Cum să-i expuneți pe corupți

Unele din cele mai dificile probleme sociale ale omenirii, spune Peter Eigen, pot fi puse în seama corupției sistematice și atotpătrunzătoare a guvernării, mână în mână cu companiile globale. La TEDxBerlin, Eigen descrie contraatacul senzaţional condus de organizația sa, Transparency International.

Voi vorbi despre corupție.

dar aș dori să juxtapun

două lucruri diferite.

Unul este larga economie globală,

larga economie globalizată,

iar celălalt este mica și foarte limitata,

capacitate a guvernelor
noastre tradiționale

și instituțiile lor internaționale

să guverneze, să modeleze,
această economie.

Deoarece există această asimetrie,

care creează, de fapt,

guvernări falimentare.

Guvernare falimentară în multe domenii,

în domeniul corupției și în domeniul
distrugerii mediului înconjurător,

în domeniul exploatării
femeilor și a copiilor,

în domeniul schimbărilor climatice.

În toate domeniile în care
cu adevărat avem nevoie

de o capacitate pentru a reintroduce

întâietatea politicii

în economie,

care operează într-o arenă globalizată.

Și cred că corupția,

și lupta împotriva corupției,

și impactul corupției,

este probabil unul din cel
mai interesante moduri

pentru a exemplifica ce vreau să spun

prin acest eșec al guvernării.

Vreau să vorbesc
despre propria mea experiență.

Am lucrat ca director

al biroului Băncii Mondiale din Nairobi

pentru Africa de Est.

Pe atunci, am observat

acea corupție, acea mare corupție,

acea corupție sistematică,

submina tot ceea ce încercam să facem.

De aceea, am început

nu numai să încerc să protejez

munca Băncii Mondiale,

propriile noastre proiecte,
propriile noastre programe

împotriva corupției,

dar în general, m-am gândit,
avem nevoie de un sistem

pentru a proteja oamenii

din această parte a lumii

de ravagiile corupției.

Și de îndată ce am început această muncă,

am primit un memorandum
de la Banca Mondială,

prima dată de la departamentul legal,

în care au spus: nu ai voie să faci asta.

Te amesteci în afacerile interne
ale țărilor noastre partenere.

Asta este interzisă
de către carta Băncii Mondiale.

Așa că vreau să te oprești.

Între timp, prezidam

întâlniri pentru donații de exemplu,

unde diverși donatori,

și multora dintre ei le place
să fie în Nairobi,

este adevărat, e unul dintre cele
mai nesigure orașe din lume,

dar le place să fie acolo
pentru că celelalte orașe

sunt și mai puțin confortabile.

Iar în aceste întâlniri
pentru donații am observat

că multe din proiectele cele mai proaste

care erau propuse

de clienții noștri, de către guverne,

de promotori,

multe dintre ele reprezentând

furnizori din nord,

că cele mai proaste proiecte

se realizau primele.

Vreau să vă dau un exemplu.

Un uriaș proiect de energie,

300 de milioane de dolari,

să fie construit exact într-una

dintre cele mai vulnerabile
și una din cele mai frumoase

zone din vestul Keniei.

Și am observat cu toții imediat

că acest proiect nu are niciun
beneficiu economic.

Nu avea clienți. Nimeni n-ar cumpăra
electricitate acolo.

Nimeni nu era interesat
de proiectele de irigații.

Dimpotrivă, știam că acest proiect

ar distruge mediul înconjurător,

ar distruge pădurile riverane,

care erau baza pentru

supraviețuirea grupurilor nomade,

Samburu și Tokana în acea zonă.

Deci toată lumea știa că acesta e,
nu un proiect inutil,

ci un proiect teribil, absolut devastator,

să nu mai vorbim despre îndatorarea
viitoare a țării

pentru aceste sute de milioane de dolari,

și sifonarea

rarelor resurse ale economiei

din activități mult mai importante

cum sunt școlile, spitalele
și așa mai departe.

Și cu toții am respins acest proiect.

Niciun donator nu era dispus

să aibă numele lor asociat cu el,

și a fost primul proiect de implementat.

Proiectele bune, pe care noi,
ca o comunitate donatoare

le-am lua sub aripile noastre,

durau ani, știți,

aveai prea multe studii,

și de cele mai multe ori nu reușeau.

Dar aceste proiecte proaste,

care erau absolut devastatoare
pentru economie,

pentru multe generații,
pentru mediul înconjurător,

pentru mii de familii
care trebuiau mutate.

Erau organizate deodată

de consorții de bănci,

de agenții de furnizori,

de agenții de asigurări,

ca în Germania, Hermes,
și așa mai departe.

Și reveneau foarte, foarte rapid,

antrenați de o alianță ticăloasă

dintre elitele puternice

din țările de acolo,

și furnizorii din nord.

Acești furnizori

erau marile noastre companii.

Ei erau actorii acestei piețe globale,

despre care am vorbit la început.

Ei erau Siemenșii acestei lumi,

venind din Franța,
din Marea Britanie, din Japonia,

din Canada, din Germania,

și ei erau motivați sistematic

de sistematica, corupție pe scară mare.

Nu vorbim de

50.000 de dolari aici,

sau de 100.000 de dolari acolo,
sau de un milion de dolari acolo.

Nu, vorbim despre 10 milioane,
20 de milioane de dolari,

în conturi din bănci elvețiene,

în conturi bancare din Liechtenstein,

de miniștrii președintelui,

de înalții oficiali din sectoarele
apropiate statului.

Asta este realitatea pe care am văzut-o,

și numai un singur proiect ca acela,

am văzut, aș spune,

de-a lungul anilor
când am lucrat în Africa,

am văzut sute de proiecte ca ăsta.

Și astfel, am devenit convins

că această corupție sistematică,

care pervertește realizarea politicilor
economice în aceste țări,

care este motivul principal

pentru mizeria, pentru sărăcia,

pentru conflictele, pentru violența,

pentru disperarea

din multe din aceste țări.

Faptul că avem astăzi,

mai mult de un miliard de oameni
sub linia sărăciei absolute,

faptul că avem mai mult
de un miliard de oameni

fără apă de băut în lume,

dublul acestui număr,

mai mult de două miliarde de oameni

fără salubritate publică
și așa mai departe,

și bolile consecvente

ale mamelor și copiilor,

încă, o mortalitate infantilă mai mare

de 10 milioane de oameni în fiecare an,

copii murind înainte
de a împlini cinci ani.

Cauza pentru asta,
se datorează în mare măsură

marii corupții.

Acum, de ce Banca Mondială

nu m-a lăsat să fac munca asta?

Am aflat apoi,

după ce am părăsit,
după o mare ceartă, Banca Mondială.

Motivul era că membrii Băncii Mondiale

erau de părere că mituirea
altor țări era în regulă,

inclusiv Germania.

În Germania,
mituirea altor țări era permisă.

Era chiar deductibilă din taxe.

Nu-i de mirare că majoritatea
celor mai importanți

operatori internaționali din Germania,

dar și din Franța și Marea Britanie

și Scandinavia, peste tot,
mituiau sistematic.

Nu toți, dar majoritatea.

Și ăsta este fenomenul

pe care eu îl numesc
guvernare falimentară,

deoarece când am venit apoi în Germania

și am pornit acest mic ONG

aici în Berlin, la Vila Borsig,

ni s-a spus, nu poți opri

exportatorii noștri germani să mituiască,

pentru că ne vom pierde contractele.

Vom pierde în fața francezilor,

suedezilor, în fața japonezilor,

și deci, era într-adevăr
o dilemă a prizonierului,

care a făcut-o foarte dificilă

pentru o companie individuală,

o țară exportatoare individuală

să spună, nu vom mai

continua acest obicei mortal, dezastruos,

al marilor companii să mituiască.

Deci la asta mă refer

când spun structură guvernamentală
falimentară

deoarece, chiar și guvernul puternic,

pe care-l avem în Germania,
prin comparație,

nu a fost capabil să spună,

nu vom permite propriilor companii
să mituiască peste hotare.

Au nevoie de ajutor,

și chiar marile companii

au această dilemă.

Multe dintre ele n-au vrut să mituiască.

Multe dintre companiile germane,
de exemplu,

cred că produc cu adevărat

un produs de foarte bună calitate

la un preț bun,
astfel că sunt foarte competitive.

Nu se pricep atât de bine la dat mită

ca mulți dintre competitorii
lor internaționali,

dar nu li s-a permis

să-și arate valoarea,

deoarece lumea a fost înghițită

de marea corupție.

Și de aceea vă spun acestea,

societatea civilă a răspuns ocaziei.

Am avut un mic ONG,

Transparency International.

Ei au început să se gândească

la o modalitate de ieșire
din această dilemă a prizonierului,

și am dezvoltat concepte

de acțiune colectivă,

în principiu, încercând să aducem
diferiți competitori

împreună în jurul unei mese,

explicându-le tuturor

cât de mult ar fi în interesul lor

dacă s-ar opri simultan din mituit,

și ca să n-o mai lungim,

am reușit într-un final

să convingem Germania să semneze

împreună cu celelalte țări din OECD

și câțiva alți exportatori.

În 1997, o convenție,

sub auspiciile OECD-ului,

care obliga pe toată lumea

să-și schimbe legile

și să criminalizeze mita externă.

(Aplauze)

Mulțumesc, vreau să spun că e interesant,

făcând asta,

a trebuit să stăm împreună cu companiile.

Am avut aici în Berlin,
la Institutul Aspen de pe Wansee,

am avut sesiuni cu aproximativ

20 de căpitani ai industriei,

și am discutat cu ei

ce să facem cu mita internațională.

În prima sesiune, am avut trei sesiuni

pe parcursul a doi ani.

Și apropo, președintele
Richard von Weizsäcker

a prezidat una dintre sesiuni,
prima dintre ele,

pentru a lua frica

de la antreprenori,

care nu erau obișnuiți să trateze

cu organizații non-guvernamentale.

Iar în prima sesiune, toți au spus,

asta nu este mită, e un obicei de-al lor.

Asta e ceea ce cereau celelalte culturi.

Chiar au aplaudat acest obicei.

De fapt, [neclar]

încă susține asta și astăzi.

Și astfel încă există o mulțime de oameni

care nu sunt convinși
că nu trebuie să mai dea mită.

Dar în a doua sesiune,

deja au acceptat
să nu mai facă asta niciodată,

ceea ce fac în acele alte țări,

aici în Germania sau în UK
și așa mai departe.

Miniștri de cabinet au acceptat asta.

Iar în sesiunea finală,
la Institutul Aspen,

i-am pus pe toți să semneze
o scrisoare deschisă

către guvernul Kohl, pe atunci,

cerând ca ei

să participe la convenția OECD.

Iar asta este, după părerea mea,

un exemplu de convingere

deoarece am fost capabili să-i convingem

că trebuie să accepte asta.

Am avut o perspectivă pe termen mai lung,

am avut o clientelă

mai vastă din punct de vedere geografic,

pe care doream s-o apărăm.

Și de aceea legea s-a schimbat.

De aceea Siemens
are problemele pe care le are acum.

Și de aceea MIN
are problemele pe care le are.

În unele țări, convenția OECD

încă nu este aplicată corect.

Și, din nou, societățile civile

urmăresc cercurile guvernamentale.

În Londra, de exemplu,

unde BAE a scăpat

după un caz uriaș de corupție,

pe care Biroul Anti-fraudă Surrey
a încercat să-l judece,

100 de milioane de lire sterline,

în fiecare an, pentru zece ani,

către un anumit oficial
dintr-o anumită țară prietenă,

care a cumpărat apoi

44 de miliarde de lire
de echipament militar.

Acest caz, nu se judecă în UK.

De ce? Pentru că ei consideră aceasta

a fi împotriva intereselor securității

oamenilor din Marea Britanie.

Societatea civilă insistă,
societatea civilă

încearcă să obțină o soluție
la această problemă

și în Marea Britanie

și în Japonia, care n-o aplică corect,

și așa mai departe.

În Germania, insistăm pentru

ratificarea convenției Naţiunilor Unite,

care este o convenție ulterioară.

Noi insistăm, Germania n-o ratifică.

De ce? Pentru că ar face necesară

criminalizarea corupției

deputaților.

În Germania, avem un sistem unde

nu ai voie să mituiești
un funcționar public,

dar ai voie să mituiești un deputat.

Asta este, sub legea Germană, permisă.

Iar membrii parlamentului
nu vor să schimbe asta,

și de aceea nu pot semna

convenția Naţiunilor Unite
împotriva mitei externe,

una dintre foarte, foarte puținele țări

care predică onestitatea
și guvernarea corectă peste tot în lume,

dar incapabilă să-și ratifice convenția,

pe care am reușit s-o aducem în cărți

împreună cu 160 de țări din lume.

Văd că timpul îmi expiră.

Lăsați-mă doar să încerc

să trag câteva concluzii
din ce s-a întâmplat.

Cred că ceea ce am reușit să înfăptuim

în lupta împotriva corupției,

se poate înfăptui

și în alte zone
ale guvernării falimentare.

Deja, Națiunile Unite

este complet de partea noastră.

Banca Mondială s-a transformat
din Saulus în Paulus sub Wolfensohn,

și au devenit, aș spune, cea mai puternică

agenție anti-corupție din lume.

Cele mai multe din marile companii

sunt acum convinse

că trebuie să instituie

politici foarte puternice

împotriva mitei și așa mai departe.

Și asta e posibilă
deoarece societatea civilă

s-a alăturat companiilor

și s-a alăturat guvernelor

în analiza problemei,

în dezvoltarea remediilor,

în implementarea reformelor,

și mai târziu,
în monitorizarea reformelor.

Bineînțeles,
dacă organizațiile societății civile

doresc să joace acel rol,

trebuie să insiste
pe această responsabilitate.

Nu toate organizațiile societății
civile sunt bune.

Ku Klux Klan este un ONG.

Deci, trebuie să fim conștienți

că societatea civilă

trebuie să se auto-modeleze.

Trebuie să aibă o mult mai transparență

în guvernarea financiară.

Trebuie să aibă o guvernare
mult mai participativă

în multe organizații
din societatea civilă.

Avem nevoie de mai multă competență
pentru liderii societății civile.

Din acest motiv am fondat
școala de guvernare

și Centrul pentru Societate Civilă
aici în Berlin.

Deoarece credem că majoritatea
dintre instituțiile

educaționale și de cercetare din Germania

și Europa continentală în general,

nu se concentrează suficient încă,

pe împuternicirea societății civile

și educarea liderilor societății civile.

Dar ce spun
din propria experiență practică,

dacă societatea civilă o face corect

și se alătură celorlalți actori,

în particular, guvernelor,

guvernelor și instituțiilor
lor internaționale,

dar și marilor actori internaționali,

în particular acelor care s-au dedicat

responsabilității sociale corporatiste,

atunci, în acest triunghi magic,

dintre societatea civilă,

guvern și sector privat,

există o șansă enormă

pentru noi toți să creăm o lume mai bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)