Traumele din copilărie. Cum afectează ele sănătatea de-a lungul vieții

Traumele din copilărie nu sunt niște chestii de care se trece pe măsura înaintării în vârstă. Pediatra Nadin Burke Harris explică faptul că stresul repetitiv cauzat de abuz, neglijență, părinți care suferă de o boală mentală sau de o dependență are efecte concrete asupra dezvoltării creierului. Acestea se manifestă de-a lungul vieții, expunându-i pe cei care au fost traumatizați la un risc de trei mai mare de-a se confrunta cu o boală cardiacă sau cancer pulmonar. O pledoarie ferventă pentru ca medicina pediatrică să ia de coarne problema prevenției și tratării traumelor.

La mijlocul anilor ’90,
CDC şi Kaiser Permanente

au descoperit un factor
care creşte dramatic riscul

la 7 din 10 cauze ale mortalităţii
în Statele Unite.

În doze mari, afectează
dezvoltarea creierului,

a sistemului imunitar,
a sistemului endocrin,

chiar și transcrierea
și citirea ADN-ului.

Expunerea la doze foarte mari

a triplat riscul de boli cardiace
şi cancer pulmonar

și speranţa de viață scade cu 20 de ani.

Și totuși, medicii de azi
nu sunt pregătiți

să prescrie investigații
de rutină și tratamente.

Factorul la care mă refer
nu e un pesticid

sau o substanță chimică din ambalaje.

E vorba de traumele din copilărie.

Despre ce fel de traumă
vreau să vorbesc?

Nu despre eșecul la un examen
sau pierderea unui meci de baschet.

Vorbesc de amenințări care sunt
atât de grave și de persistente,

încât reușesc să preia controlul,
schimbându-ne fiziologia:

precum abuzul sau neglijența,
sau să crești cu un părinte bolnav mental

sau dependent de alcool
sau de alte substanțe.

Mult timp am privit aceste lucruri
prin prisma educației primite,

fie ca fiind probleme sociale
– de competența serviciilor sociale –

fie ca probleme de sănătate mentală
– de competența serviciilor psihologice.

Apoi s-a întâmplat ceva ce m-a făcut
să-mi regândesc modul de abordare.

După rezidențiat am vrut să-mi aleg un loc
în care să simt cu-adevărat utilă,

un loc în care aş fi influenţat ceva.

Am ales să lucrez pentru
Centrul Medical California Pacific,

unul dintre cele mai bune spitale private
din California de Nord,

și, împreună, am deschis clinica
din Bayview-Hunters Point,

unul din cele mai sărace și degradate
cartiere din San Francisco.

Înainte, un singur pediatru din Bayview
deservea mai mult de 10.000 de copii.

Am deschis clinica
şi am putut oferi servicii de calitate

indiferent de posibilitatea de plată
a pacientului.

Era nemaipomenit! Ţinteam
disproporţionalităţile medicale tipice:

accesul la îngrijire medicală, vaccinarea,
spitalizarea astmaticilor.

Şi ne-am atins scopul.
Eram mândri de noi.

Apoi am obserat
o tendință îngrijorătoare.

Mulți copii veneau pentru tratarea ADHD,

adică deficit de atenție
cu sindrom hiperactiv,

dar după investigarea și consultarea
amănunțită a pacienților,

constatam că, pentru aproape niciunul,
nu puteam diagnostica ADHD.

Mai toţi copiii consultaţi
suferiseră o traumă atât de gravă,

încât simțeam că, de fapt,
se întâmpla altceva.

Parcă îmi scăpa ceva important.

Înainte de rezidențiat, am urmat
cursuri masterale în sănătate publică

și unul din lucrurile pe care
le-am învățat la aceste cursuri

e că, dacă ești medic şi vezi că

din 100 de copii,
care beau apă din aceeaşi sursă,

98 fac diaree,
poţi să prescri antibiotice la nesfârşit

sau te poți întreba:
„Ce naiba e în fântâna asta?“

Așa că am început
să citesc tot ce am găsit

despre cum expunerea la necazuri
afectează creierul şi organismul copiilor.

Într-o zi, colegul meu,
a venit la birou şi m-a întrebat:

„Dr. Burke, ai citit asta?“

Avea în mână o copie a unui studiu

numit „Studiu despre
experiențele neplăcute din copilărie”.

Acea zi mi-a schimbat abordarea medicală
și, în cele din urmă, cariera.

Acest studiu despre
experiențele neplăcute din copilărie

e un studiu despre care trebuie
să știe toată lumea.

A fost făcut de către dr. Vince Felitti,
de la Kaiser și dr. Bob Anda, de la CDC.

Au chestionat 17.500 adulți
despre expunerea lor în trecut

la ceea ce numim „experiențe neplăcute
din copilărie“ (ACES - în engleză).

Acestea includ abuzurile sexuale,
fizice și emoționale;

neglijență emoțională sau fizică;

părinte bolnav mintal sau dependent
de o substanță, deţinut,

separarea sau divorțul părinților
sau violență casnică.

Pentru fiecare traumă bifată,
se alocă un punct la scorul ACES.

Apoi au corelat scorul ACES
cu indicatori de sănătate.

A rezultat ceva uluitor.

Două lucruri:

1 - aceste experiențe sunt
incredibil de răspîndite.

67% din populație a bifat
cel puțin un punct ACES

și 12,6%, adică 1 din 8,
au bifat 4 sau mai multe puncte.

2 - a fost legătura cantitativă

dintre experiențele traumatizante
și indicatorii de sănătate:

cu cât scorul ACES e mai mare, cu atât
indicatorii de sănătate sunt mai sumbri.

O persoană cu un punctaj EAC
mai mare sau egal cu 4,

riscă boli pulmonare cronice obstructive
de 2,5 ori mai mult

față de persoanele cu punctaj 0.

Şi pentru hepatită
riscul creşte de 2,5 ori.

Pentru depresie, riscul era
de 4,5 ori mai mare.

Riscul sinuciderii creștea de 12 ori.

La o persoană cu punctaj ACES
mai mare sau egal cu 7,

riscul apariției cancerului pulmonar
pe parcursul vieții e triplu

iar ischemiile cardiace
apar de 3.5 ori mai frecvent –

cauza principală a mortalității în SUA.

Pare logic.

Unii, analizând rezultatele, au spus:
„E normal să te apuci de băut și de fumat

şi de alte obiceiuri nocive
după o copilărie traumatizantă.

Asta nu e știință.
Doar comportament neadecvat.“

Exact în acest punct
intervine știința.

Acum înțelegem, mai bine decât înainte,
cum expunerea timpurie la traume

afectează dezvoltarea cerebrală
și fizică a copilului.

Afectează zone ca Nucleus Accumbens,
centrul plăcerii şi recompensei,

care e implicat
în dependența de substanțe.

Inhibă activitatea cortexului prefrontal,

necesară pentru controlul impulsului
și funcția executivă,

o zonă esențială pentru învățare.

RMN-urile arată modificări considerabile
în amigdala cerebrală,

zona corticală de răspuns la frică.

Deci, există motive neurologice reale

pentru cei expuşi
la doze mari de adversitate

să adopte un comportament mai riscant.

Asta e important de știut.

Dar chiar dacă nu adopți
un astfel de comportament,

eşti mai predispus
la boală cardiacă sau cancer.

Cauza este axa hipotalamo-
hipofizo-suprarenală,

care elaborează răspunsul la stres,
reacţia de tip „luptă sau fugi”.

Cum funcţionează?

Imaginați-vă că vă plimbați în pădure
și vedeți un urs.

Hipotalamusul trimite semnal imediat
către glanda pituitară,

care trimite semnal către glanda
suprarenală care spune:

„Eliberează rapid hormoni!
Adrenalină! Cortizol!“

Inima începe să bată rapid,

pupilele se dilată, căile respiratorii
se deschid larg,

ești gata fie să înfrunți ursul,
fie să fugi de el.

Şi e minunat dacă eşti în pădure
şi te întâlneşti cu ursul.

(Râsete)

Dar ce se întâmplă când ursul
vine acasă în fiecare seară,

când acest sistem de reacție
se tot activează la nesfârşit

și se trece din stadiul
adaptativ și salvator,

în stadiul maladaptiv
ce periclitează sănătatea.

Copiii sunt extrem de sensibili
la acțiunea repetată a acestui stres

pentru că mintea şi corpul lor
sunt în plină dezvoltare.

Traumele repetate și intense afectează
nu doar structura și funcțiile creierului,

ci și dezvoltarea sistemului imunitar,

a sistemului endocrin

și chiar citirea și transcrierea ADN-ului.

Aceste informații mi-au deconstruit
întreaga pregătire

pentru că atunci când înțelegem
mecanismul unei boli,

când știm nu doar ce d afectat,
ci și modul de afectare,

atunci, ca medici,
trebuie să ne folosim de știință

pentru a preveni și trata boala.

Asta facem noi.

Am pus bazele Center for Youth Wellness
în San Francisco,

pentru a preveni, investiga și trata
impactul traumelor și a stresului toxic.

Am început simplu, prin investigații
de rutină ale fiecărui copil

care venea la consultul
periodic obligatoriu,

pentru că știu că, dacă un pacient
are un scor ACES de 4,

e de 2,5 ori mai expus riscului să facă
hepatită sau o boală pulmonară,

de 4,5 ori mai expus riscului
să devină depresiv

și de 12 ori mai tentat să se sinucidă
faţă de un pacient cu ACES = 0.

Știu asta când e în cabinetul meu.

Pentru pacienții ale căror investigații
confirmă aceste riscuri,

o echipă multi-disciplinară lucrează
pentru reducerea gradul de traumă,

pentru tratarea simptomelor prin cele mai
bune practici: vizitele la domiciliu,

coordonarea îngrijirii,
sănătate mentală, nutriție,

intervenții holistice și, bineînțeles,
la nevoie, medicație alopată.

Dar instruim şi părinţii despre impactul
factorilor de traumă şi a stresului toxic

ca în cazul instruirii despre instalaţia
electrică sau otrăvirea cu plumb

şi aşa stabilim tipul de îngrijire
pentru astmatici şi diabetici,

recunoscând faptul că aceștia
au nevoie de un tratament mai agresiv,

date fiind schimbările survenite
în sistemele endocrin și imunitar.

Când înţelegi aceste mecanisme
vrei să le împărtășești tuturor,

pentru că asta nu e doar
problema copiilor din Bayview.

Am crezut că, odată ce se va afla de asta,

investigaţiile vor intra în rutină, vor fi
mai multe echipe multi-disciplinare

şi va fi o competiție pentru cele mai
eficiente protocoale de tratament.

Da!
N-a fost așa.

A fost o lecţie importantă
pentru mine.

Ce considerasem a fi
cea mai bună abordare medicală,

acum o percep ca pe o mișcare.

După spusele dr. Robert Block,

primul preşedinte al
Academiei Americane de Pediatrie

„Experienţele traumatizante din copilărie

sunt cea mai mare amenințare
nerezolvată a sănătăţii publice

cu care se confruntă
în prezent populația.“

Pentru mulți, asta este
o perspectivă terifiantă.

Anvergura acestei probleme
pare atât de mare,

încât abordarea ei devine copleșitoare.

Dar eu, tocmai din acest motiv sper.

Pentru că atunci când avem
contextul adecvat,

când recunoaștem că sănătatea publică
traversează o criză serioasă,

începem să ne mobilizăm
în mod adecvat pentru a găsi soluții.

De la tutun la otrăvirea cu plumb,
la SIDA, SUA are o istorie relevantă

în ce privește eficienţa
pentru sănătatea publică,

dar pentru implementarea soluțiilor
pentru ACES și stresul toxic

va fi nevoie de hotărâre şi dăruire.

Văzând reacția de până acum
a națiunii noastre, mă întreb:

De ce nu ne-am preocupat mai serios
de această problemă?

La început am crezut
că am marginalizat subiectul

pentru că nu ne vizează pe noi.

E problema acelor copii,
din acele cartiere.

Foarte ciudat, căci datele științifice
nu susțin acest lucru.

Primul studiu al traumelor din copilărie
s-a făcut pe o populaţie

care era 70% caucaziană,

70% cu studii superioare.

Mai apoi, stând de vorbă cu oamenii,

începeam să cred că poate
eu am înțeles exact pe dos.

Dacă ar fi să întreb
câţi oameni din această sală

au crescut într-o familie cu un membru
suferind de o boală mintală,

pun pariu că s-ar ridica câteva mâini.

Dacă aş întreba câţi dintre voi au avut
un părinte care a băut prea mult

sau care credea cu adevărat
că bătaia e ruptă din rai,

sunt convinsă că s-ar ridica
şi mai multe mâini.

Chiar şi aici, e un subiect sensibil
pentru mulți dintre noi

și încep să cred că e marginalizat
tocmai pentru că ne vizează și pe noi.

Poate e mai ușor să observăm
situația la alții

pentru că nu vrem să o admitem
pe a noastră.

Preferăm să fim bolnavi.

Din fericire, progresele ştiintifice şi,
evident, realităţile economice

fac această opţiune din ce în ce
mai precară în fiecare zi.

Știința e categorică:

traumele psihice timpurii afectează
sănătatea individului de-a lungul vieţii.

Azi începem să aflăm cum să punem
capăt evoluţiei acestei probleme

de la traumele din copilărie, la boală
şi apoi la moarte prematură,

iar peste 30 de ani,
copilul cu un scor ACES ridicat,

ale cărui simptome comportamentale
trec neobservate,

al cărui tratament de astm
n-are nicio legătură cu asta

şi care începe să prezinte hipertensiune,

boală cardiacă prematură sau cancer,

va fi o situație la fel de anormală precum
moartea unui copil de 6 luni de SIDA.

Analizând o astfel de situație
lumea se va întreba: „Ce naiba e asta?“

E ceva tratabil.

Are soluție.

Singurul lucru necesar azi,
și cel mai important,

e curajul de a recunoaște problema,

de a spune că e reală
și ne privește pe toți.

Cred că noi suntem mișcarea.

Mulţumesc!

(Aplauze)