

Eram extrem de ocupat.

Toate conversațiile aveau loc la anumite momente din zi --

la telefon.

În cele din urmă am acceptat postul

fără a fi efectiv acolo.

Repet, fusesem acolo cu câțiva ani în urmă,

dar nu cu această ocazie specială.

Chiar înainte de deschiderea expoziției Leonardo

m-am întors la Met, New York,

pentru a vedea noul meu domeniu.

Pentru a vedea cum arată sculptura și artele decorative europene,

dincolo de acele colecții renascentiste cu care eram deja familiarizat.

În acea primă zi m-am gândit să fac un tur al galeriilor.

Cincizeci și șapte de galerii -

asemeni celor 57 de tipuri de fasole.

M-am plimbat prin galerie, am început din zona mea de confort, Renașterea italiană.

Treptat, am trecut de la o galerie la alta

simțindu-mă uneori pierdut.

Mintea îmi era încă acaparată de expoziția Leonardo

care urma să se deschidă și am văzut asta.

Și mi-am spus: ce naiba am făcut?

Mintea mea nu făcea nicio legătură,

iar dacă îmi stârnea vreo emoție

era de repulsie.

Acest obiect îmi părea complet străin.

Prostesc la un nivel la care nu înțelesesem prostia.

Și apoi a fost mai rău,

erau două.

(Râsete)

Așadar, m-am întrebat de ce

îmi repugna atât de tare acest obiect.

Care era anatomia aversiunii mele?

Mult prea mult aur, mult prea vulgar.

Atât de nouveau riche.

Însuși Leonardo propagase ideea nefolosirii aurului,

deci, atunci, reprezenta o ostracizare absolută.

Și mai sunt și gingașe crenguțe de flori peste tot. (Râsete)

Și acel roz... Acel roz blestemat.

E o culoare așa de extraordinar de artificială.

O culoare care nu mă duce cu gândul la nimic din natură

care ar avea acea nuanță.

Obiectul are propriul tutu. (Râsete)

Această bucată sclipicioasă cu volănașe,

de la baza vazei.

Într-un fel straniu, mi-a reamintit,

de aniversarea nepoatei mele de 5 ani,

unde toate fetele erau îmbrăcate ca prințesă sau zână.

Una a venit îmbrăcată ca o zână-prințesă.

Ar fi trebuit să vedeți privirile.

(Râsete)

Și mi-am dat seama că acest obiect era în mintea mea,

născocit de aceeași minte, de același pântec,

practic, ca Balerina Barbie. (Râsete)

Și apoi avem elefanții. (Râsete)

Acei elefanți extraordinari

cu expresiile lor stranii și sinistre

și gene de Greta Garbo, cu acei colți aurii.

Mi-am dat seama că era un elefant care

n-avea nimic de a face cu marșul maiestuos din parcul Serengeti.

Era un coșmar cu elefanți. (Râsete)

Dar se întâmpla și ceva mult mai profund.

Mi se părea că aceste obiecte

erau în esență tipul acela pe care eu și prietenii mei liberali de stânga din Londra

îl consideram întotdeauna ca

ceva deplorabil legat de aristocrația franceză

din secolul XVIII.

Potrivit etichetei, piesa fuseseră realizată

de Fabrica din Sèvres,

din porțelan, în anii '50, sec. XVIII,

create de un designer numit Jean-Claude Duplessis,

cineva cu o distincție extraordinară,

potrivit celor aflate ulterior.

Dar pentru mine, reprezentau

pura inutilitate a aristocrației

din secolul XVIII.

Eu și colegii mei am considerat întotdeauna

că, într-un fel, aceste obiecte te trimiteau la gândul

că nu-i de mirare că a existat o revoluție.

Sau că, slavă Domnului, s-a înfăptuit o revoluție.

Într-adevăr exista ideea că,

dacă dețineai o vază ca asta,

atunci doar un singur destin era posibil.

(Râsete)

Așadar, resimțeam un fel de paroxism al ororii.

Dar am acceptat jobul și am continuat să privesc aceste vaze.

A trebuit, deoarece se aflau pe artera principală în muzeu.

Așadar, oriunde aș fi mers, erau și ele.

Atrăgeau un fel ciudat de fascinație

asemeni unui accident rutier.

Nu mă puteam opri din privit.

Și în timp ce făceam asta, mă gândeam:

ei bine, la ce ne uităm de fapt?

Și am început prin a le percepe

ca pe o adevărată creație.

Mi-a luat ceva timp.

Dar, de exemplu, acel tutu,

e un obiect care dansează în propriul fel.

Are o lejeritate extraordinară

și, cu toate acestea, este extrem de echilibrat.

Are acele ingrediente sculpturale.

Și apoi jocul dintre

culoare, poleiala cu aur și structură, dispuse cu mare grijă

e cu adevărat remarcabilă.

Apoi am realizat că acest obiect a ajuns în cuptor

de cel puțin patru ori pentru a ajunge la acest rezultat.

Prin câte accidente credeți

că ar fi putut trece acest obiect?

Și, atenție, nu unul, ci două.

Trebuia să se obțină două vaze

care semănau perfect.

Mai e și problema inutilității.

De fapt, inițial, capetele erau suporturi de lumânări.

Deci ați fi avut lumânări în ambele părți.

Imaginați-vă efectul luminii de lumânare de pe acea suprafață.

Pe rozul ușor inegal, pe aurul frumos.

Ar fi strălucit într-un decor interior,

asemeni unor focuri de artificii.

În acel moment, un foc de artificii s-a declanșat în capul meu.

Cineva mi-a reamintit că termenul „fancy”,

care, pentru mine, reprezenta acest obiect,

provine din aceeași rădăcină ca termenul „fantezie”.

Și că, într-un fel propriu, acest obiect

asemeni unui tablou de Leonardo da Vinci

e un portal către altceva.

E un obiect rezultat al imaginației.

Dacă vă gândiți la operele din acel nebun secol XVIII din Orient,

dacă vă gândiți la divanuri și poate chiar și la viziuni cu elefanți roz induse de opiu,

atunci, în acel moment, acest obiect începe să aibă sens.

Acest obiect ne vorbește despre evadarea din realitate.

E vorba de o evadare din realitate care se produce,

prin care aristocrația din Franța a încercat

în mod deliberat

să se distingă de lumea obișnuită.

Cu toate acestea nu e o evadare din realitate care

astăzi, ne face să ne simțim fericiți.

Continuând să ne gândim la asta,

realizez că, într-un fel, suntem toți victimele

unui anumit tip de tiranie,

a triumfului modernismului

în care forma și funcția unui obiect

trebuie să coexiste, sau așa ar trebui.

Iar ornamentul fără legătură cu subiectul e văzut ca unul

cu adevărat și esențial criminal.

Într-un fel e un triumf al valorilor burgheze și nu al valorilor aristocrate.

Și asta e bine.

Cu excepția faptului că devine un fel de sechestru al imaginației.

Ca în secolul XX,

mulți credeau că ziua de Sabat

reflecta credința lor,

și că restul vieții lor,

a vieții lor cu mașini de spălat și ortodonție,

avea loc într-o altă zi.

Apoi, am început să facem la fel.

Ne-am permis

să ne trăim viețile în fantezie, în fața ecranelor.

În sala de cinematograf, cu televizorul în colțul camerei.

Într-un fel am eliminat acea constanță

a imaginației pe care aceste vaze le reprezentau în viețile oamenilor.

Așadar, poate e timpul s-o reclamăm.

Și cred că începe să se întâmple.

În Londra, de exemplu,

cu aceste clădiri extraordinare

care au apărut în ultimii ani.

Evocă, într-un fel, domeniul științifico-fantastic,

transformând Londra într-un fel de teren de joacă fantezist.

În zilele noastre, e chiar extraordinar să privești de la fereastra unei clădiri înalte.

Dar chiar și așa, se opune rezistență.

Londra a denumit acele clădiri Gerkin, Shard, Walkie Talkie

aducând pe Pământ aceste clădiri înalte.

Există ideea că nu vrem ca aceste

călătorii pline de imaginație și generatoare de anxietate să se producă în viața de zi cu zi.

Într-un fel, mă simt norocos

că am întâlnit acest obiect.

(Râsete)

L-am găsit pe internet când căutam o referință.

Și l-am găsit.

Și, spre deosebire de vaza roz cu elefanți,

m-am îndrăgostit imediat de el.

De fapt, m-am căsătorit cu el. L-am cumpărat.

Și acum îmi înfrumusețează biroul.

E o figurină din Staffordshire executată la mijlocul secXIX.

Îl reprezenta pe actorul Edmund Kean jucându-l pe Richard al III-lea al lui Shakespeare.

Are la bază un porțelan mult mai fin.

Așadar, la nivel de istorie a artei,

mi-a plăcut acea calitate stratificată.

Ba mai mult, îl iubeam.

Într-un fel în care nu credeam că ar fi posibil

fără vaza roz din Sèvres din epoca mea Leonardo.

Iubesc pantalonii lui roz și portocalii.

Iubesc faptul că pare să plece în război,

după ce tocmai s-a spălat. (Râsete)

De asemenea, pare să-și fi uitat sabia.

Îi iubesc obrăjiorii roz, energia de prichindel.

Într-un fel, a devenit un fel de alter ego al meu.

Sper că e un pic demn,

deși mai degrabă vulgar. (râsete)

Și energic, sper.

L-am lăsat în viața mea deoarece vaza roz cu elefanți de Sèvres mi-a permis asta.

Și, înainte de asta, Leonardo,

am înțeles că, acest obiect m-ar putea purta într-o călătorie zilnică,

în biroul meu.

Sper cu adevărat ca alții, voi toți,

care vizitează obiecte într-un muzeu,

și a le lua acasă și a le găsi pentru sine

va permite acestor obiecte să înflorească în viețile voastre pline de imaginație.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)